"În lumea asta mergem pe acoperişul infernului şi privim florile"

(Kobayashi Issa)

Acţiunea romanului "Jucătoarea de go"  se situează într-o perioadă critică pentru relaţiile dintre China şi Japonia, la începutul invaziei armatelor japoneze în China, și are ca subiect o lungă înfruntare dintre tânăra chinezoaică şi un soldat japonez din armata care ocupa Manciuria de 30 de ani. Femeie/Bărbat, Yng/Yang, Viaţă/Moarte sunt dimensiuni şi perspective deschise pe parcursul întregului dicurs narativ care întreţin o atmosferă de tensiune erotică de mare rafinament. Eroina principală intră în joc fără să-şi cunoască adversarul: "Nu ştiam nimic despre el, îi cunoşteam doar sufletul".

La masa de joc cele două suflete se dezvăluie fără reticenţe pornind într-o aventură a cunoaşterii. Prima mutare îi aparţine micuţei manciuriene, prin ea cititorul fiind introdus în acel spaţiu sacru al jucătorilor de go. La rândul lui, tânărul soldat japonez face a doua mutare povestind despre momentul plecării la război şi despre primul contact cu moartea. În viscolul cumplit, ea îi întinde o sticluţă cu alcool pe care el o priveşte neîncrezător, dar o ia şi înghite tot conţinutul. El aprinde între timp o lumânare pe care o ţine în mâna stângă spre a lumina jocul. În cer, "luna e absentă", iar "vântul geme ca un copil abia născut". "Acolo sus, un zeu înfruntă o zeiţă, învălmăşind stelele." „În piaţa din O Mie de Vânturi, jucătorii acoperiţi de chiciură seamănă cu nişte oameni de zăpadă. Din nasuri şi din guri le iese abur alb. Ace de gheaţă, crescute sub marginea căciulilor, îşi îndreaptă vârfurile spre pământ. Cerul e de sidef, soarele roşiatic coboară şi iar coboară. Unde se află mormântul soarelui ?”

Prima victorie îi revine tinerei chinezoaice. Soldatul îşi numără pionii de câteva ori, constată înfrângerea, îi înmânează lumânarea şi suspină adânc. "Se ridică dându-şi la iveală talia de gigant, îşi adună lucrurile şi pleacă fără să se uite în urmă".

Născută la Pekin în 1972, Shan Sa este, la rândul ei, o bună jucătoare de go. La vârsta de zece ani s-a mutat cu familia în Franţa. După absolvirea studiilor de filozofie a devenit secretara lui Balthus. "Jucătoarea de go" este cel de-al patrulea roman al ei şi a fost răsplătit în 2001 cu "Premiul Goncourt".

Jocul de go a fost inventat în China antică  cu aproape 4000 de ani în urmă, adus în Japonia în jurul anului 800, iar în Europa, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Personalităţile jucătorilor se reflectă clar pe tabla de joc şi se menţine un echilibru între atac şi apărare, acurateţea analizei, recunoaşterea punctelor slabe şi a celor tari ale adversarului, fiind un joc teritorial. Deşi este un joc simplu este destul de provocator pentru minte, esenţială fiind abordarea corectă a problemelor  precum şi elaborarea soluţiilor. A progresa în tainele jocului presupune o continuă confruntare cu propriile limite, primul adversar fiindu-şi fiecare jucător sieşi întrucât e dificil să descoperi care căi ale minţii trebuie să fie accesate spre a evolua. Este un joc al inteligenţei maxime precum o călătorie printre astre, elegant şi misterios. În China e un joc cu adânci rădăcini în istoria perpetuării dinastiilor în vreme ce, în Japonia, a fost marcat de istoria samurailor căpătând dimensiuni mistice, un joc celestial devenit un mijloc de-a învăţa sacrificiul suprem pentru păstrarea onoarei şi-a demnităţii. Întâlnirea celor două culturi atât de diferite, dar şi atât de asemănătoare într-un moment al confruntărilor prin intermediul jocului dintre cei doi protagonişti, iată esenţa romanului "Jucătoarea de Go".

Invazia japoneză din ţara soră, Manciuria, este de un dramatism contradictoriu. Tânărul soldat se înrolează sub steagul ţării sale făcându-şi datoria supremă de fiu al acesteia, dar trebuie să urmeze şi sfatul primit de la bătrâna lui mamă, în momentul despărţirii: "Datoria ta este să veghezi asupra unei păci greu de menţinut. Între moarte şi laşitate, alege fără să stai pe gânduri moartea!" Iar cu moartea, care devine atât de prezentă,  face cunoştinţă de cum calcă în noile teritorii. „Să mori este oare la fel de uşor ca atunci când te miri?” Însă patria şi familia nu vor putea fi împăcate niciodată. Un soldat e capabil să ucidă fericirea alor lui şi să-şi pună întreaga existenţă în slujba patriei.

