Crăciunul relevă numeroase reminescenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultul morţilor. La rândul său Carnavalul relevă numeroase reminescenţe folclorice de ordin greco-trac consacrate lui Dionzsos şi celebrităţilor lui însoţite de acoliţi mascaţi."
 

Marea ambiţie a bisericii a fost de a integra datina străveche, din protoistorie, a întâmpinării Anului Nou, în cadrul creştin; asimilarea colindatului a fost superficială (mai mult de suprafaţă). Ovidiu Bârlea foloseşte ca exemple atacurile bisericii dovedind, chiar în vremurile mai noi, eşecul acesteia şi îndărătnicia Românului de a-şi continua datina sa. Prin 1552 G. Heltai se plângea că în Ardeal îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al diavolului (săptămâna colindării). Un secol mai târziui pastorul Andreaş Mathesius din Cergăul Mic-Alba, e revoltat la culme că enoriaşii săi trecuţi la luteranism, practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite, mai ales că înainte de Crăciun nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa "cântecele drăceşti", adică colindele. "Cu toată opoziţia bisericii", continuă Bărlea, "amestecul de elemente precreştine şi creştine va dăinui atât nestingherit, ajungându-se la o sinteză atât de organică, încât cele două componente se vor influenţa reciproc, mărind în chipul acesta confuzia dintre ele, spre disperarea clericilor şi nedumerirea cercetătorilor."

"Ce curţi-s aceste,
Curţi înalte, minunate?
Îniante-aceastor curţi
Sunt trei rânduri de pomuţi.
La umbruţa pomilor
Şade doamna curţilor,
C-un pahar galben în mână
Tot închină şi suspină.
Pe toarta paharului
Scrisă-i raza soarelui;
Pe fundul paharului,
Scrisu-i spicul grâului
Şi numele Domnului;
De unde ţine cu mâna,
Scrisă-i luna şi lumina."

Colinda; o incantaţie specială străveche, de o antichitate abisală, contribuind la profunzimea misterului poeziei populare româneşti. S-a încercat explicarea Crăciunului derivată din latinul "craţio", creaţie, naştere; "calatio", convocare, şi "incarnationis", încarnare, întrupare, renaştere. "Ipoteza denumirii latine a lui Crăciun", scrie Romulus Vulcănescu, " nu justifică originea lui, care putea să fie anterioară." Într-un studiu de Monica Brătulescu se afirmă că am avea 74 de tipuri de colindă răspândite pe ambele versante ale Carpaţilor (în afara celor unice) dintre care 27 sunt tipuri de factură sau influenţă creştină, şi nici acestea în versiune biblică. Să considerăm colinda următoare:

"Scoborât-a Dumnezeu
Pe-o scară de ceară,
Cu fuştei de fulgerei
În stupine de albine,
Şi de-acolo s-a luat
Că n-a putut poclui,
De mirosul florilor
De bunul albinelor..."

Trebuie menţionat de asemenea că bogăţia şi varietatea colindei nu e numai literară ci şi muzicală. Unii cercetători susţin că noi am fi luat Crăciunul de la slavi, ca nume. Petru Caraman susţine că numele de Crăciun nu este nicidecum un termen general slav. La puţinele popare slave, unde se află atestat, apare cu totul sporadic, fiind un termen regional. La o parte din bulgari "Kračun"; la ucrainienii carpatici "Kerečunj"; atestat în expresia "Kerečunj večery" (Ajunul Crăciunului); la slovaci "Kračun", rar şi numai la cei din est; la unguri "Karăcsen." La slavii toţi, numele autohton al acestei sărbători face parte din terminologia creştină: rus-Rozdjestvo; ucrainian-Rizdvo; polan- Boze Narodzenie; sârb-Bozio; bulgar-Bozik; slovac- Vianoce. Slavii deci nu au un nume comun la sărbătoarea Crăciunului şi termenul Crăciun se află numai la slavii învecinaţi (vezi răspândirea geografică), unde se menţinea încă legătura cu centrul lui de răspândire (vezi Vulcănescu).

