NS: Hai să te cunoaştem mai întâi, Cătălin Ursu. De unde eşti? CU: Sânt bucureştean. Am absolvit Conservatorul din Bucureşti, având norocul să am printre profesori Generaţia de Aur a maeştrilor. Diploma de licenţă scrie: Compoziţie şi Dirijat de orchestră simfonică. Compoziţia am făcut-o cu maestrul Tiberiu Olah, dirijatul orchestral cu maestrul Iosif Conta. Dirijat coral a fost materie secundară, l-am avut profesor pe maestrul Marin Constantin, dirijorul corului Madrigal. L-am avut şi pe maestrul Ştefan Nicolescu, binecunoscut în lumea, din păcate restrânsă, a muzicii simfonice. În ‘82, iată că sunt deja douăzeci de ani, am devenit membru al Uniunii Compozitorilor din România, secţia muzică simfonică. Am fost premiat de patru ori cu premiul UCR, am mai luat câteva premii naţionale la diferite concursuri de creaţie, am participat la întâlnirea de la Sinaia cu marele dirijor de origine română Sergiu Celibidache, am participat la cursuri la Leipzig şi Weimar. Compoziţiile mele orchestrale şi de cameră au fost înregistrate integral în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii, cântate şi înregistrate de practic mai toate marile orchestre româneşti: Filarmonica din Bucureşti, Orchestra Radioteleviziunii Române... De asemenea, orchestrele din Oradea, Cluj... Craiova nu m-a cântat... NS: Braşovul? CU: Oh, da, Braşovul da! Am avut şi premiera unei opere acolo, şi un concert de Crăciun comandată de primarul Braşovului, prin ‘93. Eşti cumva din Braşov? NS: Da. CU: Ovidiu Dan Chirilă e finul meu. Poţi să spui: de aceea l-am cântat acolo. (râde). Dar am acoperirea că m-au cântat şi în alte oraşe, unde nu am fini. Am fost cântat şi în Europa. Germania, Italia, Bulgaria, din nou Germania... Ultima participare internaţională a fost chiar înainte să plec din ţară, la Festivalul de la Arezo, Italia, pentru care am scris o compoziţie corală, parcă prefigurând activitatea mea de acum. Un poem coral despre Guido d’Arezo, ce care a inventat denumirea notelor muzicale acum 1000 de ani. NS: Ţi-ai dirijat compoziţia? CU: Nu, nu... A fost cântată de un cor din Milano. Poemul se numeşte „Micrologus”, titlul lucrării lui Guido. Există şi in Fonoteca de Aur., cântat de corul Radio. După ce am absolvit Conservatorul am fost instructor muzical al Ansamblului Armatei până în ‘90, când s-au deschis porţile la Radio. Cei ce mă cunoşteau m-au chemat la Radio, mai întâi la secţia de Schimburi Muzicale cu Străinătatea, apoi la Direcţia de Relaţii Internaţionale, de unde am şi plecat. Ajunsesem în funcţia de director şi aveam paşaportul în buzunar... Te doare capul! (râde) Dar a fost o perioadă frumoasa pentru mine, am dus o viaţă foarte plină, fructuoasă din punct de vedere al creaţiei. I-am avut alături pe mulţi compozitori şi dirijori, am fost apreciat, am fost cântat... E clar că nu voi mai întâlni aşa ceva. E un capitol închis în existenţa mea... NS: Nu se ştie niciodată ce aduce anul... Şi totuşi, de ce ai plecat? CU: O chestie complicat de explicat. Nici colegii nu mă înţelegeau. Unii spuneau că sunt nebun, alţii că mă aşteaptă o moştenire în America... Din păcate, nu-i adevărat. (râde). Asta e. Adevărul este că în ultimul timp, în ultimii ani în România, eu aveam senzaţia că nu mai sunt acasă. Că sunt străin complet de ce se întâmpla acolo. NS: Nu mai înţelegeai ce se întâmplă... CU: Exact, nu mai înţelegeam nimic. Hobby-ul meu este istoria. Dacă nu aş fi fost muzician, probabil