Că vrem sau că nu vrem, zilnic suntem bombardaţi de ştiri. Trăim într-o epocă a comunicaţiilor în care marea problemă a devenit nu informaţia, ci potopul de informaţii pe care nici timpul şi nici mintea nu le mai cuprinde.

Că vrem sau că nu vrem, zilnic suntem bombardaţi de ştiri. Trăim într-o epocă a comunicaţiilor în care marea problemă a devenit nu informaţia, ci potopul de informaţii pe care nici timpul şi nici mintea nu le mai cuprinde.

Din anumite motive - pe care nu le analizez aici - agenţiile de ştiri se apleacă mai ales asupra întâmplărilor negative, de senzaţie. Poate că într-adevăr suntem mai puţin sensibili la poveştile frumoase, avem nevoie poate în existenţa noastră cenuşie, de roboţei programaţi să muncim pentru a câştiga bani pe care să-i cheltuim - un cerc vicios numit consumatorism căruia ne supunem fără prea multă împotrivire - avem nevoie, zic, de ceva "adrenalină" în existenţa noastră - şi ea ne este adusă de ştirile "de senzaţie", de filmele "thriller", de întrecerile sportive violente tip hockey, football (american) şi chiar wrestling...

Dar să stăm în domeniul ştirilor. De câte ori are loc vreo catastrofă - fie ea naturală (incendii, cutremure, inundaţii...) fie produsă de dobitocia umană (război, atentat, crimă - ba chiar proces - vezi OJ!), canalele de ştiri (şi nu numai) se transformă în spectacol non-stop în care spectatorul este băgat cu nasul în tot ce are mai rău Lumea în acel moment. Pentru jurnalişti, astfel de momente sunt o adevărată "mană cerească" - iar pentru spectatori existenţa este, cel puţin pentru o vreme, mai puţin cenuşie.

În rest, nu există seară (sau dimineaţă) în care ştirile negative să nu se calce în picioare. Crime, jafuri, violenţe (inclusiv familiale), crahuri, scumpiri, atentate, legi tâmpite, cazuri de corupţie, incendii, spargeri, accidente... Cu rezultate nu foarte uimitoare: majoritatea populaţiei este mult mai violentă, mai stresată, mai deprimată decât era în urmă cu câteva decenii. Violenţa a ajuns în şcoli, în parcuri, în casă - locuri pe care le puteam spera oaze de linişte în mijlocul oraşelor unde violenţa era la ea acasă.

Dar cum e în România? Spre deosebire de Nord-America, unde dacă vrei să eviţi bombardamentul de ştiri o poţi face, alegând un canal care îţi va da doar reclame nedorite (şi violenţă doar dacă asta este dorinţa ta), în ţară mai toate canalele au şi ştiri, date mai ales la orele de audienţă maximă. Iar conţinutul lor negativ întrece de departe orice emisiune de ştiri dat pe FOX, BBC sau CNN. La aceste ştiri negative se adaugă prostul gust şi, nu în ultimul rând, exemple de imoralitate care au încetat să fie cazuri unice, ci tind să devină o normă.

Să ne mirăm atunci să aflăm că muzica cea mai populară în România este în continuare maneaua, îmbraţişată deopotrivă de locuitori ai satelor şi mahalalelor, dar şi de tineri - alături de stiluri rap în care vulgaritatea şi violenţa verbală sunt un lucru obişnuit, că pentru tineri Jiji şi alţi baroni inculţi au devenit eroi demni de urmat, că violenţa în societate este ceva normal, că toţi se supun şi practică o corupţie totală - de la măruntul bacşiş până la ţepele de milioane - că vulgaritatea şi-a găsit loc pe simeze şi în edituri într-un curent "postmodernist" care a preluat din Occident doar şocul de imagine şi mai puţin cel de idei?

Şi totuşi, tot mai mulţi simt nevoia de ştiri "bune". Sub şuvoiul de ştiri negative, parcă s-ar bucura să audă şi o ştire bună: vreun succes oarecare, vreo faptă frumoasă, vreo realizare deosebită... Desigur, aceste ştiri sunt rare, jurnalistul trebuie să fie informat despre ele (iar ştirile bune tind să nu devină zvonuri; vorba "no news, good news" nu este folosită doar în America...). Nici nu poate transforma o ştire banală în ştire bună - prea ar semăna cu practica folosită de ziariştii comunişti de la Scânteia... Şi, mai ales, trebuie să se întâmple acele evenimente pozitive pentru a se scrie despre ele - ceea ce nu se prea întâmplă.

Urmăream un interviu cu Dan Tapalagă, ziarist la România Liberă. Şi după o jumătate de oră de trecere în revistă de fapte negative, atentate, Iliescu, Basescu, Geoană, crime, mai ştiu eu ce, s-a amintit şi o "veste bună": "un braşovean a fost nominalizat pentru inventatorul anului în Statele Unite, alături de alţi doi cercetărori." Şi mi-am dat seama că, datorită avanlanşei permanente de veşti rele, nici chiar cele bune nu mai mi se par a fi bune. Dacă ar fi să interpretez această ştire, aş putea spune că, iată, dacă este să se întâmple ceva bun, se întâmplă în străinătate, nu în România. În ţară s-a ajuns ca un fapt să fie considerat "bun" doar dacă are o recunoaştere internaţională - cu cât mai spre Vest, cu atât mai bine. Că acel "braşovean" nu mai este demult "braşovean", ci american get-beget. Că de invenţia lui beneficiază nu România şi nu o firmă românească, ci una americană. Că este o dovadă a politicii idioate a Guvernului român care face capetele luminate să înceteze a fi "braşovene", ci americane...

