Liniştea mormântală din apartament fu spartă de zgomotul făcut de „ceasul cu cuc” din hol. După un scurt clincănit, se auzi un fel de hârâitură care, altădată, fusese un „cu-cu” sonor, ce scula şi morţii din morminte. Întâmplarea făcuse ca în urmă cu câteva zile nemernicul de cuc, aflat în vârful acelui arc, să nu ţină cont de ora de reculegere a Clarei şi să-i strice tot ritualul cu ieşirile lui atât de zgomotoase. Obiceiul Clarei de-a intra în relaţie directă cu Cel de Sus, seară de seară, de vreo patruzeci de ani încoace, era cât pe ce să fie pus în pericol, de când cutia buclucaşă îi intrase în casă. Şi-n seara cu pricina, abia ce fusese cuprinsă de duhul evlaviei, că dracul de cuc se porni să anunţe ora exactă. Ploaia de cucuituri, una după alta, avu darul s-o scoată pe Clara din minţi şi să-i întunece definitiv bucuria ce-o simţise atunci când una din nepoate neavând să-i dea altceva cadou de ziua ei, îi dăduse ceasul cu cuc. Cu riscul de-a pierde efectul „rugăciunilor”, s-a repezit, a înşfăcat un scaun şi, aruncând printre dinţi un „paştele şi dumnezeii cui te-a adus în casa mea!”, s-a aşezat la pândă. Când pasărea din vârful arcului a ieşit brusc pe uşiţă şi-a strigat „cu-cu”, Clara a înhăţat-o scurt şi-a aruncat-o cât acolo. Numai că mecanismul n-a cedat aşa de uşor şi, după ce Clara a coborât de pe scaun, uşiţa coliviei de la ceasul cu cuc a continuat să se deschidă; în loc de „cu-cu”, se auzea acum o gâjâială care,  pur şi simplu, o înnebunea. Clara şi-a făcut cruce, crezând că numai diavolul a putut-o îmbia să-şi lase rugăciunea neterminată şi să mutileze biata cutie cucuitoare.

Încă de tânără, de când se mutase în acel apartament, făcuse din bucătărie singura cameră în care dormea, mânca, împletea dar, mai ales, se ruga. Celelalte trei camere erau umplute până la refuz cu mobilă şi câte şi mai câte lucruri pe care le adunase de la pomenile atâtor morţi din familie: pături, cearşafuri, seturi de oale, veselă, haine de toate mărimile (după cum fuseseră răposaţii). Totdeauna spunea că le adună pentru singurul fecior pe care-l avea, atunci când s-o-nsura, să nu plece cu mâna goală din casa ei. Numai că Alecuţ s-a însurat, iar Clara nu s-a îndurat să-i dea nimic. „Ce, să le strice şi să le împrăştie?” Ea le adunase cu multă trudă, aşa că a decis ca toate aceste lucruri să ajungă pe mâna nepoţilor. Când se vor naşte. Până atunci să rămână la ea, că nu cer de mâncare.

 

În familie, morţii se tot înmulţeau şi Clara devenise de-acum renumită pentru spiritul ei „gospodăresc” în împărţirea pomenilor. Când a murit tată-său, moş Jănică, s-a bucurat Clara tare mult. Cu aşa un tată beţiv, era de înţeles de ce plecase atât de departe de casa părintească şi se măritase tocmai în oraşul din celălalt capăt de ţară. Aşa cum era obiceiul locului, i se pregătiseră mortului 24 de punţi spre a-i fi date de pomană: vreo trei plăpumi de mătase, câteva pături de lână curată,  cearşafuri albe de olandă cu broderie de mână – toate noi şi frumos împachetate, să nu vorbească lumea-n târg c-a plecat moş Jănică gol pe cealaltă lume.  Dintr-o privire, Clara şi-a dat seama că erau lucruri de calitate şi-au apucat-o părerile de rău la gândul că vor încăpea pe mâna cine ştie căror nevolnici. Fără să stea pe gânduri, a cerut să împartă ea pomenile şi s-a trecut cap de listă, pe Titişor de  vreo două ori, pe Alecuţ de vreo trei ori şi încă vreo două nepoate, încât pentru săraci n-a mai rămas nimic de dat. Cunoscându-i metehnele, toate neamurile s-au dat deoparte şi au lăsat-o în plata ei.