aş fi fost istoric. Îmi place sa scociorãsc trecutul. Şi din toate lecturile acestea istorice am ajuns la tragica concluzie că în partea aceea de lume nu o să fie niciodată nimic.... Ceva, de undeva, se va întâmpla. Am ajuns şi la o a doua concluzie, mai cinică: chiar dacă un dezastru major este îndreptat împotriva unui stat puternic, ţările vecine mai mici suferă mai mult. În timp ce statul puternic se reface rapid, ţările mici continuă să se chinuiască ani şi ani ca să-şi revină. Şi m-a cuprins aşa, o dorinţă de a pune piciorul pe o ţară nouă pentru NEAMUL meu, adică familia mea şi urmaşii mei. Din punct de vedere cultural, dacă Dumnezeu ne-a dat un copil talentat şi capabil, aş vrea ca cel puţin el să fie legat de o cultură universală. Pentru că uită-te la Eminescu, de exemplu. Eminescu este un geniu, dacă s-ar fi născut într-o ţară de anvergura internaţională, Franţa, Germania, Anglia, Italia, ar fi fost uluitor. Dar pentru că a fost legat de o limbă de circulaţie restrânsă, de o ţară atât de mică... E un complex de împrejurări... Plecarea mea nu a avut un substrat economic. Nu am făcut-o pentru carieră. Soţia are studii de muzicologie, a publicat deja două cărţi, era tot la Radio... Nu putea fi mai bine, din punct de vedere profesional. Şi totuşi, am lăsat totul baltă şi am plecat. NS: Un artist al cuvântului, un actor, prozator, poet, se simte mult mai rupt de ţară decât un artist folosind alte mijloace de expresie: culoarea, sunetul, forma, mişcarea... Să revenim, însă, la tine... CU: Am emigrat în Canada în ‘98, Aprilie 2. Am stat iniţial la un văr de-al meu. O cunoştinţă de-a lui, Izabela Moldovan – şi te rog să scrii despre ea, mi-e foarte dragă! – aflând că sunt muzician m-a rugat să ajut corul. Biserica Sf. Nicolae abia se formase, prin februarie ‘98 şi Izabela făcea parte din micul grupuleţ de oameni entuziaşti care dădeau răspunsurile la slujbă. Izabela s-a rugat insistent de mine, vreo şase luni, din primăvară şi până-n toamnă, când am cedat mai mult rugăminţilor ei şi m-am întâlnit cu ei. Până la urmă m-au convins, pentru că într-adevăr sunt nişte oameni de o calitate deosebită. De atunci lucrez cu ei, au crescut încet-încet, şi uite unde au ajuns acuma! Anul trecut mi-a venit ideea să-i spun corului „Crescendo”. Am rescris complet Liturghia şi lucrăm la lărgirea repertoriului. Avem de gând să scoatem un CD cu Liturghia, între timp am început să lărgim repertoriul. Nu te poţi duce pe scena cântând Liturghia... La început le-am dat nişte piese scrise de mine aici, special pentru ei - cunoscându-le toate calităţile şi defectele, întinderea vocilor şi posibilităţile lor, încercând să le imprim un stil de cânt... Va urma introducerea in repertoriu a pieselor renascentiste, medievale şi poate şi ceva modern, din repertoriul nord american, care sunt frumoase, melodioase şi foarte populare. Compozitori francezi, italieni si englezi, cântate în franceză, engleză, germană şi latină. În limba latină pentru ca aşa au fost scrise, latina este o limbă universală, iar limba română este profund ancorat în ea. si pentru ca si eu am scris pe text latin. Textele latine aproape că şi-au pierdut semnificaţia de cult şi au devenit texte de sine stătătoare, folosite de-a lungul a sute de ani de toţi compozitorii, fie ei catolici, protestanţi, ortodocşi, sau mai ştiu eu ce. Toţi au folosit aceste texte latine pentru că sunt forme fixe. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar e bine să spunem lucrurilor pe nume. Intenţia mea este să răsplătesc pe aceşti oameni minunaţi pentru munca lor, pentru abnegaţia lor. Să-i aduc puţin la luminile rampei. Cu atâta măcar să se aleagă, să-i aplaude lumea! NS: Înţeleg şi te aprob. De aceea ţi milităm pe toate căile pe care le avem la dispoziţie, să aducem corul condus de tine în faţa tuturor românilor, dacă se poate. Nu doar a celor ce asistă la slujba bisericii Sf. Nicolae. CU: Nu poţi ieşi afară cântând numai în româneşte. E frumos să cânţi şi în româneşte, pentru că suntem romani, dar nu româneşte de la un cap la altul. Înseamnă că vrei să te închizi, nu vei face parte din comunitatea in care vrei să te integrezi. Cântând din toate câte puţin şi mai ales din repertoriul internaţional, lumea va înţelege că se află în faţa unui fenomen artistic cu valenţe culturale internaţionale. Aşa cum trebuie şi cum ne stă bine, odată ajunşi aici, căci nu trebuie sa fim „români-verzi” – odată emigraţi în Canada. Daca era să fim români până la capăt, rămâneam în România. Deci, suntem patrioţi – dar nu prea. Asta e. Din varii motive, fiecare şi-a părăsit ţara. Eu mă consider un patriot, ţin foarte mult la România, dar din păcate mă cenzurez şi eu când mă dau patriot. Îmi spun: da, da, dar eşti aici!... NS: Este vreun compozitor pe care îl îndrăgeşti mai mult, a cărui lucrări se regăsesc mai des în repertoriul tău? CU: Nu, deocamdată. Am luat din fiecare câte ceva. Compozitorii renascentişti nu sunt foarte cunoscuţi, din păcate. Daca spun Clemens von Papa, sau Thomas Morley, sau Orlando Gibbons, nimeni nu ştie de ei. Îmi place foarte mult muzica medievală şi renascentistă – asta din punct de vedere subiectiv, iar obiectiv, este muzica care se potriveşte cel mai bine vocilor. Este mai greu de cântat pentru ca este o muzică pură. NS: Spectatorii vor fi bucuroşi de schimbările preconizate? CU: Ştiu că spectatorii vor fi mai puţini, aşa se întâmplă când abordezi un repertoriu mai specializat – academic. Asta este soarta muzicii serioase, m-am împăcat de mult timp cu ideea aceasta. De aceea nici nu m-a surprins când am auzit păreri că de ce corul nu a cântat numai în româneşte. Din păcate cei ce ne critică nu au înţeles punctul meu de vedere, care era tocmai să nu cântăm NUMAI cântece româneşti. NS: Există un climat propice muzicii corale academice în Vancouver? CU: Da, există. Este o mişcare corală uluitoare şi eu nu mă aşteptam ca pe marginea Pacificului să găsesc o asemenea mişcare corală, în special de amatori. Este nemaipomenit din acest punct de vedere, jos pălăria! NS: Deci, crezi că vă puteţi încadra în această mişcare corală? CU: Da, depinde numai de corişti. Dacă ei vor face în continuare efortul pe care l-au făcut până acum, vor ajunge până la o oarecare performanţă, da. NS: Care sunt planurile de viitor? CU: Cum ziceam, să scoatem discul cu Liturghia. Înregistrările sunt terminate, mai am de făcut post-producţia, prelucrarea de sunet adică. Sa vedem cum vom ieşi. Şi apoi, să ieşim cât mai mult. Dac-om putea. Spun asta referindu-mă la oameni mai ales. Oamenii vin de patru ani bătuţi pe muchie, în fiecare vineri la 7:30 punct. Oameni cu familie, cu servicii… Nu obosesc niciodată să aduc aminte de ei şi să nu-i dau exemplu în faţa tuturor. Nu pentru că cântă la cor, ci pentru abnegaţia lor pentru o cauză. Asta mi se pare extraordinar şi mi-aş dori să văd această dedicaţie aplicată peste