„Auschwitzul nu a fost un accident al istoriei și multe semne arată că repetarea sa este posibilă...”

Pe 31 martie 2016, părăsea această lume scriitorul evreu Imre Kertész după ce trăise trista performanţă de a supravieţui celor două totalitarisme care au bântuit secolul trecut.

Imre Kertész s-a născut în data de 9 noiembrie 1929, la Budapesta, într-o familie modestă de evrei. Tatăl, László Kertész, fiind comerciant, iar mama Aranka Jakab (originară din Cluj), funcţionară. În 1944, la vârsta de 15 ani, a fost deportat şi închis la Auschwitz, apoi la Buchenwald şi în Zeits, Germania. În 1945 este eliberat, însă trauma lui devine şi mai cumplită, toţi membrii familiei fiind ucişi în Holocaust.

 „Am fost internat un an la Auschwitz. Nu m-am întors de acolo cu nimic, exceptînd cîteva glume, iar faptul m-a umplut de rușine. În plus, nu am știut ce să fac cu această experiență nouă. Nu era o trezire literară, nici ocazie pentru o introspecție profesională sau artistică. Nu aveam vreo idee ce doream exact... Mi-a luat mult timp să învăț pînă și lucrurile elementare ale scrisului”

Întors din lagărul nazist, Imre Kertész avea să intre în cel stalinist. În 1948 reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi se angajează să scrie la un jurnal din Budapesta, dar  în 1951 se schimbă în oficiosul partidului comunist. Neputând să scrie la comandă se angajează ca simplu muncitor şi se retrage într-o cămăruţă la periferia societăţii.  Începe să traducă  din Nietzsche, Freud, Hofmannsthal, Ludwig Wittgenstein, Canetti, Joseph Roth. “Germana rămâne pentru mine limba gânditorilor, nu a birocraţilor”, afirmă el.

Holocaustul și urmările sale sunt subiectele centrale ale celor mai cunoscute romane ale sale : „Fără destin” (1975), „Fiasco” (1988), „Kadiș pentru copilul nenăscut” (1990), și „Lichidare”(2003), -ca și memoriile sale, cum ar fi „Dosarul de K.” (2006). Pentru el Holocaustul reprezintă o ruptură între civilizații, experienţele pe care le explorează trec cu mult peste cea personală: "Auschwitz este peste tot."

Imre Kertész a primit Premiul Nobel pentru literatură în 2002, comisia apreciind  scrisul său pentru  "experienţa fragilă a individului împotriva arbitrariului barbar al istoriei." În discursul de primire a Premiului Nobel, în 2002, evocă lumea în care trăia în Ungaria comunistă: „Greața și depresia în care mă sculam în fiecare dimineață m-au condus dintr-o dată în lumea pe care intenționam să o descriu”. .. „Trăiam suspendat într-o lume ce-mi era total străină, în care reveneam în fiecare zi fără speranța de a fi salvat. Aceasta a fost adevărata Ungarie stalinistă, și încă și mai mult în vremurile național-socialismului. Sub stalinism, trebuia simplu să reziști, continuînd să trăiești, dacă puteai. Regimul nazist, pe de altă parte, a fost un mecanism care a lucrat cu o asemenea viteză brutală că „a continua” semnifica minima supraviețuire. Sistemul nazist înghițea totul. Era o mașină ce lucra cu o atît de mare eficiență încît cei mai mulți nici nu au avut șansa să înțeleagă evenimentele pe care le trăiau.”

În opera sa, Imre Kertész a dat sens absurdului vieţii. Pentru el  „a trăi”  a devenit sinonim cu „a crea”- abjectul şi grotescul fiinţei umane fiind transformat în artă. La ieşirea din infern a povestit, cu multă sobrietate, despre chinurile prin care a trecut. Era, totuşi, un copil la 15 ani atunci când a fost dus la Auschwitz, ar fi trebuit să meargă la şcoală alături de ceilalţi copii, nu să treacă prin iadul nazist. Pentru a putea  fi trimis la muncă i s-a falsificat data naşterii  

Imre Kertész a simţit nevoia să creeze o limbă „de la zero, suficient de puternică şi de precisă” pentru a reda ceea ce a simţit. Şi el a simţit monstruos tot absurdul vieţii care l-a purtat prin cele două regimuri criminale ale secolului trecut: nazismul şi comunismul. „Căci am zis eu, totalitarismul e o situaţie aberantă şi astfel toate situaţiile date în condiţiile sale sunt situaţii aberante, cu toate că, am spus eu, şi poate că ăsta e lucrul cel mai aberant, contribuim cu însăşi esenţa vieţii noastre, cu simplul fapt de a menţine în viaţă la menţinerea totalitarismului, desigur, în măsura în care, am spus, ţinem la viaţă; şi asta nu-i decât consecinţa aşa zicând implicită, şmecheria primitivă a organizării, am zis.”