S-a întors Clara acasă, încărcată de parcă s-ar fi dus să escaladeze Himalaia: abia i se iţea chipul smochinit de sub grămada de bolbotine. Când a văzut-o, Titişor, că aşa îl alinta ea pe bărbatul cu care împărţea în fiecare dimineaţă ceaiul cu pâine şi cu gem, a făcut o gură până la urechi, plin de admiraţie, exclamând: „Vai, mămicule, cum ai putut să cari ditamai bagajul?” Însă Clara, care de multă vreme nu mai înghiţea drăgălăşeniile lui Titişor, i-a tuflit drept în cap samarul pe care-l cărase de la gară singură, oţărându-se la el: „Ajută-mă, şi nu mai căsca gura ca un plăvan! Dacă era după tine, n-aveam nici apa după ce s-o beau. De-aia nu te iau cu mine pe unde mă duc: eşti un gură-cască şi un papă-lapte!”

Ce-i drept, în urmă cu 45 de ani, Clara nu gândise la fel despre Titişor, singurul fecior al unui militar de carieră ce se însurase cu una dintre cele mai bogate fete ale târgului. Aşa cum cereau uzanţele timpului, cucoana Ileana, mama lui Titişor, adusese o dotă consistentă şi-şi crescuse băiatul cam corcolit – fără să–şi bată capul că într-o  bună zi va trebui să-şi ia singur viaţa în mâini.

Pe Clara a cunoscut-o Titişor în casa unor prieteni. Venise în vizită la una dintre fete cu care fusese colegă la Şcoala de Menaj având  intenţia bine definită de a-şi găsi un bărbat cu bani şi cu situaţie care s-o ducă din amărâtul de târguşor în care nu putea să mai scoată nasul de răul beţivului de Jănică. „Mai bine aş fi fost orfană de tată decât cu-aşa un beţivan”, spunea deseori Clara cu obidă.   

Când l-a văzut pe Titişor, nici vorbă să i se fi aprins călcâiele după el, însă planurile din capul ei erau deja făcute. Nici Titişor nu părea prea atras de domnişoara cea negricioasă cu un puf de mustăcioară deasupra buzei superioare, cu privirea alunecoasă pe care nu i-o putea prinde nicicum şi îmbrăcată cam din topor. Gândul şi sufletul lui erau la Anişoara Olăreanu, bruneta cu ochi verzi care pusese pe jar inimile tuturor tinerilor din anturajul său. În viaţa ei destul de chinuită de până la douăzeci de ani, Clara învăţase că, atunci când îţi doreşti un lucru cu ardoare, trebuie să te şi lupţi pentru el. Aşa că, pentru cucerirea lui Titişor, niciunul din mijloacele folosite nu i s-a părut imoral. Şi, pentru că ochii cei verzi ai Anişoarei Olăreanu îl îmbolnăviseră, pur şi simplu, pe Titişor, Clara a pus la cale ultima strategie.

Lipsindu-i „originea sănătoasă” (tatăl fusese grefier militar în regimul „burghezo-moşieresc”), Titişor pe care părinţii plănuiseră să-l dea la medicină ajunsese simplu impiegat în gară. În fiecare seară, după ce ieşea de la program, făcea drumul către casă cu tramvaiul. După prima sută de metri de la gară, tramvaiul începea să urce o pantă la baza căreia vatmanul se dădea jos şi schimba macazul. În acel loc, Clara se hotărî să joace cartea decisivă a vieţii ei și  înainte să oprească tramvaiul, ea se aruncă alături de linie cu mare grijă să nu cumva să se lovească – simulând un leşin. Titişor coborî şi, când o văzu acolo întinsă, se repezi la ea. Cum de felul lui era tare simţitor, pe loc i se frânse inima de mila ei: mai ales că, înainte să dea ochii peste cap, Clara avusese grijă să-i şoptească: „pentru tine am vrut să mor”. Şi de la acest episod, încet-încet, Titişor s-a lăsat prins în mrejele Clarei şi nici bine n-a trecut luna că a dus-o acasă la cucoana Ileana; după ce a cântărit-o din priviri, aceasta a etichetat-o scurt: „neam-prost”. A încercat ea să-şi convingă băiatul că zile bune nu-l aşteaptă lângă negricioasa cu buze subţiri, deasupra cărora se lăfăia o mustăcioară de volintir, în toată regula, dar degeaba.

