Vara se scurge peste Vancouver ca un râu de lavă, pârjolind totul. Dacă am fi vilegiaturişti, am spune că niciodată nu am avut o asemenea vară. Aşa, ne bucurăm şi noi cum putem, invidiindu-i pe cei ce stau mai spre Ocean...

Zilele caniculare au avut şi un alt impact asupra noastră: activităţile comunitare au ajuns la un minimum. De la mini-vacanţa de la Pentincton )unde, dacă am înţeles eu bine, 138 de români s-au bine-dispus şi doi mai puţin) şi un mini-turneu de tenis )cu o participare relativ firavă, poate şi datorită faptului că, obosiţi de căldură, cei ce ar fi participat nu au prea intrat pe site-ul BC-RCC), nu prea avem nimic demn de a fi amintit. Doar pe forum s-a înregistrat o comoţie neaşteptată, produsă de o întrebare aparent banală: cum şi cât este de acceptat folosirea altei limbi decât cea română pe site-ul Centrului Comunitar Românesc? Lăsându-i pe cei interesaţi de polemici să citească singuri mesajele schimbate, eu profit de apariţia acestui subiect deosebit de interesant pentru a împărtăşi cu voi câteva din propriile consideraţii. Nu le luaţi nici drept o poziţie oficială a Centrului )unde, de altfel, nu am nici o funcţie), nici măcar a revistei. Este posibil să am colegi care nu-mi susţin opiniile... Deci, să stăm puţin strâmb şi să încercăm să judecăm cât mai drept cu putinţă. Suntem oare mai patrioţi folosind numai limba română pe site-ul respectiv? Nu neaparat, zic eu, şi mă explic: de acord, site-ul este oficial )şi legal) al unei organizaţii care îşi afirmă, printre altele, intenţia de „păstrare, transmitere şi promovare” a tradiţiilor româneşti, inclusiv a limbii române. În virtutea acestui lucru este de preferat – accept această opinie – ba chiar indicat ca în toate ştirile, anunţurile şi mesajele să se folosească limba română. Ţinând cont că marea majoritatea a celor ce vizitează site-ul sunt români, până la urmă este explicabilă o astfel de poziţie. Ce se întâmplă însă dacă un anunţ )rar, ştire) este postat în limba engleză? Îl blocăm? Îl traducem? În fond, aceeaşi mare majoritate a vizitatorilor folosesc limba engleză destul de curăţel – mai ales tinerii, mai ales soţii românilor aparţinând altei naţionalităţi. De acord, există o secţiune numită „English, please” destinată lor, dar poate din comoditate, neştiinţă, sau dintr-un motiv sau altul, respectivii preferă să posteze exact pe partea „românească” a site-ului. Ce facem cu ei, dacă nu ştiu limba română? Îi dăm afară? Nu îi servim? Pasul dintre patriotism şi naţionalism este lat cât muchia de cuţit! De cele mai multe ori limba folosită )alta decât cea română) este înţeleasă de marea majoritate a vizitatorilor – inclusiv cei din ţară. Iarăşi, este în tradiţia poporului român să fie deschis şi primitor celor străini, mai ales dacă vin cu inima deschisă. Într-un efort )putem spune, milenar) de integrare cu civilizaţiile mai înaintate, românii au ştiut să folosească relativ bine alte limbi: latina, greaca, slavona, franceza, germana, engleza... Eram )şi suntem) una din ţăriile în care un turist străin poate face conversaţie cu cel puţin două-treimi dintre trecători într-una din limbile de circulaţie internaţională )mai nou, acestea includ italiana, spaniola, turca, ba chiar olandeza şi suedeza!) În cel mai rău caz turistul respectiv, folosind o limbă complet necunoscută, poate primi un răspuns gen „Nem tudom” sau „Wakarimasen”, ori vom trece pur şi simplu mai departe dând din umeri. Deci, suntem buni patrioţi şi folosim limba română, fără a fi însă naţionalişti, cerând tuturor să o folosească, or else. Iată însă că cineva a ridicat o altă problemă: a fi cu adevărat patriot înseamnă şi a folosi corect limba română. Aşa e, încercăm pe cât posibil să folosim o limbă clară, corect scrisă, respectând pe cât posibil formele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie recomandate de Academie, folosind corect regulile gramaticale şi cuvinte acceptate )sau recomandate) de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Fără prea multe regionalisme, arhaisme sau neologisme, fără expresii argotice şi, mai ales, fără cuvinte „romgleze” sau tip „furculision”... Mai greşim uneori, dar nu intenţionat. Dar când greşim, suntem mai puţin patrioţi? Folosirea corectă a limbii române este o dovadă a educaţiei umaniste, literare chiar – dar în nici un caz o dovadă de patriotism. Este ţăranul român, absolvent al unei şcoli de educaţie generală, folosind expresii argotice şi multe ragionalisme )deseori în graiul specific ţinutului în care trăieşte) şi făcând dezacorduri gramaticale grave, mai puţin patriot? Dar cel care, în ciuda absolvirii unui liceu, nu a găsit plăcerea să se aplece asupra cuvântului scris? Al cărui singură „lectură” este ştirea sportivă, foaia „Loto-Pronosport” sau anunţurile de mica publicitate? Mulţi ingineri IT )şi nu numai) care cunosc