Deşi acest număr apare în luna "Unirii Mici" a Principatelor (24 Ianuarie1859), eu sunt unul dintre cei (puţini) care cred că poporul român are un spirit al solidarităţii naţionale minunat - deşi cam lipseşte. Atât de mult lipseşte încât e de-a dreptul ilar să serbăm Ziua Naţională într-o zi a unirii. Sau poate o serbăm tocmai pentru unicitatea ei. Dar să mă explic. E destul să citim istoria - nu aşa cum au scris-o istoricii formaţi la "Ştefan Gheorghiu", cântăreţi în struna politicii partidului - ca să vedem că românii s-au unit unul cu altul, dacă s-au unit, doar pentru a-l trage pe al treilea la fund... Balada "Mioriţa", întâlnită pe întreg cuprinsul ţării în zeci de variante, dacă nu sute, dincolo de frumuseţea ei tulburătoare, povesteşte tocmai despre această "unire". Şi cum putem fi uniţi, dacă principalul sentiment pe care îl avem faţă de semenul nostru român este invidia? Dacă bietul baci moldovean nu avea "Oi mai multe/Mândre şi cornute", probabil ceilalţi doi nu se "voroveau/Ca să mi-l omoare/Pe la apus de soare". Eventual, moldoveanul se "vorovea" cu ungureanul să-l ucidă pe muntean, dacă el era bogatul în oi, sau se vorbea neaoş româneşte cu munteanul să mi-l taie pe ungurean... În zavistia noastră, ni se pare întotdeauna că vecinul are capra mai frumoasă, iarba mai verde, maşina mai frumoasă, uşa mai de stejar... Poate le avem şi noi, dar pe noi ne doare că vecinul le are! Un alt motiv de vrajbă între români este neîncrederea. Cum fiecare dintre noi se aşteaptă să ne iasă "ceva" dintr-o acţiune, când cineva vine cu mâna întinsă spre noi, prima întrebare care ne-o punem este: "Ce vrea ăsta de la mine?" Sensul este mai larg: oare ce-i "iese" lu' ăsta? Şi dacă lui îi "iese" ceva, mi-e ce-mi iese? Doar nu o să vină să-mi propună să mă unesc cu el doar aşa, de florile mărului. Precis vrea să mi-o "tragă"... Ia să fiu eu circumspect. Să-i zâmbesc frumos, căci nu se ştie, dar să-mi văd de ale mele... Dar dacă motivul este pe înţelesul nostru (de exemplu: "ia hai, băi vere, să-l tăiem pe ăla, că prea îi merge bine"), atunci dăm mâna bucuros. Invidia este, cum ziceam, un sentiment lesne de înţeles, ideea unirii pentru putere mai puţin. Ne aliem şi cu dracu' până ne vedem cu sacii în căruţă, dar după aceea "unirea face puterea" devine fără noimă: puterea nu se împarte cu alţii! Un alt motiv de ne-unire între români este mândria deşartă. Orgoliul. Fudulia. Ştim că, în general, puterea socială, politică, financiară, de orice fel de altfel, nu se împarte cu alţii. Mai slabi decât noi, trebuie să precizăm. Cu cei mai puternici dorim unirea, sperăm să beneficiem şi noi de aura de putere care-i înconjoară pe ei. Ni se pare cât se poate de normal ca noi să stăm alături de "dulăii de curte", să facem parte din casta (invidiată, desigur, dar care ne ridică în proprii noştri ochi) a celor "ajunşi". Ne şi pretăm la orice joc de culise pentru a ajunge acolo: potecile arivistului sunt înguste şi întunecate. Ciocoismul este o trăsătură naţională... Pe de altă parte, ni se pare normal să nu dorim "unire" cu potăile, căţeii, cei mult sub tagma noastră socială! Mai este un motiv: apatia, lenea în acţiune. Dacă suntem lăsaţi în pacea noastră, totul este OK. Dacă ni s-ar cere să ne unim în a face nimic - am refuza până şi acel îndemn. Participarea apatică la ultimele voturi nu este ceva nou la noi. Să ne amintim numai de Unirea Principatelor de la 1859. Cât de frumos au zis istoricii că "Unirea poporul a