Vorbele cucoanei Ileana s-au adeverit, iar Titişor, pe zi ce trece, îşi admira nevasta tot mai tare: pe cât era el de moale şi împăciuitor, pe atât era Clara de războinică şi de vindicativă. Dar boala ei cea mai mare era cea cu care venise de acasă – atât de mult o erodaseră lipsurile şi foamea îndurată în casa beţivului de Jănică, încât, oricât i-ar fi fost masa de plină şi cămara de îndestulată, spunea scurt: „n-avem!”

Avea neamuri multe Clara şi,  de câteva ori pe an, le vizita, plecând cu câte ceva din casa fiecăruia. Se văita veşnic de lipsuri, de foame, de sărăcie...

Pe Titişor l-a îngăduit în patul ei aproape doi ani, până s-a născut Alecuţ, după care l-a trimis să doarmă într-unul din dormitoare în care-i pusese pe jos o plapumă veche şi roasă. În patul din sufragerie, adunase Clara vreo 20 de păpuşi pe care aproape zilnic le pieptăna, le aranja, visând să aibă o fetiţă care să se joace cu ele. Erau păpuşile după care tânjise întreaga copilărie.

 

Dar n-a fost să fie: s-a pricopsit cu un băiat pe care nu l-a iubit mai deloc. Ea se culca în bucătărie pe o canapea adusă de la un unchi care murise şi nu lăsase prea multe lucruri în urma lui. Canapeaua, însă, se potrivise numai bine în strâmta ei bucătărie de la bloc. Firea ei visătoare o făcea să cadă pe gânduri deseori şi să meargă cu imaginaţia acolo unde realitatea îi interzisese. În mintea Clarei începură să apară iubiri, una după alta, pentru bărbaţii chipeşi din anturajul familiei, ori pentru actori cu care se visa în cele mai romantice ipostaze. Uită curând că ea a fost aceea care l-a atras pe Titişor în patul ei şi începu chiar să-i reproşeze că a profitat de inocenţa ei şi dacă ar fi ştiut cât este de necioplit, pentru nimic în lume n-ar fi cedat. Titişor, căruia nu prea-i funcţiona memoria şi care nu concepea să nu fi fost el bărbatul fatal, încerca să-i tot intre în voie făcându-i toate mofturile. Noaptea, dacă l-ar fi trezit şi l-ar fi trimis să-i aducă ochi de mort, Titişor s-ar fi sculat şi ar fi căutat până când ar fi găsit unul şi l-ar fi pus la picioarele ei.

Coana Ileana, văzând că nora era dracul gol, îi spuse odată cu tristeţe lui Titişor: „Să nu-mi mai aduci în casă „sărăcia” de-ai luat-o de nevastă că mă oftic când o văd. N-ai decât  vino singur când vrei.” Titişor s-a supărat şi nu s-a mai dus deloc, astfel Clara a devenit centrul universului său, fiinţa pentru care trăia şi muncea. Şi, curios lucru, pe măsură ce Clara îl respingea şi făcea din el cârpă de şters pe jos, Titişor era tot mai îndrăgostit de ea.

Cu timpul, neîmplinirile sentimentale ale Clarei s-au transformat în boală. Începuse tot mai mult să trăiască în lumea închipuirilor ei, imaginând o întreagă reţea de duşmani care i-ar fi dorit răul şi moartea. Şi pentru că acasă Clara crescuse cu frică de Dumnezeu îşi găsise refugiul şi alinarea pe la diferite biserici  unde auzea ea că ar fi popi „cu har”  care deschid cartea şi-ţi spun curat la ce să te aştepţi de la viaţă. Nu se ştie de unde şi cine o învăţase un fel aparte de-a se ruga la Dumnezeu  pe care Clara îl  tot îmbunătăţea creându-şi propriul stil: avea un adevărat ritual în care credea cu toată fiinţa ei şi căruia i se dedicase trup şi suflet. Timp avea berechet pentru că de la bun început îi spusese clar lui Titişor: „Sunt o doamnă şi n-am să merg la serviciu cot la cot cu toate amărâtele. De-aia m-am măritat: să mă ţină bărbatul acasă.” Şi Titişor  nu s-a opus.

