Partea I

”Era dimineață și un soare proaspăt strălucea în aur peste clipocitul mării domoale. La o milă de țărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scânteiase în aer, pâna când apăru un stol de o mie de pescăruși care încercau, zvâcnind și zbătându-se, să obțină câteva firmituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă. Dar departe și singur, străin de orice barca și țărm, Pescărușul Jonathan Livingstone exersa. La trei sute de picioare înălțime, el își cobori picioarele palmate, își ridica ciocul străduindu-se să-și mențină, cu greutate, aripile într-un arc dureros. Acesta îi îngăduia să zboare nespus de încet, și-acum el încetinise până ce vântul îi devenea o șoaptă-n obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Își îngustă ochii într-o concentrare cumplită, își ținea răsuflarea, își încordă aripile ... încă ... încă puțin. Penele i se zburliră, se afla în limita de viteză și căzu. Pescărușii, după cum știți, n-ating niciodată acest prag. A se poticni în zbor este pentru ei rușine și mare ocară. Dar Pescărușul Jonathan Livingstone, fără a se rușină, își întinse din nou aripile în arcul acela tremurător, mai încet, și mai încet, și încercă poticnindu-se din nou; nu era o pasăre că oricare.

 Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul conteză, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș, însuși zborul era o hrană. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi placea să zboare. Acest fel de a gîndi, observase și el, nu este deloc mijlocul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar și părinții lui se îngroziseră văzând că Jonathan își petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând. Nu știa de ce, dar cînd zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să stea în aer mai mult, cu mai multa ușurință. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obișnuita cădere în picioare care împroșcă marea, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafață cu picioarele strânse aerodinamic pe lângă corp. Când își începuse glisadele aterizând cu picioarele în sus pe plajă, străbătând apoi cu pasul lungimea glisadei sale în nisip, părinții lui se îngroziseră și mai mult. " De ce, Jon, de ce ? " îl întrebă mama lui. " De ce-ți vine atît de greu să fii la fel cu ceilalți din stol, Jon ? De ce nu lași pelicanii sau albatroșii să zboare așa de jos ? De ce nu mănânci ? Fiule, ai ajuns numai pene și os! " " Nu-mi pasă că am ajuns numai pene și os, mami. Vreau să stiu ce pot realiza în văzduh și ce nu. Atîta tot. Vreau să știu." "Asculta Jonathan", i-a spus tatăl, nu fără blândețe. " Iarna nu e prea departe. Bărcile or să fie puține, iar peștele de la suprafață vă înota mai la fund. Daca tot vrei să înveți, învață despre hrană și cum se obține. Povestea asta cu zborul e bună, nu zic nu, dar nu poți să te hrănești cu glisade, o știi și tu. Nu uita că zbori ca să te hrănești".

 Supus, Jonathan a încuviințat. Zilele următoare, a încercat să se poarte ca ceilalți pescăruși; a încercat, într-adevăr, țipând și luptând cot la cot cu stolul, pe lânga diguri și bărci de pescuit, plonjând după resturi de pește și pîine. Dar nu a reușit deloc. Nu are nici un rost, se gândea el, scăpând intenționat un mic hering - obținut cu multă greutate, drept în gura unui pescăruș bătrân și flămînd care-l fugărea. Mai bine mi-aș petrece timpul ăsta învătind să zbor. Sint atitea lucruri de învățat.