făcut-o", şi vine Creangă să zică "na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o"... Realitatea se pare că a fost alta - şi o vedem descrisă de Ion Creangă în povestirea lui "Moş Ion Roată şi Unirea". Acolo vedem adevăratul popor român în toată apatia lui. Dacă am afirma că poporului român îi ardea de Unire ca dracului de tămâie, probabil nu am exagera prea mult. Vine, adicătelea, ditai boierul şcolit prin capitalele Apusului să le spună ce şi cum e cu unirea, şi "poporul" cam dă din umeri nepăsător... Aş zice, mai ceva ca ţăranii vrânceni de mai ieri care, întrebaţi dacă ştiu modificările din noua constituţie, răspundeau "lasă, taică, noi tot pe ei îi votăm. Ne-or arăta acolo unde trebuie să punem ştampila". Deci, nu ne unim pentru că efortul cerut e prea mare. E prea complicat. O unire odată făcută, trebuie menţinută. Trebuie să le dai la cap celor care se vor "afară". Trebuie să convingi "ne-uniţii" că "unitatea" e de granit. Să inventezi poveşti frumoase despre "visul de secole al poporului român", să trâmbiţezi pe la mitinguri despre "fraţii de dincolo". Să te justifici de ce nu ajuţi acei fraţi de care, fie vorba între noi, ţi se cam rupe-n cot... Trebuie să-ţi arăţi faţa pe la întâlniri, să vadă lumea cât eşti de "unit", când poate ai avea alte treburi mai importante de făcut - de exemplu, să moţăi în faţa televizorului. Recunoaşteţi că e cam complicat. Aşa, chiar luaţi la coarda sensibilă, găsim rapid nişte justificări credibile - dar mai bine nişte vorbe rotunde, umflate (dar extrem de goale) şi ne vedem de-ale noastre. Şi pentru a avea conştiinţa liniştită - e drept, nimeni nu are voie să se ia de conştiinţa noastră, dar e mai bine să gonim musca înainte de a ni se aşeza pe căciulă - găsim vorbe. Ei, acesta este un alt motiv de dezbinare: bârfa. De cele mai multe ori bârfim doar aşa, să ne aflăm în treabă, să ne auzim vorbind, să devenim centrul atenţiei, să vedem ochii interlocutorului rotunjindu-se de uimire... Ni se umflă importanţa ca şi guşa curcanului! Dar şi mai adesea bârfim cu o intenţie precisă: să facem rău. Pentru a reveni la ne-unirea de care vorbeam, bârfa ne ajută să găsim justificări pentru refuzul de a strânge mâna întinsă prieteneşte. Zicem cui vrea (şi nu vrea) că "ăla" nu-şi prea spală mâinile; cică, a fost văzut băgând-o "undeva"; nu numai că a băgat-o, dar şi-a vârât-o până-n cot! I s-au lipit de degete tot felul de "chestii"; "ştiu precis că îşi va face degetele morişcă în faţa nasului, cum ne-o "trage"..." şi altele de-astea. Un alt motiv este egoismul. Ca să te uneşti cu cineva, trebuie să existe nişte legături spirituale cu el. De cele mai multe ori dragostea, dar şi prietenia este "acceptabilă". Trebuie să împarţi cu el - sentimente, idei, eforturi, riscuri, bucurii, succese, cheltuieli... Ori, pentru majoritatea dintre noi, altruismul este o vorbă goală. Noi nu împărţim nimic, cu nimeni. Oricum, nu pe degeaba. Totul este o marfă, se cumpără sau se vinde după necesităţi sau plăceri... Unirea nu a făcut-o poporul. A fost făcută de sus în jos de către o elită, fără contribuţia substanţială a poporului, de obicei fără înţelegerea lui. A fost făcută de pe o poziţie de grup, de clasă în formare, pentru a răspunde necesităţilor ei. Fără îndoială, unirea este un act politic pozitiv şi trebuie să ne plecăm în faţa celor care au avut meritul de a o realiza: boierii progresişti, influenţaţi de ideile burgheze revoluţionare şi de unitate naţională (la modă în