Seară de seară, când gândea că s-au terminat slujbele pe la biserici, Clara lua un smoc de lumânări  aduse de Titişor de pe mormintele proaspete din cimitir, pe care le tăia aşa cam de patru-cinci centimetri. Îşi punea tacticos ochelarii pe nas şi cu un acuşor încrusta numele tuturor duşmanilor ce stăteau în calea fericirii ei. Apoi, pe la 11 noaptea, punea acele căpeţele de lumânări să ardă pe un capac de aragaz şi ea începea să se „roage” pentru fiecare-n parte: pentru unii îi cerea lui Dumnezeu doar să-i sperie puţin- să le rupă vreo mână ori vreun picior; însă pentru cei mai aprigi duşmani cerea moartea şi nimic altceva. Când şi când, în câte-un miez de noapte, îl trimitea pe Titişor să arunce resturile de ceară pe apa râului ce străbătea oraşul. Odată, ajunsese săracul în arestul poliţiei şi de acolo, la balamuc, fiind prins de-o patrulă de poliţie  în timp ce arunca pachetul în apă. Cine să-l creadă că la miezul nopţii, în loc să doarmă-n patul lui,  arunca un pachet de ceară arsă, „să se ducă duşmanii cu apa”?

Aproape că nu mai avea duşmani: toţi cei cu care Clara credea că are ceva de împărţit plecaseră la cele veşnice fără să ştie că moartea lor fusese o împlinire a rugăminţilor ei către un Dumnezeu atât de vindicativ. Se uscase, se smochinise, de nu mai cântărea mai mult de 30 de kilograme, cu tot cu haine, însă la „slujbele” zilnice nu renunţa decât atunci când auzea că unul dintre membrii numeroasei sale familii pleca în lumea celor drepţi. În mintea ei, singurul chip frumos şi adevărat pe care aştepta să-l mai vadă în uşă şi s-o strîngă în braţe rămăsese chipul unuia dintre frumoşii actori ai veacului trecut. Cu gândul şi cu sufletul la el îşi petrecea Clara cele mai frumoase momente ale zilei.

Şi mai avea un moment care o umplea de bucurie: atunci când, singură şi nevăzută de nimeni, molfăia o ciocolată. De când se măritase cu Titişor, tot timpul păstra câteva în dulăpiorul ei secret. Izolată de lume şi de viaţă, zilele Clarei se desfăşurau monoton de ani şi ani de parcă ar fi fost una şi aceeaşi zi. Alecuţ, singurul ei fecior, dăduse-n patima alcoolului şi, într-o bună zi, a dispărut în lumea largă. Nimeni nu i-a mai deschis uşa multă vreme. Printre nepoţi şi celelalte rude deja circulau fel de fel de legende despre averea babei care nu se mai dădea dusă din casă de frică să nu fie prădată.

Într-o bună zi s-a întâmplat nenorocirea: Titişor, care nu mai avea voie să calce pe teritoriul ei, de când o surprinsese mâncându-şi tacticos ciocolata, dădu într-o zi buzna în bucătărie şi-o găsi pe Clara cu un rest de ciocolată în mână şi cu privirea holbată spre geam. Avusese un atac cerebral şi abia mai horcăia. Înainte să sune la salvare şi să cheme o nepoată care stătea mai aproape, înşfăcă punga cu ciocolate şi-o ascunse sub plapuma zoioasă pe care-şi făcea veacul citind singura carte în care citise toată viaţa: „Istoria Căilor Ferate Române”.

Vestea despre moartea iminentă a Clarei a iscat mare vânzoleală printre neamuri: nepoţi, strănepoţi, veri de-a nu ştiu câta spiţă au apărut în casa în care niciodată nu le călcaseră picioarele. Şi pentru că, odată, la înmormântarea unui frate, Clara zisese-ntr-o doară c-o să vină şi ea alături, când i-o veni sorocul, nepoţii  au decis, fără să-l întrebe şi pe Titişor, să-şi ia moarta acasă. Ar fi fost şi prea costisitor s-o îngroape într-un oraş atât de mare în care aproape că se băteau pe locurile de veci. Nu-i vorbă, Clara fusese prevăzătoare şi pusese stăpânire pe locul de veci al familiei lui Titişor însă pentru neamuri era şi acesta o sursă de-a mai face ceva bani.

Chiar în seara aceleiaşi zile, Clara şi-a dat duhul, rămânând cu ochii holbaţi către petecul de cer care se zărea din patul de spital, în ciuda tuturor încercărilor unei infirmiere de-a-i închide. Baba era atât de slabă, iar diagnosticul fiind clar, medicii au încercat să evite să-i mai facă autopsia. Era deja mumificată din viaţă.