A continuat să scrie până în 2012, când, a renunţat să mai scrie motivând într-un interviu că pentu el Holocaustul s-a încheiat. În scrierile sale abordează absurdul, disperarea celui singur aflat la discreţia Puterii. Stilul său de a scrie îl apropie de Franz Kafka, Albert Camus şi Samuel Beckett. Kertész povesteşte că la vârsta de 25 de ani, din întâmplare, i-a picat în mână „Străinul”, care în maghiară fusese tradus   „Indiferentul”  "cel care-i detaşat de lume şi de care lumea, la rândul ei s-a scuturat" . În esenţă, fiind vorba despre omul liber, un om liber şi detaşat de toate vicisitudinile vieţii. Victimă atât a nazismului cât şi a stalinismului, Kertész afirmă că a acumulat suficientă experienţă ca să cunoască dictatura din interior. Unica soluţie pentru rememorarea crimelor trăite a fost de a crea un limbaj propriu prin spargerea din interior a limitelor limbii.

„Tot timpul mi se reaminteşte că, de fapt, sunt autorul „Fără destin-ului”, restul scrierilor mele le consideră inutile, ca sa zic aşa. „Fără destin-ul” cu siguranţă e o lucrare singulară şi originală, dar se întregeşte într-o lume întreagă alături de celelate lucrări, în lumea mea. Şi dacă nu, măcar m-am distrat copios. Întrucât adevărul este ca totul e inutil, şi scrisul, şi viaţa” (trad. Zoltán Zsolt Mészáros).

„Kadiş pentru copilul nenăscut”(1990) este scris sub forma unui monolog interior şi este continuare a romanului autobiografic „Fără destin.”Acelaşi sentiment de culpabilitate, aceeaşi obsesie a eşecului, unica decizie fiind de-a nu lăsa urmaşi, considerând viaţa deja încheiată. Singurul lucru care-i rămâne Naratorului este să se raporteze cu responsabilitate la tot ceea ce i s-a întâmplat încercând să găsească un sens. În cele din urmă, afirmă că Răul este principiul de bază al vieţii. Ceea ce este iraţional, inexplicabil este, de fapt, Binele. Iată  întâmplarea cu „Domnul Învăţător” care i-a dat porţia de hrană ce i se cuvenea, deşi ar fi putut să n-o facă luîndu-i dreptul la supravieţuire. „Voi fi scurt că am de-a face cu vulpi bătrâne şi dacă spun lagăr şi iarnă şi transport de bolnavi şi vagoane pentru vite şi una porţie hrană rece per cap, asta când cine ştie câte zile va dura călătoria, iar porţionarea se face cu măsuri decimale şi, zăcând pe încropeala de lemn ridicată la rang de targă, nu-mi dezlipesc privirea de câine de pe figura unui om sau mai degrabă a unui schelet căruia toată lumea îi spunea, habar n-am de ce, „Domnul Învăţător”, la care se află şi porţia mea, şi încărcarea în vagoane şi efectivul, fireşte, iarăşi şi iarăşi, nu iese la număr şi zbierete şi învălmăşeală şi o lovitură de picior, apoi simt că sunt luat pe sus şi depus în dreptul vagonului următor şi nu-l mai văd de mult nici pe „Domnul Învăţător” şi nici porţia: atât e de ajuns ca să vă reprezentaţi cu precizie situaţia. Şi ceea ce simţeam eu, de asemenea: mai întâi, nu-i puteam da de mâncare permanentei mele surse de supliciu, foamea, acestei fiare hulpave deja de mult străine de mine iar acum se pornise să ragă şi cealaltă fiară, speranţa, care-mi torcea până de curând la ureche că, în ciuda a tot şi a toate, există întotdeauna o şansă de a rămâne în viaţă. Numai că în absenţa porţiei de hrană treaba asta părea peste măsură de îndoielnică, pe de altă parte, şi lucrul acesta l-am consemnat în sinea mea cu răceală, porţia mea avea să dubleze şansa „Domnului Învăţător”- cam atât despre porţie, gata, mi-am zis, ce să spun, fără prea mare bucurie dar cu atât mai raţional. Dar câteva minute mai târziu ce-mi văd ochii? Strigându-mă şi cercetând preajma cu priviri neliniştite, „Domnul Învăţător” se îndeamnă spre mine, în mână cu acea una porţie de hrană rece per cap şi ajungând la targa mea mi-o depune cu iuţeală pe burtă; dau să spun ceva şi pare-se că uimirea îmi era scrisă pe chip, deoarece el, deşi mânat de graba de-a se întoarce-dacă nu-l găseau la locul lui, pur şi simplu îl omorau în bătaie -, el aşadar, cu indignarea limpede recogonscibilă pe figura sa mică, pregătită deja să dea faţă cu moartea, zice: „Cum ţi-ai închipuit?!”...