Şi din punct de vedere al structurii, romanul este asemeni jocului de Go, fiecare capitol însemnând o mutare, aparţine alternativ celor doi protagonişti aducând de fiecare dată câte un plus de dramatism. Acasă, ”jucătoarea de go” are propria confruntare cu vărul Lu care o învăţase jocul şi care se îndrăgostise de ea. Fata se opunea cu toată forţa ieşirii din copilărie. Adolescentul n-o mai privea cu aceeaşi inocenţă, ci cu ochi lacom de lup care vrea să-şi devoreze prada. El  îi fusese profesor de go, tovarăş de joacă şi confident într-o lume a copilăriei mirifice şi acum voia s-o tragă după sine în lumea tristă şi vanitoasă a adulţilor. Pentru a scăpa de avansurile lui, fata îi propune un ultim joc: dacă va fi înfrântă va trebui să fie a lui, dacă-l  va învinge el va trebui să dispară din viaţa ei.

Destinul se ţese undeva în Univers, impasibil, în favoarea Iubirii dându-i tinerei o stare de graţie şi inspiraţie cum nu mai avusese vreodată. Victoria îi aparţine şi pretendentul dispare pentru totdeauna lăsând cale liberă celui care trebuia să vină cu adevărat.

Viaţa de zi cu zi de la colegiul de fete e tot mai ternă pentru ea. Singurul refugiu este timpul petrecut după orele de şcoală în ”Piaţa celor o mie de vânturi” unde joacă câte o partidă de go. "La şcoală, fetele mă poreclesc "străina". Consideră pasiunea mea pentru jocul de go e o nebunie exotică. Cât despre jucători, ei preferă indulgenţa care îi onorează şi tolerează extravaganţa unei puştoaice."

Invazia japonezilor schimbase atât viaţa familiei cât şi moravurile din oraşul în care trăiau. O lume nouă, cea a îmbogăţiţilor peste noapte, lipsită de scrupule luase locul vechii aristocraţii sărăcite.Tânăra ”jucătoare de go” se împrieteneşte cu Huong, colega de şcoală maturizată şi ea peste noapte, alături de o mamă vitregă şi de un tată nepăsător. Unica ei dorinţă era să se mărite cu un bătrân bogat care să asiste cu răbdarea la maturizarea ei adolescentină. Sufletul ei întortocheat, alcătuit din lumini şi umbre, ascundea o viaţă plină de mister.

Pe câmpul de luptă, soldatul japonez avansează cu trupa lui pe pământ străin purtând moartea în propria-i umbră şi cunoscând tot cortegiul de sentimente pe care le aduce cu sine. "Educat într-un univers al onoarei, necunoscând nici crime, nici abjecţia, nici trădarea, gust pentru prima oară ura: un sentiment sublim, sete de dreptate şi de răzbunare." Scene apocaliptice de luptă devin o necesitate pentru tânărul războinic. "Adorm după ce am gustat îndelung voluptatea melancolică a învingătorului. Zgomote surde mă trezesc şi mă fac să tresar. Lupii, sătui să aştepte retragerea noastră, s-au aruncat deja asupra cadavrelor." Tânărul soldat se maturizează subit şi învaţă de la o zi la alta că educaţia primită de el acasă nu are nicio valoare pe câmpul de luptă.

Aici exista doar negru şi alb, viaţă sau moarte, fără nuanţe de gri. "Cruzimea soldaţilor noştri se trage din duritatea educaţiei. Palme, pumni, insulte sunt pedepse zilnice pe care le primesc copiii."Natura vitregă din ţinutul necunoscut pe care voiau să-l supună îi doboară pe tinerii soldaţi împingându-i la gesturi extreme. Aşteptând ca nebunia să ne devoreze, trebuie să ne continuăm înaintarea prin zăpadă, spre zăpadă."Albul zăpezii nu are nimic pur, dimpotrivă e angoasant şi dureros.

Pe front continuă odisseea tânărului japonez. Două tabere aflate în pragul epuizării sunt puse faţă în faţă într-un război absurd aşa cum sunt toate bătăliile fratricide. "Japonezii aleseseră să fie glorioşi în acţiune, iar chinezii în moarte. Măreţia patetică a sinuciderii lor colective este pătată de o tristă ironie. Să te omori prea devreme e o capitulare ruşinoasă. Civilizaţia chineză de mai multe ori milenară , a dat un număr nesfârşit de filosofi, de gânditori şi de poeţi.Dar niciunul n-a înţeles energia de neînlocuit a morţii."

