Viorel Zegheru

  
  „ECLOZIUNI”

  Editura FIDES

  Iaşi

Cuvântul - Sărutul luminii cu eternitatea

(Prefaţă)

Fluturele! Omul şi destinul său într-o cavalcadă de gânduri, de sentimente... Imaginea puternică, simetrică  a acestor creaturi fragile (omul – fluturele), este predominantă în volumul Ecloziuni, un volum al profunzimilor, al purificării şi al metamorfozei cotidiene. Căci asta face Viorel Zegheru, ascede prin fiecare cuvânt către sine, printr-un proces poetic, un joc extrem de dureros, cu reguli stricte precum singurătatea, moartea şi introspecţia.

În Grecia antică fluturele era simbolul sufletului. Toată această carte este marcată de dorinţa de a zbura, de a ajunge departe, de a depăşi barierele umane. Poetul, preocupat de simbol şi mister, leagă şi dezleagă cuvinte, trăind într-o lume a propriei sale respiraţii dar... înaintează  cu privirea / spre Paradisul / posibil. – Înserare.

         În zborul său, asemenea unui Icar-poet, autorul are îndrăzneala de a ironiza divinitatea: dumnezeu sare coarda / în grădinile noastre / suspendate / dumnezeu ia nota maximă / la bârna din ochiul / veşniciei / dumnezeu / ne împrumută vieţi / pe datorie / dumnezeu / are rău de înălţime / şi noi îi săpăm / groapa – Rău de înălţime.

Mai mult de atât, poetul îşi doreşte o lege prin care să fie daţi îngerii jos / şi cerul să devină / o casă de toleranţă. – Legea anti-îngeri.

Însă, singura casă a toleranţei este cea a gândurilor şi poetului nu-i rămâne decât să aştepte şi să-şi fumeze dragostea (sau apropierea) unei fiinţe angelice prin degete fără filtru.

Remarc sarcasmul la adresa vieţii şi a tuturor lucrurilor care sunt întoarse cu susul în jos sau cu josul în sus. Pe axa verticalităţii, totul înseamnă moarte, fie că este vorba de înecat şi cerul ce se află la picioarele sale, fie că este vorba de peştele ce se ridică şi sfârşeşte la suprafaţa apei. Uluitoare imaginea din poezia - Peştii mor, cu trimitere la un vers la fel de sugestiv al poetului canadian Pierre Morency : „quand il dort il nage entre deux eaux”.  Şi ce îi rămâne autorului pe axa trup/suflet, dacă nu cuvântul, poezia?

         Ecloziunile cuvintelor, idei în mitra minţii creatoare de poezie; ecloziunile creaturilor pământeşti, fie oameni, libelule, peşti sau lebede; toate au la origine sărutul luminii cu eternitatea - Cuvântul.

De altfel, referitor la actul creaţiei poetice, Viorel Zegheru descrie poezia drept regina cuvintelor – Roiul.

         Spaţiul în care se produce asceza este atemporal, poetul îşi lasă orele la uşă / ca nişte papuci sonori -  Lepădare de timp, şi se gândeşte la iubita sa ca la un meteor ce schimbă / traiectoria destinului - Meteor. Dragostea pentru femeia cu părul amnezic, care nu poartă vreun nume în acest volum, se manifestă ca un fel de good-bye, când, printr-o sentinţă a sărutului / buzele noastre au fost condamnate / la nedespărţire – Sentinţa.

Şi astfel, poetul îşi caută fratele geamăn, în egoul său, în sânge, printre  vise, suferinţe şi lacrimi. Şi tot ce găseşte este o lume de umbre : Prima umbră: / Port cu mine copilăria / ca o umbră care îşi cere / drepturile… / A doua umbră: / Eu şi moartea- două umbre / care se invită reciproc / în mormânt. / Avem soarele vieţii / când în faţă / când în spate / şi jucăm pe rând / rolul umbrei… / Ultima umbră: / Sunt într-o cameră / mică şi luminată / astfel încât umbra / străbate pereţii / cavoului… - Umbre.

         În toată această singurătate, poetul îşi vinde himerele şi amintirile unui Defoe, cerşetor în Piaţa Libertăţii... cenuşa viselor sale acoperă crinii ucişi... şi-ascultă timpul bătând tic-tacul morţii. Pentru ca în final să-şi spună rugăciunea înspre comuniunea cu Tatăl : învaţă-mă Tată necunoscut / comuniunea cu tine / povestea fără sfârşit / zborul de jos / şi mai jos / subteranul, sfârşitul / care vine atât de repede / învaţă-mă Tată – Rugăciunea unui fluture.

         Constructor de stări şi reverii poetice, degajând impresia unei lucidităţi creatoare dincolo de curgerea fluidă a timpului (Cu picioare de plumb, timpul se întoarce în carapacea eternităţii – Timpul), Viorel Zegheru evită superfluenţa şi alege calea directă, către esenţial. Atmosfera poemelor sale e naturală, plină de efuziuni spontane (angoase, fericiri, tristeţi), întrerupte uneori de momente de evadare, de melancolie în oaze de linişte.

Într-una din parabolele încărcate de rafinament, poetul îşi descoperă condiţia umană în lumea iluzorie (ca un cameră cu oglinzi), în lumea în care nu-şi găseşte locul, iar singura sa însuşire este supraelastică, tinzând către un ideal tangibil:  Te descopăr. / Suntem doi ciorapi: / eu negru, tu rupt; / eu- supraelastic, / tu- realist. / În călcâi fiecare / avem o iluzie: / eu- un picior, / tu – perechea…– Ciorapii.

         Viorel Zegheru este un poet al esenţelor. Lectura poemelor sale necesită atenţie şi meditaţie asupra cuvântului. Nu de puţine ori, multitudinea de sensuri oferă porţi nebănuite imaginaţiei. Metaforele sale, fie încărcate de ludic, fie de subtilitate, au darul de a cuceri suflete şi minţi într-un univers în care poezia este la ea acasă.

Ionuţ Caragea