şi aplică mai bine limbajul de programare decât cel literar sunt mai puţin patrioţi? Mda... unii sunt, dar asta este altă poveste. Recunosc, a păstra, folosi limba română printre străini ESTE o dovadă de patriotism. A o folosi corect, cu atât mai mult. Să ne oprim totuşi asupra unei categorii care aproape inerent are toate şansele de a uita limba română, care de fapt nici nu prea înţelege cuvântul „patriotism” aşa cum îl înţelegem noi: urmaşii noştri. Ţin să specific acum, deşi mă apropii de sfârşitul articolului, că a trebuit să folosesc generalităţi în expozeul meu; asta nu înseamnă că în ceea ce scriu acuma nu sunt şi multe cazuri particulare care sunt excepţii de la regulă. Dacă i se pare cuiva că îl nedreptăţesc punându-l alături de cazurile generale, îl rog să fie liniştit: atât eu cât şi el ştim că, din fericire şi spre admiraţia mea )şi a altora) situaţia familiei domniei sale este diferită. Deci, cu foarte puţine excepţii, tinerii români nu prea mai ştiu să folosească limba română. Unii o mai vorbesc, cu accent, dar extrem de puţini o mai citesc sau scriu. Baremi, copiii sosiţi aici la vârstă fragedă, sau născuţi aici nici nu mai au pic de înţelegere a limbii. Şi asta, trebuie să o spunem, spre bucuria părinţilor! Pentru aceştia mai importantă este integrarea copiilor în noua lor ţară decât păstrarea unei calităţi care nu le prea aduce multe foloase: aceea de a fi român. În plus, această atitudine este şi cea mai comodă... pentru părinţi, care astfel nu mai sunt nevoiţi să-şi bată capul cu învăţarea progeniturilor a unor lucruri pe care nici ei nu le ştiu prea bine... Sigur, nu este menirea noastră să dăm sfaturi părinţilor cum să-şi crească copiii. Un singur lucru ştiu: am întâlnit canadieni de generaţia a 3-a şi a 4-a cu grave crize de identitate pentru că şi-au pierdut o apartenenţă naţională care să-i definească. Pentru că „naţionalitatea canadiană” nu există, fărâmiţată în zeci şi sute de naţionalităţi dinstincte, „multi-culturale”, protejate şi promovate de însăşi societatea canadiană. Dar – pentru a reveni la tema discuţiei: atunci cu ce drept se cere site-ului să facă ceea ce însăşi părinţii acelor copii nu fac? Cum putem noi „păstra, transmite şi promova” ceva pe care acasă, părinţii, fac tot posibilul )în continuare, repet: fără prea multe eforturi, vă rog...) să o ţină cât mai departe de ei, să nu le strice siesta? Dar pentru că vorbim de limbă şi urmaşi, îmi pemit o divagaţie care nu a apărut în discuţiile pe site. Pierderea fiinţei naţionale la urmaşi vine chiar înaintea pierderii limbii! Că sunt copii – ajunşi chiar maturi – care folosesc corect )chiar şi în scris!) limba română, este o realitate demnă de admirat. Din păcate, marea lor majoritate şi-au pierdut spiritul românesc. Cunosc mai puţin )sau aproape deloc) tradiţiile româneşti, nu înţeleg umorul, snoavele, expresiile colocviale, aforismele... tot ceea ce face dintr-o limbă – limbă. Înţeleg mai uşor expresia „a plouat cu câini şi pisici” decât „a plouat cu găleata” Cel puţin, expresia „m-a făcut ciuciulete” le este complet de neînţeles! În discuţii trebuie să întrebe: „asta e de râs?”, sau „glumeşti sau spui serios?”... Asta pentru că nu înţeleg jocurile de cuvinte, calambururile, ironia, umorul sec. Vorbesc limba română de parcă ar citi rapoarte contabile. „Floricelele” – figurile de stil care îmbogăţesc o limbă – le scapă. De ce se întâmpla aceasta? Pentru că nu li se citeşte. Nu li se spun poveşti şi snoave, nu li se recită poezii, nici „cimilituri”. Prinşi în viaţa trepidantă şi grijile materiale uităm să mai glumim acasă, în familie. De unde să ştie copilul când se glumeşte, dacă el nu şi-a auzit părinţii glumind? Cel mai adesea îi aude discutând despre „mâine”, despre proiecte, despre griji, despre planuri şi vise. Uneori răutăţi despre cunoscuţi , deseori chiar sudalme şi cuvinte grele, care jignesc şi dor... Aşa că pentru ei „glumă” este teribilismul celor de-o vârstă cu ei, trecând ei însăşi prin această criză de dezvoltare umană anormală. De aceea eu cred că este mai patriotic să ştim CUM să folosim limba romănă. Ce anume comunicăm cu ea? Ce idei transmitem? Biblia zice că numai ceea ce iese din inima noastră ne poate spurca, şi aşa este. Dintr-o inimă murdară şi rea nu pot ieşi cuvinte bune şi curate. Şi atunci să nu ne mirăm că alte naţionalităţi privesc cu îndoială spre noi – pentru că noi înşine, din ne-patriotism, facem rău renumelui de a fi român! Având inima curată, nu trebuie să ne fie teamă de limba folosită: ieşind din noi ea va fi întotdeauna dulce şi frumoasă, plină de dragoste şi prietenie, plină de miez, de cuvinte frumoase, de poezie, de spirit: o plăcere să o auzi! Adică, un fagure de miere spre bucuria noastră şi a celor ce o ascultă. Un motiv de mândrie patriotică şi o cheie să deschidem inimile celorlalte naţii.

Nick SAVA