N-a trecut mult și Pescărușul Jonathan era din nou singur, departe pe mare, flămînd fericit, învățând. Îl preocupa viteza și după o săptămână de exercițiu știa, despre viteză mai multe lucruri decât cel mai rapid pescăruș în viață. La o mie de picioare, dând din aripi cu toată puterea, s-a angajat într-un picaj vertical amețitor, și astfel și-a dat seama de ce pescărușii nu se lansează în picaj. În numai șase secunde atinsese șaptezeci de mile pe oră, viteză la care dacă îți ridici aripile, îți pierzi echilibrul. De fiecare dată se întîmpla la fel. Deși era prudent, deși se folosea de întreaga sa îndemînare, la viteze foarte mari își pierdea controlul. Se înălța la o mie de picioare. La început, cu toată puterea drept înainte apoi își lua avânt, dând din aripi, și-și dădea drumul vertical. Atunci, de fiecare dată, aripa stângă i se bloca la ridicare, el se răsucea violent spre stânga, își oprea și aripa dreaptă ca să se redreseze, și țîșnea ca focul într-o vrilă sălbatică spre dreapta. Nu putea să se concentreze îndeajuns, cînd își ridica aripile. De zece ori a încercat și tot de zece ori - zburând cu șaptezeci de mile pe oră - a explodat într-o masă învolburată de pene, fără control, prăbușindu-se în apă. Secretul, își spunea el apoi, ud leoarcă, este să-ți ții aripile nemișcate la viteze mari - să dai din aripi pină atingi cincizeci de mile pe ora, și apoi să le tii nemișcate. A încercat din nou, de la doua mii de picioare înălțime, rostogolindu-se în picaj, cu ciocul drept în jos, cu aripile întinse și nemișcate din clipa în care a depășit cincizeci de mile pe ora. I-a trebuit o forță teribila, dar a izbutit. În zece secunde a atins peste nouăzeci de mile pe ora. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescăruși de viteza. Dar victoria a fost de scurta durata. În clipa în care a început redresarea, în clipa în care și-a schimbat unghiul aripilor, a căzut în același dezechilibru cumplit care, la nouăzeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescărușul Jonathan a explodat intre cer și pămint și s-a izbit de apa tare că piatra. Cînd și-a revenit era noaptea tîrziu, iar el plutea în lumina lunii pe suprafață oceanului. Aripile-i erau două bare zgrumțuroase de plumb, dar greutatea insuccesului parcă atârna și mai greu pe umerii lui. Își dorea, vlăguit, că această greutate să-l tragă încet la fund, să puna capăt la toate. Pe când se scufunda ușor, o voce seacă, stranie se ridica din lăuntrul lui. N-am ce să fac. Sunt un pescăruș. Sunt mărginit prin însăși natura mea. Daca aș fi învățat atît de multe despre zbor, aș avea în cap diagrame, nu creier. Daca m-aș fi născut să zbor cu viteză, aș avea aripi scurte ca șoimul și m-aș hrăni cu șoareci în loc de pești. Avea dreptate tata. Trebuie să uit astea. Trebuie să mă întorc acasă la stol și să fiu mulțumit cu ceea ce sunt, un biet pescăruș mărginit. Vocea se stinse, și Jonathan aprobă. Noaptea, locul pescărușului e pe mal, și din clipa aceea el jură că va deveni un pescăruș normal. Așa toată lumea va fi mulțumită. Și se desprinse cu greu de apa întunecată și zbură către țărm, mulțumit de ceea ce învățase despre zborul jos care ușurează munca. Nu, și-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am învățat. Sunt un pescăruș ca oricare alt pescăruș, și voi zbura ca un pescăruș de rînd. S-a ridicat, cu greu, până la o suta de picioare, și a dat cu putere din aripi, grăbindu-se spre țărm. Hotarârea de a se comporta ca orice alt pescăruș din stol, îl făcea fericit. Nu va mai avea nici o legătură cu forța care-l îndemnase să învețe, nu va mai cunoaște nici ispita, nici înfrângerea. Și era atît de bine, să nu se mai gândească la nimic și să zboare spre țărm. "Întuneric !". Vocea scrâșni alarmată." Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric". Jonathan nu i-a dat ascultare. E atît de bine, își spunea el. Luna și luminile care licăreau pe apa, aruncând mici reflexe de far în noapte, iar în jur atâta liniște, atâta nemișcare ... Coboară! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric! Dacă ai fi fost născut să zbori pe întuneric, ai avea ochi de bufniță! Ai avea diagrame în loc de creier. Ai avea aripile scurte ca ale  șoimului!