Atât de departe şi atât de aproape, vieţile celor doi protagonişti curg în paralel, aducându-le noi şi noi experienţe ce contribuie la maturizarea lor într-o lume bulversată de războiul fratricid: fata simte primii fiori ai iubirii, tânărul samurai se împrieteneşte cu moartea care-i fusese hărăzită conform cutumelor samurailor. "După cutremur, am început să simt repulsie şi fascinaţie faţă de moarte. Mă urmărea zi şi noapte : pe neaşteptate, mă cuprindea teama. Aveam palpitaţii. Plângeam fără motiv."  Ştia că drumul lui era către neant şi unicul mod de a învinge neantul, care-i invadase deja sufletul, era să intre în comuniune cu un alt suflet aflat pe acelaşi drum, condamnat la nefericire şi la moarte fără putinţa de-a se salva. De aceea purta în gând chipul gheişei ucenice, Lumina, care îl introdusese în secretele iubirii carnale dar şi al zădărniciei acestei lumi. "Femeile uşoare au o prospeţime ascunsă, asemănătoare cu roua dimineţii. Dezamăgite, ele sunt sufletele surori ale militarilor. Sentimentul lor searbăd ne potoleşte inimile fragile. Apărute dintr-o lume mizeră, ele se tem de fericire. Condamnate nu îndrăznesc să se gândească la veşnicie. Se agaţă de noi ca nişte naufragiaţi de lemnele plutitoare. Există o puritate religioasă în îmbrăţişările noastre."

Jocul de go îl epuizează pe jucător, încât are nevoie de câteva zile cu hrană bună şi somn, pentru a se reface, după o partidă. Tinerei chinezoaice, dimpotrivă, îi excită spiritul la maxim, forţa intelectuală, acumulată în timpul jocului, debordând ca un vulcan aflat în plină erupţie.

Pe front, tânărul samurai se apropie tot mai mult de flacăra morţii purtând în suflet chipul tinerei gheişe. Doi novici în ale iubirii fuseseră puşi laolaltă aşa cum era regula castei  fiecăruia: fata oferea drept ofrandă virginitatea ei tânărului samurai pe bani mulţi. Actul comuniunii dintre cele două suflete pure era, de fapt, uşa deznădejdii deschisă către neantul unei vieţi care pierdea cel mai mare mister- cel al purităţii. Căderea îngerilor e tragică. "Credeam că am destule cunoştinţe despre femei, dar, la cei două zeci de ani ai mei, nu ştiam că dincolo de plăcere, bărbatul parcurge o lume obscură în care se pierde demnitatea, în care se înaintează ca în Teatrul  No, mascat, cu sufletul îndurerat." Datoria sacră se transformase în iubire eternă. De cealaltă parte, fata descoperea că nici pentru sine şi nici pentru femeile din preajma ei  iubirea nu era ceea ce visase: doar datorie şi supunere faţă de bărbaţi lipsiţi de sentimente. Alături de ei sufletele nu puteau decât să moară în timp. Prietena ei, Huang, fusese sacrificată de familie să se mărite cu un bătrân bogat, sora ei, măritată cu un bărbat tânăr şi frumos, ajunsese o umbră în timp ce el îşi pierdea nopţile cu prostituate. Până şi mama ei intrase în rândul crucificatelor lipsite de iubire. Obişnuinţa şi sentimentul datoriei erau singurele lucruri de care mai avea parte. Această revelaţie o determină să aleagă calea cea mai grea . "Simt cum mă cuprinde o stare de rău...Am nevoie să respir viaţa , copacii , căldura oraşului. Voi şti să-mi stăpânesc destinul şi să fiu fericită. Fericirea e o luptă de încercuire, un joc de go. Voi ucide durerea strângând-o în braţe."   

Destinul îi pune în cele din urmă pe cei doi faţă în faţă la masa de joc din piaţa ”O Mie de Vânturi”. Fata nu inspiră prea multă încredere partenerului şi decide să pornească în forţă, printr-o mişcare corp la corp, lucru interzis în codul de onoare al jocului. Astfel începe un joc, desfăşurat pe mai multe etape, în care cei doi se descoperă citindu-şi caracterul în fiecare mişcare a jocului. "Ne aşezăm soldaţii la intersecţii. Necunoscutul îşi delimitează zonele pe marginile tablei de joc cu o uluitoare justeţe şi economie. Jocul de go reflectă sufletul omului. Al lui e meticulos şi rece."