„Nu ştiu de ce e la mine totul întotdeauna, în toate cele altfel, respectiv, chiar dacă s-ar putea să ştiu e mai simplu să ştiu că nu ştiu. Că asta m-ar scuti de mulţime de explicaţii. Da, se vede treaba, nu te poţi feri din calea explicaţiilor, nu le poţi evita, explicăm şi ne explicăm fără încetare, o explicaţie ne pretinde însăşi viaţa, acest inexplicabil complex de fenomene şi percepţii, explicaţii ne pretinde anturajul şi până la urmă ne pretindem şi noi, nouă înşine, explicaţii până ce izbutim în cele din urmă să distrugem în jurul nostru totul şi să ne autodistrugem, e un exces de explicaţii-îi explic eu filosofului, într-unul din acele accese logoreice, atât de urâte mie dar irepresibile, care mă apucă ori de câte ori n-am nimic de spus şi care, mă tem, e de aceeaşi extracţie cu bacşişurile grase pe care le dau prin restaurante, taxiuri sau cu ocazia mituirii unor persoane oficiale, respectiv semioficiale etc., precum şi cu politeţea mea exagerată, mergând până la abandonul de sine de parcă m-aş ruga fără încetare să mi se îngăduie să exist, pentru existenţa asta a mea. Doamne Dumnezeule.

„După cum, în cele din urmă, în pofida circumstanţelor inamice şi ameninţătoare, am înlăturat radical din calea mea şi tentaţia traiului ruşinos al scriitorului de succes din Ungaria, chit că, zicea soţia mea (care e de mult soţia altuia), ai toate aptitudinile (ceea ce atunci m-a şi înspăimântat niţel), ea nu zicea, zicea soţia mea, să renunţ la principiile mele artistice sau de orice fel or fi fost ele), cu atât mai tare trebuia să mă străduiesc pentru impunerea acestor principii, adică, în ultimă instanţă, pentru a mă impune, aşadar în vederea succesului, zicea soţia mea, căci toată lumea pentru asta se zbate, chiar şi cei mai mari scriitori din lume, nu te autoamăgi, zicea soţia mea, dacă nu-ţi doreşti succesul atunci la ce bun să mai scrii?, m-a întrebat şi asta e fără îndoială o întrebare cu schepsis dar încă n-a sosit vremea să mă opresc asupra ei; tristeţea e că probabil că m-a pătruns până-n rărunchi, probabil că avea într-totul dreptate, probabil că am- am avut -într-adevăr toate aptitudinile pentru a duce o existenţă ruşinoasă a unui scriitor de succes din Ungaria, existenţă ale cărei transparente rafinării le străvedeam cu atâta claritate şi pentru realizarea căreia, ei bine, da, am –am avut - necesara abilitate, dacă nu, pot face-aş fi putut face-rost, dacă-mi transpun întreaga nesiguranţă şi totala mea angoasă existenţială într-o simplă, oarbă, neînfrântă, febrilă şi nici măcar aşa de fascinantă, cel mult oarecum spectaculoasă autoadulare, dacă o transform în paranoie moralizatoare şi permanentă vindictă împotriva celorlalţi; ba mai mult, şi asta e încă şi mai primejdios, eram încă şi mai înzestrat în vederea existenţei la fel de ruşinoase a scriitorului oarecare, lipsit de succes, ba chiar ignorat din Ungaria, şi aici mă izbesc iarăşi de soţia mea, care avea iarăşi dreptate, căci dacă omul păşeşte pe calea succesului atunci fie că va avea parte de succes, fie că va avea parte de insucces, a treia cale nu există şi, dacă în modalităţi diferite, dar ambele ipostaze sunt la fel de ruşinoase, drept care, alternativă la alcoolism, m-am refugiat pentru o vreme în buimăceala obiectivă a traducerii zise artistice...”

