Iunie - Între cultură şi nicovala mare - Sebastian Stoica

Iunie - Între cultură şi nicovala mare - Sebastian Stoica

Crezi că eşti un om de cultură? Crezi că recunoşti o piesă de artă, o creaţie deosebită dacă o vezi, dacă o asculţi? Te consideri un intelectual subţire, citit, rafinat, emancipat, cult, educat? Eşti o persoană spirituală?

Dacă răspunsul la una din întrebările de mai sus a fost da, imaginează-ţi următorul scenariu: este vineri, 12 ianuarie 2007 şi te afli într-o staţie de metrou din Washington, DC, la o oră de vârf. Un tip în blugi şi cămaşă, cu o şapcă de baseball pe cap cântă la vioară, având deschisă în faţa sa cutia viorii, cu ceva mărunţiş aruncat în ea.



Ce faci? Eşti unul dintre cei care oferă cu plăcere un bănuţ cântăreţului străzii sau îl ignori în totalitate? Îl priveşti cu atenţie? Asculţi la ceea ce cântă? Evaluezi talentul sau antitalentul pe care îl are? Dacă arunci o monedă din milă, compasiune sau obişnuinţă, eşti parte a celor 27 de persoane care i-au dat bani cântăreţului nostru în cele 43 de minute în care acesta a cântat. 27 dintr-un total de 1097 de persoane care au trecut pe lângă el în tot acest timp.

De unde ştiu asta, o să mă întrebi? Totul a fost un experiment organizat de către cei de la Washington Post. Cântăreţul străzii nu este altul decât Joshua Bell, unul din cei mai mari violonişti ai lumii. Acelaşi Joshua Bell care, cu numai trei zile înainte de experiment, umpluse The Boston Symphony Hall până la refuz, cu un concert extraordinar, la care biletul de intrare costase $100 de persoană. Acelaşi Joshua Bell care interpretează cea mai mare parte a pieselor din coloana sonoră a filmului „Vioara roşie". Să mai menţionez şi faptul că el este de asemenea un frumos actor de film şi, la 39 de ani, are o mulţime de admiratori şi fani?

Vioara la care cânta Joshua nu era alta decât faimosul Stradivarius din 1713, supranumit „Gibson ex Huberman", vioară cunoscută pentru calităţile sale unice şi pentru faptul că a fost furată violonistului Bronislaw Huberman, în 1936, la Carnegie Hall, şi recuperată abia după cinzeci de ani. Vioara este estimată astăzi la o valoare de 3,5 milioane doalari. Joshua Bell a înregistrat un prim album cu piese cântate pe acest Stradivarius, vânzând peste cinci milioane de CD-uri în toată lumea.

Leonard Slatkin, dirijorul National Symphony Orchestra din Washington, îşi dăduse cu părerea înainte de experiment, că Joshua ar putea strânge cu uşuinţă cam $150 la gura de metrou, iar dintre miile de trecători vreo 35 se vor opri să-l asculte. Nu a fost chiar aşa...

Editorii de la Washinton Post au crezut că, într-un oraş atât de cosmopolitan, de modern, de cultural precum Washington, oamenii îl vor recunoaşte pe Joshua, îi vor recunoaşte măcar talentul, sunetul dumnezeiesc al viorii, calitatea interpretării, piesele magistrale ale lui Schubert şi Bach. Publicul se va strânge şi va asculta uimit, vor începe să solicite autografe, vor apare şi cei de la mass media să facă fotografii... Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Oamenii nu s-au strâns în jurul lui, cei mai mulţi nici măcar nu l-au băgat în seamă. Fără a lua în considerare cei $20 primiţi de la singurul fan care l-a recunoscut pe Joshua, acesta a strâns exact $32,17 în cutia viorii sale. Unii au aruncat câte un dolar sau doi, cei mai mulţi însă au dat doar câţiva cenţi. Rezultatul experimentului a fost publicat numai în aprilie, spre a coincide cu festivitatea acordării unui premiu interpretului.

Ce să înţelegem de aici? Pot fi o multitudine de răspunsuri. Unul din ele este că poate muzica clasică pierde teren, scade în popularitate. Ia să fi fost o manea get-beget, pe treptele metrolului din Bucureşti, să fi văzut atunci puhoi de lume...

Poate că este un sindrom general al societăţii actuale, obosită, veşnic pe fugă, grăbită spre a rezolva treburile curente, urgente, importante pe care fiecare credem că le avem.

Poate este doar influenţa pe care ceilalţi o exercită asupra celor mai mulţi dintre noi. Pretutindeni în jurul nostru predomină acest spirit de turmă, care ne determină de cele mai multe ori să facem ce fac şi cei din jurul nostru, nu ceea ce considerăm noi cu adevărat ca ar fi corect să facem în situaţia respectivă.