"Pe cel câmp verde-nflorit,
Holerunda Lerul Doamne,
Paşte-mi o turmă de oi,
Holerunda Lerul Doamne,
Dar la oi cine-mi şedea...
Sedea-mi Zeul Dumnezeu,
Şi-mi şedea pe-un bucimaş,
Şi-mi zicea-ntr-un fluieraş,
Cum îmi zice oi îmi strânge,
Cum îmi trage, oi întoarce."

La rimă românii excelează; la greci nici nu apare rima. Pe coasta Dalmaţiei se foloseşte încă refrenul (în jurul Raguzei) ca o fosilă culturală preluată de la Morlacii (Mavro Vlahi) care au locuit acolo între secolele XI-XV (vorbind aromâna):

"Hoja, Lero, dolerije"

Avem aici cumva o variantă a formulei din latină:
"Halleluia, Domine", ce-a devenit "Hai Lerui, Doamne", alterat în pronunţare până la moldovenismele "Valerim şi Valer Doamne", "Volerom şi Voler Domn"? Ori este Ler un împărat, un "moş" (strămoş) or zeu neidentificat? Cantemir l-a crezut "Domnul (Împăratul) de rouă", alţii l-au identificat ca Galerius, al cărui mamă era geto-dacă. Cine este Moş Crăciun? Moş în tradiţia românească are funcţia de Împărat al Lumii. Ler Împărat, în folclor, locuieţte într-un palat mare, într-o peşteră din muntele sfânt; Moş Novac, la fel, precum şi Moş Adam. Zsalmoxis, Moşul Pământului, or "Zeul Moş", cum îl interpretează Vasile Lovinescu? Moşul este un strămoş arhetipal după Kernbach, personaj solar. Moş Crăciun, în colinde apare pe un cal alb şi-i împodobit cu astre.

"Sus la dalbe mănăstiri,
Şade bunul Dumnezeu,
Şade Maica Precistă.
Lângă Maica Precistă,
Şade bătrânul Crăciun..."

Mitul arhaic al unui cioban zeu-moş este transfigurat în mitul unui cioban demonic (vezi Vulcănescu), care refuză să o primească pe fecioara Maria, în staulul lui să nască. Este însă primită pe ascuns de soţia lui Crăciun, care devine moaşa lui Isus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile. Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc, i le face chiar de aur. Minunea în converteşte pe Crăciun la creştinism, el devenind primul creştin, primul om care a crezut în Christos, iar ziua s-a numit Crăciun. De bucurie Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curte şi joacă hora cu argaţii. După foc împarte daruri păstoreşti (lapte, caş, smântână, urdă) pentru mamă şi copil.

"C-aşa-i legea din bătrâni,
Din bătrâni, din oameni buni,
Să se dea la Sfânt Crăciun,
Un colac şi-un vinaţ bun..."

Ivan Evseev vede în acest Crăciun, "o divinitate dendomorfă care era adoptată în spaţiul nostru sub forma unui trunchi cu crengile retezate. (Prepeleacul), din care a derivat Troiţa populară." De remarcat faptul că motivul mâinilor tăiate este frecvent în basmele noastre. Arborii amintiţi mai sus cu crengile retezate, erau aduşi în curţile oamenilor, instalaţi ca prepeleci şi "arşi în focul solstiţial" ca "buturuga de Crăciun." Numai aşa", continua Evseev, "se explică faptul că acest cuvânt a intrat în onomastica veche românească (Crăciun, Crăciuna), în nomenclatura botanică populară (crăciumărel, crăciumăreasă) şi a dat numele crăcii (ramură) copacului, ca simbol al vieţii eterne."