„Iar după aceea s-ar cerne încetişor uimirea mereu reînnoită, de nedat pe faţă ca să zic aşa, că, ia te uită, eu m-am săltat totuşi, ich sprang doch auf, ba sînt încă tot pe-aici, măcar că nu ştiu de ce, din întâmplare, aşa cum m-am născut, sînt la fel, tot numai un complice al supravieţurii, ca şi al venirii mele pe lume, bine, de acord, supravieţuirea ascunde un dram de ruşine, de josnicie mai mult, mai ales dacă am şi făcut tot ce depinde de noi pentru a rămâne în viaţă; însă atâta tot, nimic mai mult, n-am fost dispus să mă las antrenat ca un fraier”

„Şi să nu-mi spuneţi mie, trebuie să fi spus eu, că asta nu e decât explicaţia tautologică a faptelor prin intermediul faptelor, pentru că oricum asta e explicaţia chiar dacă, ştiu, vă vine greu să acceptaţi că ne aflăm sub stăpânirea unor răufăcători ordinari şi îi ştiţi ca atare, totuşi, de îndată ce un dement criminal ajunge nu la balamuc sau la puşcărie ci la cancelaria statului, vă apucaţi să căutaţi la el ceva interesant, original, ieşit din comun, nu îndrăzniţi s-o spuneţi dar, în taină, ei bine, da: măreţia, pentru a nu fi nevoiţi să vă vedeţi pe voi înşivă atât de mărunţi iar istoria voastră universală atât de absurdă, trebuie să fi spus, da, ca să puteţi continua să priviţi lumea raţional iar lumea să vă răspundă cu aceeaşi raţionalitatea.”

 Hitler şi nazismul n-au apărut din neant. Vina morală o poartă întreaga societate că a lăsat să se întâmple atâtea orori.

„Da, pe care-l consideraţi şi numiţi dement, criminal ordinar şi totuşi din clipa în care a pus gheara pe sceptru şi coroană, începeţi să-l zeificaţi, îl adulaţi chiar şi porcăindu-l, vă apucaţi să înşiraţi condiţiile obiective, explicţi în ce anume a avut obiectiv dreptate, în ce anume subiectiv n-a avut, ce anume poate fi obiectiv înţeles şi ce nu subiectiv, ce daravere se petrceau în culise, ce interese jucau şi ce rol, şi nu prididiţi cu explicaţiile, numai să vă salvaţi sufletele şi ceea ce în general mai poate fi încă salvat, numai spre a pune în lumină grandioasă, de spectacol de operă, a evoluţiilor universale tâlhăria ordinară, asasinatul şi acel trafic de suflete la care sîntem sau am fost cu toţii părtaşi într-un fel sau altul, trebuie să fi spus, toţi cei care ne aflăm aici, da,  ca să pescuţi adevărurile parţiale din marele naufragiu, în care tot ce era întreg s-a spart, da, numai ca să nu vedeţi prăpastia care se cască înaintea voastră, îndărătul vostru, sub voi şi pretutindeni, vidul, nimicul, neantul, adică adevărata noastră situaţie şi în slujba a ce vă aflaţi, natura stăpânirii, natura dintotdeauna a puterii dintotdeauna, care putere nu e nici necesară, nici necesară, ci doar chestiune de decizie, a unor hotărâri luate sau nu în cursul unor vieţi particulare, nu e nici satanică, nici seducător de subtilă, nici grandioasă, irezistibilă, fascinantă, nu, e doar ordinară, josnică, criminală, neghioabă şi făţarnică, chiar şi în momentele sale de maxim randamente cel mult bine organizată, trebuie să fi spus, da, e mai ales neserioasă, căci de când uzinele crimei s-au deschis şi ici , şi colo şi în atâtea locuri, de atunci gata, s-a terminat pentru o bună bucată de vreme cu orice fel de seriozitate care ar putea fi luată în serios, cel puţin în relaţie cu noţiunea de putere, orice fel de putere. „.”