Poate este faptul că generaţiile tinere nu mai sunt capabile să recunoască arta acolo unde şi când ea apare. Datorită bombardamentului zilnic, sistematic si intens cu informaţii de natură diferită, kitchuri, cultură, maculatură, artă, ştiri, telenovele etc., ne-am pierdut capacitatea de a recunoaşte adevărata valoare când o întâlnim, chiar şi la staţia de metrou. Creierul nostru este astfel dresat încât faptul că o valoare a muzicii clasice ar putea cânta pe stradă reprezintă un nonsens, o absurditate. Nu putem înţelege acest fenomen şi deci îl respingem pur şi simplu.

Sau poate că ceea ce consideram noi artă acum douăzeci de ani, nu mai este considerată acum de către generaţiile tinere. Scara de valori s-a inversat, gusturile s-au schimbat, interesele sunt altele.

Fără a avea conoştinţă de experimentul prezentat mai sus, în numărul trecut am făcut şi noi un mic experiment similar pentru cititorii noştrii şi am publicat materialul „Emanciparea hexalopodelor" de Prof. Ţurcan Ilaşu. Dacă nu aţi avut interesul sau răbdarea să citiţi articolul respectiv, v-aş ruga să o faceţi, pentru a înţelege despre ce vorbim aici.

Materialul respectiv, conceput cu adevărat de către..., dar de fapt numele real al autorului nu are nci o importanţă, este un absolut nonsens. O mare parte a cuvintelor înserate în material, nici măcar nu există în dicţionar. Sunt doar creaţii fabuloase, făcute să sune cât mai pompos şi mai ştiinţific. Spre a-l face cât mai convingător, da, am introdus adresa reală a Universităţii Upsala din Suedia, dar... nu încercaţi să-l căutaţi pe profesorul nostru acolo.

Ei bine, care a fost reacţia cititorilor noştri?

Unul din redactorii revistei a fost primul care m-a luat la întrebări în legătură cu articolul respectiv şi a trebuit să-i împărtăşesc şi lui secretul. Domnul „Profesor" Ilaşu a primit şase emailuri pe adresa publicată în revistă. Majoritatea l-au întrebat dacă are cu adevărat habar despre ce scrie în articolul respectiv. O persoană chiar a făcut ceva investigaţii şi nu a reuşit (evident) să găsească nici un fel de studii, detalii, evidenţe ale hexalopodelor, tetraezi, ydioni, etc. O altă persoană chiar a cerut mai multe detalii despre tematica respectivă.

Revenim la aceeaşi întrebare de mai sus: suntem noi capabili să facem deosebirea între artă şi kitch? Mai reprezintă cultura ceva în societatea de astăzi sau nu?

Am realizat totuşi că revista se citeşte. Chiar dacă aveam semnale că unii cititori nici măcar nu o scot din punga de plastic şi că ea aterizează direct la coşul de gunoi sau la cel de reciclare a ziarelor, iată că totuşi mai sunt şi persoane care o deschid şi o răsfoiesc. Chiar dacă de multe ori am discutat cu colegii mei din redacţie, încercând să temperez excesul de aticole cu caracter istorico-anticomunist, care uneori fac revista să arate prea mult ca „Magazin Istoric", încercând să introducem lucruri noi, interesante, atractive, nu întotdeuna am reuşit.

Sau poate tocmai faptul că materialul cu pricina a fost diferit, a ieşit puţin din tiparele obişnuite ale revistei, l-a făcut să fie observat şi comentat. Uneori trebuie să aplicăm un impuls din exterior ca să reînvigorăm întreg mecanismul. Este ca şi la spital, pe ecranul unde îţi sunt afişate bătăile inimii: dacă totul este flat, tern, monoton, înseamnă că persoana în cauză a murit; dacă dimpotrivă linia oscilează, variază, are urcuşuri şi coborâşuri, înseamnă că pacientul încă mai este în viaţă. Asta am încercat şi noi să facem. Să facem revista interesantă, atractivă, dinamică, plăcută la citit, aşteptată de către cititori.

Şi pentru asta avem nevoie şi de ajutorul dumneavoastră, al cititorilor. Vrem să ştim ce vreţi să citiţi în revista noastră. Vrem să ştim ce v-ar place. Bineînţeles că tematica revistei nu se va schimba. Nu vom deveni un „24 Hours" or „In Touch", cu ştiri mondene despre actori şi celebrităţi pop, bancuri şi fotografii cu fete sumar îmbrăcate. Revista va rămâne o revistă de cultură şi informaţie, cum a fost întotdeauna. Dar o putem face mai bună, o putem face mai socială, mai apropiată de sufletele noastre. Ne puteţi oricând scrie sugestiile dumneavoastră pe adresa de email a redacţiei: redactia@atheneum.ca

Deasemena, avem întotdeauna porţile deschise pentru noi colaboratori şi redactori care doresc să se înhame alături de noi în această plăcută şi voluntară activitate de a concepe, scrie, şi publica acestă revistă.

Pentru că noi credem că încă mai există cultură, încă mai exisă artă, încă mai există frumos şi pur, încă mai există inimi care bat spre înalt, spre nemărginire, care visează la o lume mai bună, la iubire şi adevăr.  

Sebastian Stoica