acea vreme în Europa), respectiv intelectualitatea şi capitaliştii (în sensul pozitiv al cuvântului) români din Ardeal, care se temeau să rămână o naţionalitate tolerată într-un stat naţional maghiar. Meritul lor este cu atât mai mare cu cât au reuşit să treacă peste trăsăturile naţionale care se împotriveau unirii, pentru a o înfăptui. Să fie nevoie de o nouă elită pentru a-i face pe români să se unească - pe alt plan de data aceasta? Parcă niciodată nu a fost atâta dezbinare între români. Între român şi familia lui, între el şi semenii lui, între sat şi oraş, între provincii şi capitală, între provincii între ele, între Ţară şi Diasporă. Între români şi unguri, între români, unguri şi ţigani, între români şi restul Lumii... Iar între noi, românii din Diasporă, această dezbinare e la ea acasă. În mijlocul unei societăţi de împrumut, preferăm să ne pierdem fiinţa naţională, decât să ne dăm mâna. Fiecare pentru el - de multe ori chiar în dauna co-naţionalilor noştri. Invidioşi faţă de cei ce "reuşesc", aroganţi faţă de "luzeri". Răuvoitori faţă de cei ce fac ceva, ne-interesaţi în ceva care ar cere implicarea noastră, refuzând să împărţim ceva cu semenul nostru, bârfitori la adresa celor ce refuză sa ne fie asemenea... E drept, există o elită care mai crede că unirea naşte puterea. Aşa puţini cât sunt, pentru ei poruncile Biblice sunt credibile, spiritul creştin nu este o vorbă goală. Găsesc în ei putere să îşi iubească semenul. Sunt gata să îşi împartă timpul, eforturile, ideile, chiar banii, cu restul comunităţii, trecând peste zavistie, aroganţă, neîncredere, rea-voinţă. Pariul lor este foarte mare: a fi sau a dispare. A exista cu mândrie, ca român, în mijlocul societăţii canadiene, sau a-ţi nega propria fiinţă. A rămâne fiul credinţei strămoşeşti, sau a o azvârli ca pe o haină nefolositoare. A bucura oamenii, sau a le face rău. Această elită, membrii ai diferitelor organizaţii româneşti locale, dând mână cu mână - au făcut posibil Festivalul. Pentru mine, ziua de 1 Decembrie reprezintă mai puţin memorabila zi a Marii Uniri din 1918, cât ziua în care românii din Vancouver se unesc. Pentru câteva ore, ne dăm mâinile - spiritual - în faţa străinilor care nu ştiu, nu ne cunosc, care ne judecă după acest eveniment. Pentru ei, românii sunt o Naţionalitate unită şi puternică, talentată, activă. O să vină, poate, o zi, când unitatea stabilită în sală nu se va rupe la ieşirea din ea... Poate cineva va dori să mă întrebe: bine, dar dacă asta crezi tu despre români, de ce te mai legi la cap. O spun, ca să se ştie: pentru că eu cred că unirea este posibilă! A fost o scurtă perioadă, doar câteva zile reci din decembrie 89, când noi, cei ce am îndrăznit să ieşim în stradă, am simţit că suntem un POPOR. Dispăruseră invidia, neîncrederea, orgoliul, apatia... Ne zâmbeam pe stradă, cumpăram din primele produse apărute "câte puţin, să ajungă şi la alţii" (şi asta vorbeşte volume - după cumplita perioadă de foamete precedentă!)... Indiferent ce s-a întâmplat la revoluţie, indiferent ce fusese înainte de ea şi ce urma să vină, pot spune acum, la 14 ani de la acele zile: niciodată nu am fost atât de fericit ca atunci! Festivalul îmi produce un crâmpei a acelei stări de împlinire naţională. De aceea eu mă alătur celor care pun sute de ore pentru a-l organiza, de aceea mă alătur lor în a vă invita să participaţi la el. Pentru a împărtăşi cu voi ceva frumos, mai mult, sublim. Şi o speranţă. Cine ştie?...

Nick Sava