tot. Îmi amintesc de o seară de viscol, se lăsase zăpada şi mergeam spre biserică gândindu-mă că voi fi singur acolo, sau voi găsi vreo doi-trei speriaţi. Dar au venit toţi, era sala plină. Am făcut repetiţie în seara aceea. NS: Poate au venit şi pentru că te ştiau acolo. CU: Posibil. Mie când îmi intră ceva în cap, nimic nu mă mai opreşte să îl duc la bun sfârşit. Pot povesti zeci de astfel de întâmplări. În patru ani s-a creat o stare de spirit extraordinară între noi. Starea aceasta de spirit, şi nu o spun ca s-o scrii ci pentru că este adevărat, există în mare parte şi în biserică. Adică, sunt oameni de calitate în biserica aceea. Asta nu însemnă că oameni de calitate există NUMAI în acea biserică. Trebuie subliniat acest lucru. Şi aş vrea să subliniezi, dacă nu te superi, că părintele Dragomir este un om deschis. Din punct de vedere strict cultural şi religios. Cred că este un preot modern şi deschis. Restul nu este de căderea mea să judec şi nici nu vreau… NS: Nu mă deranjează să notez vorbele sincere ale unei persoane pe care o stimez datorită activităţii depuse şi a rezultatelor obţinute. CU: În rest, sper să colaborăm cât mai îndeaproape. NS: Crezi că discul o să iasă până la Festival, de 1 Decembrie? CU: Nu, nu cred să poată ieşi. NS: Pentru că ar fi fost o ocazie minunată să fie lansat cu acest prilej. CU: Da, aşa e, dar eu nu pot să fac post-producţia în timp. Fiecare bucăţică trebuie editată, când îl termin trebuie tras pe CD-uri, şti cum e… NS: Dacă crezi că îţi putem fi de vreun ajutor, nu te sfii să ne chemi. Eu personal nu mă pricep, dar câţiva colegi de-ai mei au lucrat la TV şi Radio, poate se pricep... Dar să revenim la Festival. Putem spera să vedem corul Crescendo pe scena Festivalului? CU: Sper că da. Anul trecut nu am putut participa, a fost vina mea. Exact în ziua aceea aveam o întâlnire importantă legată de un contract pentru muzică de film... Dar anul acesta sper să putem participa. NS: Ştiu că Daniel Dediu, directorul executiv al Centrului, a trimis scrisori prin care invita toate organizaţiile româneşti să ni se alăture în formarea unui comitet de organizare a festivalului. Nu am primit răspuns deocamdată decât de la două din ele, de aceea batem încă pasul pe loc. Nu vrem să începem pregătirile fără a avea opţiunile tuturor. CU: Eu nu ştiu, nu o să mă implic în organizare. Să mi se spună ce se aşteaptă de la mine şi o să fac. Sânt sigur că îi voi avea pe corişti alături de mine. Eu cred că ideea festivalului este o idee extraordinară şi am auzit multe cuvinte frumoase despre ediţia de anul trecut. Vă puteţi baza pe mine, pe Cătălin Ursu, chiar dacă membrii corului vor decide, cine ştie din ce motive, să nu participe. O să aduc şi vreo câţiva copii de un talent fenomenal – nu trebuie sa-i triez pentru ca îi ştiu deja! NS: Cred că e bine să întrerupem discuţia în nota aceasta optimistă. Sânt sigur că ediţia de anul acesta o să fie mult mai reuşită – de fapt, mai completă. Anul trecut nu am putut „să dăm mână cu mână”, pentru că unii au refuzat să se prindă în horă. Poate că anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, hora va fi mai mare şi mai rotundă. Deşi altcineva se va ocupa de regia spectacolului – eu nu mă vâr unde nu mă pricep! – sper să ne întâlnim mai des decât până acum. CU: Sunt sigur de asta. Mă voi întâlni oricând cu plăcere cu tine, sau cu cei care vor pune pasiune în pregătirea festivalului.

A consemnat Nick Sava