Nepoţii care puseseră la cale s-o ia acasă cu cât mai puţină cheltuială au cerut să fie „îmbălsămată şi preparată cum scrie la carte”.  Aveau planurile lor şi vroiau să fie siguri că baba nu le joacă vreun renghi. Au dus-o acasă într-un sicriu şi, pentru că oraşul de baştină al Clarei era la peste 1000 de km şi i-ar fi costat o avere s-o transporte până acolo cu maşina, au decis să pună sicriul într-o cutie de placaj pe care să scrie „fragil”  şi s-o trimită prin mesagerie, cu trenul, la destinaţie.  Nu le-a fost deloc greu s-o îndese într-un sicriu de copil pe care, apoi, l-au pus în lada de placaj. După care, l-au pus  Titişor s-o expedieze, fiind proaspăt pensionat de la CFR. Aşa erau siguri că nu le va cotrobăi nimeni prin „colet”. Pe documentul de însoţire au scris la conţinut: „cărţi rare”.

În urmă, discuţii aprinse, certuri, mai cu seamă că de pe urma Clarei nu rămăsese niciun de testament. După câteva zile şi nopţi de parlamentări, au decis să meargă la notar şi să jure cu mâna pe Biblie că moarta nu avea niciun moştenitor direct. Iar pentru Titişor au „aranjat” în grabă o anchetă socială şi, mituindu-l pe  directorul azilului din oraş, au reuşit să scape de el. Au mai cârcotit unii, însă până la urmă au cedat: decât nimic, câteva mii de euro tot erau ceva.

În tot acest timp, din cauza negocierilor, neamurile uitaseră de Clara. Trecuseră  deja câteva zile de când cutia în care fusese „ambalată” cu tot cu sicriu, ocupa un raft întreg în mesageria din orăşelul ei de baştină. Funcţionarul care lucra la mesagerie a decis să întocmească „proces-verbal de imputare”, deoarece „destinatarul”, care fusese avizat de primirea „coletului”, încă nu se prezentase să-l ridice. Fiecare zi scursă însemna o zi în care cel ce avea să ridice coletul trebuia să plătească o suprataxă numită locaţie de gestiune. În cele din urmă s-a prezentat la ghişeul mesageriei Viorica, nepoata cea mai iubită de Clara, pe care toţi o desemnaseră un fel de maestru de ceremonii. Funcţionarul de la mesagerie era nou-angajat şi, chiar dacă venise pe post cu recomandare de sus, de la partid, era decis să respecte regulamentul. Când a dat cu ochii de Viorica, plin de importanţă, i-a spus scurt:

 

- Întâi plătiţi locaţia de gestiune, apoi, vă luaţi coletul!

 

- Care locaţie, domnule? Ce-i aia locaţie de gestiune? Am plătit când am trimis coletul. Uite, chitanţa! Şi-apoi, ce atâta tevatură pentru câteva amărâte de cărţi?,  a încercat Viorica să-l îmbuneze pe gestionar.

- Amărâte, neamărâte, n-aţi venit să ridicaţi coletul când aţi fost avizată, plătiţi locaţia de gestiune.

Pe Viorica au apucat-o căldurile şi, uitând de matrapazlâcul cu cărţile, a luat-o gura pe dinainte şi s-a pornit să ţipe la funcţionarul cel intransigent:

- Ba, ai să-mi dai sicriul, că n-o să ţii mortul aici, până se strică! Ce, a ocupat mătuşa vreo linie? Nici să nu-ţi treacă prin cap că mai primeşti vreun leu! Dă-mi mortul că iese cu scandal!

Luat prin surprindere de întorsătura discuţiei, tânărul lucrător s-a îndârjit şi mai rău, gândind că femeia îl minte doar-doar o scăpa să nu plătească locaţia de gestiune, aşa cum spunea la regulament. Îi spuse sec, cu gândul să încheie orice discuţie cu ea:

- Nu mai comenta atât! Plăteşti, iei coletul. Nu plăteşti, stă pe raft, dar în fiecare zi creşte „locaţia de gestiune”. Şi, când pronunţa „locaţie de gestiune” se şi vedea felicitat de şef pentru vigilenţa sa. Iar ca să nu-l creadă cucoana prost, spuse cu subînţeles, semn că s-a prins de glumă:

- E chiria mortului, pentru zilele cât a stat la noi pe raft.