„Şi mai încetaţi odată cu treaba asta, trebuie să fi spus eu, cum că pentru Auschwitz nu există explicaţii, că Auschwitz e produsul unor forţe iraţionale, de neconceput, căci răul are întotdeauna o explicaţie raţională, măcar că Diavolul însuşi, precum Iago, e iraţional, creaturile sale însă, ei bine, da, creaturile sale sunt fiinţe raţionale, toate faptele lor pot fi deduse, aidoma unei formule matematice, pot fi deduse dintr-un interes oarecare, din dorinţa de a trage un profit, din inerţie, din setea de putere şi din concupiscenţă, din laşitate, din satisfacerea unor instincte de un fel sau de altul, dacă nu din alta, atunci în ultimă instanţă dintr-un soi de demenţă, paranoia, manie depresivă, piromanie, din sadism, din predispoziţie criminală, din masochism, din megalomanie demiurgică sau de alt fel, din necrofilie, ce ştiu eu din care din nenumăratele perversiuni şi poate din toate deodată, în schimb, trebuie să fi spus, şi acum fiţi atenţi, căci ceea ce este cu adevărat iraţional şi care într-adevăr nu are explicaţie nu e răul, ci dimpotrivă : binele. Tocmai de aceea pe mine nu mă mai interesează de mult vieţile conducătorilor, cancelarilor şi altor uzurpatori patentaţi, oricâte amănunte interesante mi-aţi putea înşira despre universul lor sufletesc, nu, în locul vieţilor dictatorilor, pe mine mă interesează vieţile sfinţilor, de multă vreme şi exclusiv ale sfinţilor, deoarece mie ele mi se par interesante şi de neconceput şi eu în legătură cu ele nu găsesc explicaţii pur raţionale; şi Auschwitz, chiar dacă sună ca o glumă tristă, Auschwitz s-a dovedit din acest punct de vedere o întreprindere profitabilă, aşa că oricât v-aş plictisi, am să vă povestesc o întâmplare şi după aia explicaţi-mi –o, dacă puteţi.”

( notă: Am citat, am citat, nefiind în stare să leg două vorbe. De fapt despre scrierile lui Imre Kertész nu cred că sunt cuvinte potrivite să spună atât cât ar trebui  ca să le poată cuprinde.)

După 50 de ani de la ororile naziste, Imre Kertész le răspundea prin artă. Adolescentul de 15 ani, educat în cel mai strict spirit creştin, bigot, s-a trezit, pur şi simplu, cu eticheta de evreu şi  în spiritul unor legi arbitrare şi abuzive, băgat cu forţa într-un vagon, trimis în ghetou, despuiat de demnitatea de-a fi om, umilit, batjocorit, ucis în documente pentru a i se ascunde vârsta, exclus din comunitatea în care trăia şi aruncat în afara lumii. Acum, bărbat în puterea vârstei încearcă să priceapă cum şi de ce i se întâmplase ca tocmai el să fie batjocorit, de vreme ce detesta orice silinţă, orice opresiune asupra semenului său. Căuta sensuri acolo unde nu exista niciun sens căuta să înţeleagă absurdul care nu are înţelegere.

 „Da, pentru că aşa se pare, în durere îmi aflu în cele din urmă forţa creatoare, indiferent cu ce preţ şi indiferent de faptul că, eventual, forţa creatoare nu e aici decât pretextul unei simple compensaţii, modalitatea ei de a prinde formă, esenţial e totuşi că ia o formă şi că prin intermediul durerii trăiesc într-un fel de adevăr, cine ştie, poate că m-ar lăsa rece: aşa însă imaginea durerii se îngemănează în sinea mea intim şi permanent cu reprezentarea vieţii, cu- şi de asta sunt absolut convins- aspectul cel mai real al vieţii.”

Holocaust şi cultură–două cuvinte uriaşe dar antinomice care n-au încetat să suresciteze interesul scriitorilor şi cercetătorilor. George Steiner afirmă în scrierile sale  că barbaria n-a putut fi împiedicată niciodată de cultură. Pentru  Imre Kertész termenul ”cultură” are un sens mult mai amplu.

Viaţa şi opera sunt  lucruri total diferite. “Eroul meu nu-şi trăieşte propriul timp pentru că a fost deposedat de el, de limba sa, de personalitatea sa. El nu are memorie, trăieşte doar clipa” După mine, limba  este cu adevărat  cea mai importantă, cea mai bulversantă descoperire a scriitorilor contemporani, chiar dacă suntem moştenitorii unei culture străvechi  suntem incapabili  să reprezentăm nişte întâmplări reale cuvintele nefiind de ajuns. Gândiţi-vă la Kafka, la Orwell cum au ars limba veche ca apoi din cenuşa ei să renască alta nouă, până atunci necunoscută.

Scriitorul maghiar va rămîne, probabil, în istorie ca unul din cei a căror viață a fost marcată definitiv și obsedant de experiența Holocaustului.

“Remarcaţi că nu m-am sinucis. Toţi cei care au trăit ce-am trăit eu, Celan, Améry, Borowski, Primo Levi ...au preferat moartea”. „Eu sînt unul dintre cei care a supraviețuit, care, deși am văzut capul Gorgonei, am păstrat atîta forță încît să-mi termin o operă...