Când am dat de explicaţia lui E. Cabej a Crăciunului în albaneză, am înţeles semnificaţia Crăciunului în româneşte, atât lingvistic cât şi simbolic. În albaneză avem "krocul", adică "butuc", (vezi în româneşte "cracă"), aşa cum avem Sfântu Ignat derivat din "ignis", foc (Involuntar şi inconştient îl pomenim pe SF. Ignat şi-n Canada, când "aprindem maşina", sau "îi dăm foc" "ignition, ignite"). Tot în albaneză avem "crencia", "buturugă", buturuga de Crăciun care se arde ca ritual al sărbătorii. Crăciun mai repede de aici se trage, cuvântul dac putând fi şi mai aproape decât cel albanez, care şi aşa se distinge. "Crencia" albaneză (buturugă) are corespondent "creangă" în româneşte. Să ne gândim la două motive. Unul, Sorcova, cu creanga; celălalt motivul (şi refrenul) "flori dalbe de măr", "florile dalbe."

Mai întâi o explicaţie. Avem de-a face cu ritmul cosmic de dezvoltare al fenomenelor naturii. Toate îşi găsesc rostul dacă ne gândim la evenimentul celest: solstiţiul de iarnă. Avem cea mai lungă noapte a anului, dar acum se produce schimbarea. Boala, moartea, vechiul se schimbă cu viaţa, cu noul; întunericul cu lumina, deznădejdea cu speranţa.

Motivul "florile dalbe" a stârnit multe întrebări. "ce explicaţie", scria Papahagi, "s-ar putea da florilor în miez de iarnă şi într-o ţară cu ierni aspre?" Credea că arată creştinismul nostru adus dintr-o climă şi origine geografică diferite, posibilă iarna numai acolo. Eu cred că tocmai opusul e adevărat. Avem de-a face cu un fenomen mitic şi simbolic. În frig şi în zăpadă (sugestivă e şi culoarea zăpezii) s-a născut speranţa primăverii, a reînoirii, a vieţii. La uram urmei, aşa cum am amintit deja, la 25 Decembrie (solstiţiul de iarnă) este exact când "cumpăna vremii" se schimbă. Cea mai lungă noapte începe de aici încolo să piardă treptat în detrimentul zilei; va culmina cu "florile dalbe" în primăvară. Este naşterea marelui eveniment ce va să vie, să ne împlinească. Făcând o paralelă la varianta creştină, avem la Crăciun "naşterea speranţei", celui care mai târziu, prin învierea sa (primăvara spirituală), va birui moartea, dându-ne viaţă veşnică.

Motivul alb ("florile dalbe") este un efect stilistic cu funcţie rituală: Ileana, fata dalbă, dalbă fecioriţă, dalba-i sănătate, făclii dalbe, marea dalbă, dalbul de voinic; până şi ielele (dalbele, frumoasele) şi tărâmul de dincolo devine colind "lumea dalbă". Ce altceva ar putea semnifica decât curăţenie, purificare, început, speranţă, lumină, viaţă.

Pomul lumii, copacul primordial, original al raiului la români este mărul. Considerând motivul reîntregirii, al reînnoirii, acum la cumpăna vremii, ca un prag ce uneşte şi desparte în acelaşi timp calităţi apuse, perechi, avem vechi şi nou, început şi sfârşit, moarte şi viaţă, buturugă şi creangă. Prin arederea buturugii (datina arderii butucului), aducem crenguţa de măr, de reînoire a speranţei şi a vieţii. Aşa îşi găseşte rostul "florile dalbe", "flori de măr", în contextul "crăciunesei" cu mâinile tăiate, a roţilor de foc rostogolite pe dealuri, a colacilor de Crăciun imitând forma soarelui (foc sacru), împodobirea bradului, arderea buturugii.

Voi mai aminti faptul că în trecut, ne spune Brătulescu, nu se colinda sau se sorcovea cu flori "artificiale"; se ţineau la căldură şi în apă caldă flori de măr, care "înfloreau pentru ocazie."

"Om bun, să te înveseleşti,
Pe noi să ne dăruieşti
C-un colac de grâu curat,
Cu un vin roşu strecurat
Cu doi galbeni româneşti,
Gazdă să te veseleşti..."

"Busuioc verde pe masă,
Rămâi gazdă sănătoasă"

Gheorghe Bogdan