Viorica, văzând că gluma se îngroaşă şi n-o mai scoate la capăt cu căposul de funcţionar, începu să strige la însoţitorii care o aşteptau cuminţi pe băncile din gară:

- Ia veniţi, mă, încoace! Ăsta nu vrea să ne dea mortul! Zice că să-i plătim locaţie de gestiune că a stat pe raftul lui!

- Cum adică să nu ne dea mortul? Da’ ce-i după el? Ce să plătim? Ce-i aia „locaţie de gestiune”?

- Ce rău a făcut tuşa să le plătească la hoţii ăştia „locaţie de gestiune”? Să protestăm!, strigă dintr-o dată unul c-o faţă de revoluţionar, cu părul vâlvoi.

- Criminalii! Huoooo! izbucni imediat un strigăt de revoltă dintre ei. Hoţii de la guvern vor să ne ia şi pielea de pe noi. Să plătim şi aerul respirat de morţi!

Şi, în scurt timp, în faţa biroului şefului de gară, pe lângă neamurile Clarei s-a adunat o mulţime care striga cât o ţineau rărunchii:

- Ho-ţiii! Ho-ţiii! Ne-au furat şi mor-ţiii!

Funcţionarul de la mesagerie deja scria un alt proces-verbal de imputare, prin care „destinatarul” era obligat să plătească „locaţie de gestiune” pentru alte 24 de ore. Nici nu-şi mai bătea capul cu cei pe care-i văzuse protestând în faţa gării- aveau ei motivele lor. Mai ales că, de când auzise că guvernul de bandiţi de la Bucureşti vrea să pună noi taxe pe spinarea bietului român, fierbea şi-n el mânia proletară. Convins de propria-i dreptate  s-a alăturat mulţimii de protestatari. Vestea despre protestul de la gară s-a împrăştiat în tot oraşul, astfel încât grupuri de-alde gură-cască umpluseră peronul. Care mai de care striga ce-i trecea prin cap, neştiind cum şi de ce se adunaseră acolo. Au apărut, pe rând, televiziunea,  câţiva reporteri de la jurnalele locale şi în scurt timp au pornit să circule veşti despre anumite „taxe care se pun pentru morţii din alte localităţi”. Unii vorbeau despre „un tren încărcat cu morţi, pe care funcţionarii din gara X îl blocaseră pe linie moartă”. La televiziunea centrală, deja se vorbea despre „o catastrofă feroviară şi despre jandarmii  care interveniseră pentru a nu da voie rudelor să-şi ia morţii acasă”. Întreg orăşelul era în mare fierbere. În biroul şefului de gară telefoanele zbârnâiau în neştire: ministrul, şefii din minister, directorii cereau disperaţi rapoarte asupra evenimentelor întâmplate şi cum de-a fost posibil să se petreacă o catastrofă feroviară într-o gară prin care nu trecea decât un singur tren, o dată la 24 de ore.

Marcelică Totoi, şeful de gară, fiind  la domiciliu, unde-şi făcea  liniştit siesta, fu adus la birou aproape pe sus. Microfoanele, reportofoanele, fleşurile de la aparatele de fotografiat, l-au înlemnit, pur şi simplu, în faţa biroului. A tras aer în piept, a intrat în birou şi-a chemat impiegatul să vadă ce s-a întâmplat. Răspunsul a venit sec:

- Habar n-am! Au apărut nebunii ăştia din senin şi-au început să protesteze.

- Dar poliţaiul unde-i?

- Păi, cască şi el gura printre ăştia şi mai azvârle din când în când cu cascheta în sus.

Aruncând o privire pe geam, dădu cu ochii de tânărul nou-angajat,  de la mesagerie, care, roşu la faţă, striga cât îl ţineau plămânii:

- Jos guvernul criminal care ne-a tăiat salariile!

- Da’ idiotul ăla pentru ce protestează? întrebă Marcelică privind cu surprindere către propriul angajat

- De unde să ştiu eu, domn’ şef? Cine ştie ce iscoadă trimisă de ăi de sus o fi şi-a venit aici să pornească răzmeriţa.

În faţa gării, protestatarii strigau aşa cum auziseră şi ei la televizor: „Ieşi afară, javră ordinară!”

Văzând că nu scoate nimic de la impiegat, Marcelică Totoi şi-a luat inima în dinţi, a ieşit afară şi s-a suit la tribuna improvizată. A tras aşa, un răget în microfon, încât toţi cei prezenţi au încremenit. După care a întrebat cât a putut el de calm aşa cum văzuse el într-un film cu mafioţi:

- Oameni buni! De ce protestaţi?