În aceasta nu citesc neapărat nevoia spectatorului (sau cititorului de ziar) să afle o ştire bună, ci de a citi o ştire care să îi dea un "boost", care să-l motiveze pozitiv. Aceste ştiri "bune" au făcut ca mai bine de jumătate din tinerii români să îşi dorească plecarea din ţară. Au ajuns şi ei la concluzia că ceva "bun" nu se poate întâmpla decât afară - eventual în America. Mai au un efect: să ne facă pe noi, românii, să ne justificăm aroganţa cu care îi privim pe ceilalţi. Vorba "capra, cât de râioasă, tot îşi ridică coada" se aplică deseori românului. Cât am fi de negativi în a ne caracteriza (mai ales între noi), tot ne creşte inima să aflăm că unul dintre noi este mai isteţ, mai talentat decât alţii. Dacă refuzăm să ne trezim alăturaţi ţiganilor care mâncau lebedele din Viena, sau românilor care cerşesc pe străzile Parisului, sau profesorilor care culeg căpşuni prin Spania, sau fetelor (de orice nivel de educaţie) ce se prostituează pe străzile Europei, ne regăsim cu uşurinţă alături de un Mutu, de un "braşovean" ce câştigă o recunoaştere internaţională, de un artist cu succes internaţional. Gândiţi-vă numai ce vâlvă a făcut succesul grupului O-zone: ne-am descoperit dintr-o dată basarabeni, împărtăşindu-ne din succesul lor. Iar dezamăgirea insucceselor echipei naţionale sunt cu atât mai dureroase cu cât nu ne dau satisfacţia de a ne simţi, noi, cineva în elita fotbalului modial. Aşa că mai citim o ştire "bună": fetele de la marş s-au clasat în primele zece la un concurs din Anglia. Un rezultat banal, într-un concurs banal, dus la rangul de "succes", de ştire "bună"...

Cu această dorinţă de "ştiri pozitive" ne lovim şi noi, la revistă. Nu o dată am auzit critici că aerul este prea "întunecat", că se găsesc prea puţine fapte pozitive prezentate în revistă. Că nu găsim decât lucruri rele de zis despre români - au fost care ne-au acuzat că am fi "anti-români" pentru asta. Că ar trebui să prezentem şi poveşti de succes... La aceasta răspund: sunt prea puţine fapte de succes de prezentat. Cu atât mai puţin în comunitatea românească din Vancouver. Povestile "de succes", în momentul analizei, se dovedesc a fi fapte banale, absolut normale. Că cineva reuşeste să aibă un job bun? Că altul are un mic business de succes? Că mai ştiu eu cine şi-a cumpărat o casă? Ce poate fi mai normal decât aceste lucruri? Marea majoritate a canadienilor au parte de ele - ele nu pot fi transformate în "evenimente". Pentru românii imigranţi, mulţi, majoritatea dintre ei fiind oameni marginali în societatea canadiană, o ştire că unul dintre ei s-a integrat poate fi considerată o veste "bună", dar eu cred că vom fi integraţi numai atunci când astfel de "veşti" nu vor mai fi considerate "bune", ci absolut normale.

Iar "veştile bune" sunt prezentate, atunci când ele există. O veste bună a fost succesul tinerilor şahişti. O veste bună a fost şi este existenţa Festivalului Românesc. Veşti bune au fost cumpărarea de biserici, proprietăţi ale parohiilor respective. Veste bună este succesul corului Crescendo şi recunoaşterea de care se bucură dirijorul lui, Cătălin Ursu. Veste bună este faptul că revista Atheneum creşte în valoare, că îşi găseşte recunoaştere în mediile literare din ţară şi diaspora. O veste bună este că cei câţiva artişti plastici români din Vancouver se bucură de apreciere în mediile artistice. Şi că echipa de fotbal se numără printre promotorii fotbalului la nivel de amatori în oraş. Fapte simple care ne face să fim la fel ca toţi ceilalţi - pentru că de aceasta avem nevoie, să ne dispară sentimentul de auto-compătimire - fără totuşi să ne arătăm fuduli. Suntem pur şi simplu la fel de oameni ca toţi ceilalţi, la fel de buni, la fel de răi, la fel de inteligenţi dar la fel de idioţi, poate mai xenofobi, poate mai amorali - dar oricând gata de gesturi frumoase, plini de sensibilitate unii, talentaţi puţini, inventivi deseori...

Veste cea mai bună pe care o am de transmis de fiecare dată este faptul că în Vancouver se scrie în limba română, pentru români. Existăm încă! Nu este frumoasă această ştire?

Nick Sava