Viaţa tinerei chinezoaice capătă o altă turnură după ce iubitul ei este arestat de japonezi, torturat şi ucis. În pântece purta copilul lui şi unica ei salvare e doar în moarte. Nu moartea iubitului, cât faptul că o trădase înainte să moară, i-a distrus sufletul. La masa de joc, cei doi combatanţi devin tot mai atenţi unul la celălalt, semn că încep să se cunoască. Atenţia de la tabla de joc se mută acum către chipul partenerului. Se studiază pe rând, sentimentul zădărniciei punând stăpânire pe ei. Simt că iubirea lor nu are loc decât în cer, prea strâmt şi prea neprimitor fiind pământul pe care-l calcă. Şi această mare nedreptate a destinului se reflectă în dezgustul pe care-l capătă faţă de jocul la fel de necontrolat precum sentimentele care pun stăpânire pe ei. Şi ce nu poţi controla îţi devine ostil. Fata e tot mai fascinată de japonez simţind că are în faţă acel tip de bărbat rar precum diamantul."El are nobleţea bărbaţilor care preferă meandrele spiritului, nu barbaria vieţii."

 Avortul provocat empiric o aduce pe tânăra chinezoaică în pragul morţii. Singurul om în care mai are încredere este partenerul misterios la partida de go. Pentru ultima dată vrea să ajungă în poiana în care cunoscuse iubirea cu Min şi-l roagă pe tânărul samurai s-o însoţească. "Numai contemplarea frumosului îl abate pe un militar de la înverşunarea lui. Cât despre flori nu le pasă de admiratorii lor. Înfloresc pentru efemer şi pentru moarte." E ca şi cum ar dori să se despartă definitiv de un trecut, prezentul stând gata s-o cuprindă.

Şi acest prezent înseamnă iubirea tânărului samurai, iubire pe care n-o mai poate stăpâni, care-o atrage ca un magnet către perzanie. Iar el cum să împace datoria sacră faţă de patrie cu iubirea pătimaşă pentru femeia căreia i-a ucis iubitul? Jocul devine tot mai aprig scoţând la suprafaţă stările de spirit înăbuşite de cei doi parteneri.

"Fiecare pion e o treaptă în plus pe scara ce coboară în suflet. Mi-a plăcut jocul de go pentru labirinturile sale. Poziţia unui pion evoluează pe măsură ce îi deplasăm pe ceilalţi. Relaţia dintre ei, din ce în ce mai complexă, se schimbă mereu şi nu corespunde niciodată perfect cu ceea ce au gândit jucătorii. Jocul de go sfidează calculele şi jigneşte imaginaţia. Imprevizibilă precum alchimia norilor, fiecare nouă formaţie este o trădare. Niciodată în repaus, mereu la pândă, mereu mai repede, spre ceea ce ai mai abil, mai liber, dar şi mai rece, precis, ucigător. Jocul de go e o minciună.Îl încercuim pe duşmanul cu himere pentru singurul adevăr, care e moartea."

Jocul se mută  către centrul inimii, nu mai e doar un mijloc de-a ţine mintea trează. Devine un pretext de a-i ţine pe cei doi împreună, o minciună care să le justifice slăbiciunea. Cu cât se prelungeşte mai mult, cu tot atâtea clipe viaţa poate să ţină piept morţii.

"Jocul de go m-a făcut să-mi înving durerea. Pion cu pion, am revenit la viaţă. Dacă aş părăsi acum jocul acum ar însemna să-l trădez pe singurul bărbat care mi-a fost credincios."

Ultima confruntare e un moment de maximă sinceritate, când niciunul dintre adeversari nu mai ţine garda sus şi e dispus să-şi dea viaţa pentru acea unică secundă de fericire absolută de care doar spiritele înalte au parte o singură dată în viaţă. "Întunericul şterge ruşinea şi incită la delir: cu toate astea nu am curajul să forţez destinele noastre." Datoria faţă de patrie este mai presus la tânărul samurai.

 Finalul romanului este dramatic. Luptele dintre cele două armate sunt la apogeu. ”Jucătoarea de go” se travesteşte în bărbat şi încearcă să depăşească linia frontului. Este rănită în bombardament şi cade prizonieră în mâinile trupei în care era şi tânărul samurai. Iubirea se dovedește a fi mai puternică decât datoria față de casta căreia îi aparține.  În ultimele clipe, fata îi spune adevăratul ei nume:”Cântec de noapte.” 

 Nu te nelinişti te voi ocroti în mijlocul umbrelor", îi spune tânărul samurai înainte de-a porni amândoi în Lumină. "Ştiu că ne vom continua partida de go acolo sus."

Bibliografie: Shan Sa, Jucătoarea de go, Iași, Polirom