- Jos guvernul! strigă unul într-o parte.

- Şi ce vii, mă, în gară, să strigi? De ce nu te duci la primărie? Ori în parc? Ce, e gara lui tac-tu? Ce vrei de la gară?

Individul, neştiind de ce ajunsese să protesteze în gară, n-a dat niciun răspuns şi chiar  a căzut pe gânduri întrebându-se: „chiar aşa, de ce nu m-am dus la primărie?”

Viorica, amintindu-şi că tuşa Clara sta tot pe raft în mesagerie în vreme ce neamurile se pregătiseră şi aşteptau s-o ducă la groapă a strigat şi ea:

- Să ne dea mortul! De ce să plătim locaţie de gestiune dacă mortul stă cuminte pe raft?

- Care mort, cucoană? Şi care raft?

- Tuşa Clara, din mesagerie.

Atunci în mintea şefului de gară încolţi un gând care şi-ar fi dorit să nu fie adevărat. Văzuse şi el pe raft ditamai lădoiul şi chiar se întrebase ce naiba putea să conţină atât de mare şi de „fragil”.

Se dădu în grabă jos de la tribună şi intră în mesagerie val-vârtej, strigându-l pe vajnicul  gestionar aflat printre protestatari:

- Ia să vedem documentele însoţitoare ale coletului în care zice doamna că-i „tuşa Clara”. Aha, „cărţi rare”, expediate cu câteva zile-n urmă, avizat destinatarul care abia azi s-a prezentat să ridice coletul refuzând să plătească locaţia de gestiune...

Însă Viorica tot mai furioasă că i se cerea atâta amar de bani, chiar mai mult dacă ar fi adus sicriul cu un taxi, începu să strige la şeful de gară:

- Nu sunt cărţi, domnule! E tuşa Clara, moartă şi împachetată, pe care trebuie s-o îngropăm creştineşte. Iar nişte hoţi ca voi ne spun că trebuie să plătim locaţie de gestiune ca să ne luăm mortul! Ce, i-aţi dat de mâncare cât a stat la voi? Aţi culcat-o-n patul vostru? Hoţilor! Auzi! Zece milioane pentru câteva zile!

Auzind cuvântul „hoţ”, şeful de gară se făcu roşu la faţă precum racul şi strigă şi el la Viorica:

- Cucoană, eşti nebună ori te prefaci? De unde să-ţi dau eu mort, când în acte scrie „cărţi  rare” ?

Şi-odată se-ntoarse către impiegat spumegând de furie:

- Vanghele, adă, mă, un ciocan şi-o daltă să desfacem „coletul”!

Şi cioc! cioc! cioc!, apoi împinse cu dalta capacul lăzii. Înăuntru, sicriul! Faţa i s-a luminat şi s-a întors victorios către Viorica:

- Ei, madam, aici e caz de Procuratură! Ia sună, Vanghele, la Parchet, la Poliţie şi cheamă  organele să deschidă sicriul. Se pare că stimata doamnă chiar are dreptate…

Vanghele s-a conformat pe loc şi-a început, plin de importanţă, să sune în stânga şi în dreapta spunând că-i vorba despre o „crimă în colet”. Nu se ştie ce au înţeles cei care au primit reclamaţia ori că scandalul deja îi alertase şi pe ei astfel că în scurt timp, peronul gării deveni neîncăpător:  vreo două salvări, câteva maşini de poliţie, cei de la Parchet şi-o dubă cu mascaţi au apărut în trombă. După o discuţie purtată cu şeful de gară şi după ce i-au înlăturat pe toţi gură-cască, inclusiv pe cei din familia Clarei, s-a decis deschiderea sicriului. În momentul în care s-a ridicat capacul,  mulţimea a fost străbătută de rumoare şi de un „Aaaa!”

Sicriul era… gol. Nici urmă de Clara. Viorica, chemată aproape să vadă cu ochii ei, rămase holbată şi cu gura întredeschisă abia murmurând:

- Cu mâna mea… Vă jur!… Imposibil!… Hoţii de la mesagerie au furat-o pe tuşa Clara! Şi mai cer locaţie de gestiune!

Şi pe loc a cuprins-o un plâns cu sughiţuri încărcat de neputinţă… Ştia ea, că nu trebuie să te pui cu hoţul de român!