Februarie - Etică - Nick Sava

Februarie - Etică - Nick Sava

Nu foarte de mult, acum vreo cinsprezece ani, aproape că nu se întâmpla să dau drumul la radio sau televizor, să deschid vreun ziar sau revistă, fără să dau peste o expresie dragă liderilor politici - dar care românilor le aducea cel mult o ridicare din umeri indiferentă. Bâlbâită de la cea mai înaltă tribună, devenise o expresie goală de orice conţinut. Ea suna cam aşa: „etica şi echitatea socialistă”.

Lăsând la o parte epitetul care nu făcea altceva decât să ne umple de scârbă )„socialistă”) să analizăm puţin ceilalţi termeni ai expresiei. Să începem cu cel de-al doilea, fiind mai uşor de abordat. Deci, „echitate”. În DEX, acest termen desemnează „s.f., Dreptate, nepărtinire; Cinste, omenie” - o stare de egalitate justă între mai multe părţi. Cum nu este în firea omului să împartă „just” şi „egal” decât cel mult ceea ce aparţine de drept altora, că este cât se poate de părtinitor şi mult mai puţin cinstit, acest cuvânt nu îşi are corespondent decât într-o societate de stil comunist. Iar cum cei puternici aveau grijă să-şi asigure partea cea mai „egală” şi mai „justă” – bineînţeles „partinic”, conform poziţiei sociale şi politice ocupate -, omul de rând vedea în „echitate” ceva absolut de nedorit! Nu cred să greşesc prea mult când afirm că „echitatea” este unul din picioarele de lut care au dus la prăbuşirea comunismului. Primul cuvânt al expresiei, „etică” este cu totul altceva. DEX spune: „s.f. Totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare, morală”. Înainte de a fi „socialistă”, etica a fost o serie de principii umane de convieţuire. Unele principii „etice” le aveau chiar şi „primitivii din comună”, dar ele au devenit tot mai numeroase odată cu dezvoltarea societăţii. Astăzi nu se poate imagina o democraţie reală fără un sistem de etică socială, profesională, economică, politică chiar... Doar o stare anormală a societăţii – război, dictatură, anarhie – suspendă o astfel de situaţie proprie unei societăţi a începutului de mileniu trei. Alăturarea nefericită a celor două cuvinte )„etică” şi „echitate”), pe fundalul unei societăţi în care situaţia normală de democraţie fusese suspendată )de dictatura „populară”, pentru că nu se recunoştea deloc oficial dictatura „personală” a liderului...), probabil pentru a da un ştaif de legimitate aspectului de „echitate socialistă”, a dus la deteriorarea înţelesului de „etică”. Acum nimeni nu mai este „etic” în România. Impresia generală despre o persoană care cere şi aplică principii etice este că ori e prost, ori e... prost. Firmele sosite din tările democratice au învăţat acest adevăr pe propria lor pungă! Să lăsăm însă deoparte aplicarea )sau mai curând neaplicarea eticii sub orice formă ar fi ea) în ţară, şi să vedem ce se întâplă aici, în propria noastră curte. Obiceiul învăţat în ţară – care ca orice nărav rău din fire nu prea are lecuire – a fost adus în Lumea Nouă şi păstrat cu grijă, cu un efort demn de cauze mai bune. În timp ce ne dăm peste cap să uităm limba şi tradiţiile româneşti, avem mare grijă să nu se lipească de noi această „etică”. Suntem convinşi că din aşa ceva nu poate ieşi ceva bun. Precis ni se va întâmpla ceva neplăcut... Ceea ce se şi întâmplă! Iarăşi şi iarăşi românii îşi dau sfatul suprem: „Ocoleşte-i pe români! Să nu ai de-a face cu ei! Când auzi vorbindu-se româneşte, treci pe celălalt trotuar!” Şi nu puţini din cei ce trec peste acest sfat au prilejul să se convingă de adevărul acestor cuvinte. Mai curând sau mai târziu, va fi unul care să dea dovadă de lipsă de etică în relaţiile cu conaţionalii lor. Poate nu întâmplător românii nou-sosiţi )şi aici îi încadrez în general pe cei ce nu au împlinit cinci ani de trai într-o societate democratică normală – cu toate excepţiile de rigoare) nu se înscriu în organizaţii, societăţi profesionale, cluburi... Desigur, intervin motivele expuse într-un articol anterior dar unul din motive în acest caz particular este faptul că, înscriindu-ne într-o astfel de organizaţie, trebuie să acceptăm obligativitatea respectării unui cod etic. Simţim instinctiv repulsia de a respecta ceva, ni se pare o ştirbire a propriei „libertăţi”. Şi poate simţim că există posibilitatea de a călca pe de lături... Desigur, în unele cazuri suntem nevoiţi să ne „încadrăm”: atunci când din astfel de înscriere putem beneficia de un anumit beneficiu personal. Deci, sunt români care s-au înscris în asociaţiile profesionale, în sindicate, sau în organizaţii religioase )care, în general, nu cer respectarea strictă a vreunui cod etic). Printre normele etice minime cerute membrilor unei astfel de asociaţie/organizaţie sunt câteva comune tuturor: respectarea colegilor, respectarea constituţiei şi statutului, loialitatea faţă de organizaţia căreia te alături de bună voie şi nesilit de nimeni. Ei, unii români au oarece probleme şi cu acest aspect. Cum poate fi altfel când în România „migrarea” spre alt partid )de obicei unul cu mai mare putere politică) este aproape o normă? Când orice loialitate – faţă de oricine şi orice - este văzută drept slăbiciune? Când cei mai mulţi chiar sunt convinşi că a lua clienţii, contractele, invenţiile şi inovaţiile, tehnologia şi procedurile - până la banala agrafă! – firmei la care sunt angajaţi este un lucru normal? Să ne mirăm deci că membrul unei organizaţii iese public cu informaţii interne ale organizaţiei din care face parte? Că nu face lucrul elementar de a se informa înainte de a o face? Că nu-şi pune probleme de etică privind răul pe care l-ar putea face organizaţiei publicând informaţii neverificate, intepretări personale şi chiar minciuni sfruntate, totul într-un mumbo-jumbo reportericesc cu titlu de revistă de scandal? Că îşi dă demisia abia după declanşarea scandalului provocat chiar de el? Că, bineînţeles, îşi arogă o postură de „cavaler fără teamă şi prihană” care iese cu „dezvăluiri” în interesul comunităţii? Am putea să ne întrebăm de ce a făcut-o. Dar cum nu doresc să scriu scenarii, mă mărginesc să spun doar atât: nu mai contează. Organizaţia a ieşit întărită din acest „scandal”. Oamenii au înţeles just despre ce este vorba. Numărul celor care s-au înscris în organizaţie după închiderea promoţiei a dublat numărul noilor membri! Iar alegerile au dovedit că „scenariile” pronosticate nu au avut loc, cei două sute de membri ai organizaţiei găsindu-şi liderii pe care şi-i merită. Nu ştiu câţi prieteni i-au adus autorului „dezvăluirile”, dar drept concluzie nu pot spune decât următoarele )parafrazându-l pe nenea Iancu): „Cui îi lipsesc principiile etice, care va să zică nu le are.”

Nick SAVA