Acolo, în noapte la o suta de picioare înălțime, Pescărușul Jonathan Livingston clipi. Dispăruseră toate, și hotărârile lui și durerea. ARIPILE SCURTE. " Aripile scurte ale șoimului ". Iată răspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niște aripioare minuscule, trebuie să-mi îndoi aripile și să zbor numai cu vârful lor! "Aripi scurte !". Se înăltă la doua mii de picioare deasupra apei întunecate și, fără să se mai gândească la insucces sau la moarte, își strânse aripile pe lângă corp. Își întindea numai vârfurile lor, pumnale înguste și ascuțite, și se lansa într-o cădere verticală. Vântul îi huruia monstruos în cap. Șaptezeci de mile pe ora, nouăzeci, o suta douăzeci, și mai repede; cu o zvâcnire a aripilor ușoară, abia simțită se redresă din picaj și zbură pe deasupra valurilor, o ghiulea cenușie de tun sub lumina lunii. Închise ochii împotriva vântului, cuprins de fericire. O sută patruzeci de mile pe ora! Iar controlul perfect! Daca aș plonja de la cinci mii de picioare, în loc de doua mii, mă întreb oare, cit de repede... Juramântul de mai înainte fusese uitat. Pierise odată cu vântul. Și totuși nu se simțea vinovat că nu se ținuse de cuvînt. Asemenea făgăduieli sunt pentru pescărușii de rînd! Dar cel care a atins măiestria, nu are nevoie de asemenea jurăminte. La răsăritul soarelui, Pescărușul Jonathan exersa din nou. De la înălțimea de cinci mii de picioare, bărcile de pescari păreau mici puncte pe suprafața albastră a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau. Era viu, cuprins de un tremur de plăcere abia simțit, mîndru că își stăpânea frica. Atunci, fără ceremonie, își strânse aripile, întinzându-și numai vârfurile scurte și ascuțite, și plonjă în apă. După ce trecu de patru mii de picioare, atinse viteza maximă; vântul era un zid puternic de sunet. Nu mai putea mări viteza. Zbură drept în sus, cu doua sute paisprezece mile pe ora. A înghițit în gol, știind că daca i s-ar desface aripile la o asemenea viteza s-ar transforma într-un milion de fărâmituri de pescăruș. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusețe pură. Începu redresarea la o mie de picioare, iar vârfurile aripilor tremurau și vuiau înăbușit în vântul acela cumplit, barca și mulțimea de pescăruși se clătinau și veneau cu iuțeală de meteori, chiar în întimpinarea lui. Nu se putea opri; nici macar nu știa cum să se întoarcă la viteza asta. Ciocnirea însemnă moarte fulgerătoare. Așa că închise ochii. În dimineața aceea, îndată după răsăritul soarelui, Jonathan L.P. a trecut că o săgeată prin Breakfast Flock, depășind doua sute douăsprezece mile pe ora, cu ochii închiși, într-un uriaș tipat vijiitor de vinț și de pene. Pescărușul Norocului i-a zâmbit de data aceasta, nimeni nu a fost omorit. Cînd și-a ridicat ciocul drept spre cer, încă mai gonea cu o sută șaizeci de mile pe ora. Cînd a coborât la douăzeci de mile pe ora și a desfăcut din nou aripile, barca părea o firimitura pe apă, la patru mii de picioare sub el. Gândul l-a dus la triumf. Viteza maximă. Un pescăruș zburând cu două sute paisprezece mile pe oră! Era un record, cea mai mare clipă din istoria stolului și în acea clipa în fata lui s-a deschis o noua era. Zburând spre locul pustiu unde exersa, strângându-și aripile pentru un picaj de la înălțimea de opt mii de picioare, s-a hotărît deodată să studieze cum să se întoarcă. A descoperit că o singură mișcare din vârful aripii provoca la viteze mari o întoarcere corectă, dar fulgerătoare. Înainte de a învăța aceasta descoperise oricum că, dacă mișcă mai multe pene la o asemenea viteză, se rostogolea ca un glonte... și astfel Jonathan realiză primele exerciții de acrobatică aeriană ale unui pescăruș de pe Pământ. În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alti pescăruși, ci a zburat fară întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit loopingul, tonoul lent, tonoul strîns, vria inversa, buntul pescărușului, roata.”

(Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingstone, Editura Humanitas)

 

 

 

 

  ”Cînd Pescărușul Joanathan s-a întors la stol, pe plajă era noaptea târziu. Se simțea amețit și grozav de obosit. Totuși, îmbătat de plăcere, mai făcu un looping la aterizare, însoțit de un tonou rapid chiar înainte de a lua contact cu solul. Când vor auzi de Recordul meu, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărată noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! PUTEM SĂ EXPLORĂM! ZBORUL!

 Îi stăteau în față ani cântând și strălucind de promisiuni. Când ateriza, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai de mult. De fapt, așteptau. "Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru! " Cuvintele Bătrânului vibrau de o adîncă solemnitate. În Centru însemnă fie ocară, fie onoare. Cînd se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gîndi el, Breakfast Flock a urmărit recordul meu de azi dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiență mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față. " Pescăruș Jonathan Livingston ", spuse bătrânul." În Centru pentru Ocară în văzul tuturor pescărușilor". Parcă-l pocnise cineva-n cap cu o scândură. I se muiaseră genunchii, i se pleoștiră aripile, urechile îi țiuiau. Pentru ocară? Nu se poate! Și recordul?! Nici nu-și dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate! ”...pentru cumplita să nesăbuință ", intona vocea solemna, "Pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...". A fi chemat în centru pentru ocară înseamnă alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate. "... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și icognoscibilul; noi am fost aduși pe Lume ca să mâncăm și să supraviețuim cât mai mult". Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: "Nesăbuință? Fraților! " striga el. "Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; Acum, rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lasați-mă să vă arăt ce am descoperit ....". Stolul era parcă de piatră." Frăția noastră a încetat!" au intonat pescărușii într-un singur glas și astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele. Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu mai era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu vroiau să creadă în strălucirea zborului care-i așteptă, nu vroiau să deșchidă ochii și să vadă. În ficare zi se desavirsea mai mult. Deprinsese, de pilda, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la pestele rar și gustos care se găsea, în bancuri, la zece picioare adîncime; nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pîine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea spre vintul care bătea dinspra țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pîclă  deasă a mării, și se ridica deasupra ei prin vămile clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși stăteau pe pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu delicate insecte. Ceea ce visase cândva pentru stol, câștiga acum doar pentru el; își desăvirșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atît de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că acestea, odată alungate din minte, viața lui era lungă și frumoasă. Veniră în amurg, și-l găsiră pe Jonathan plutind liniștit și solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescăruși care-și făcuseră apariția erau curați ca lumina stelelor. Lumina pe care o răspândeau în înaltul cerului de noapte era blândă și prietenoasă. Dar mai frumos ca orice era îndemânarea cu care zburau, bătând aripile la aceeași distanță de el. Fără să le spună vreun cuvînt, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescăruș n-o trecuse vreodată. Și-a răsucit aripile, a încetinit zborul până la limită. Cele două păsări luminoase au încetinit și ele, lin, păstrându-și simetric poziția. Zborul încet nu le era străin. Și-a strîns aripile, a făcut un tonou, și s-a angajat într-un picaj, la o suta nouăzeci de mile pe ora. Ei au plonjat împreună cu el, liniind cerul în formație perfectă. În sfârșit, a trecut, din viteză, într-un tonou încetinit, pe verticală. Zâmbind, ei s-au rostogolit odată cu el. A revenit la zborul orizontal și, după câteva minute de tăcere, a vorbit. "De acord, cine sunteți voi? " " Suntem din stolul tău, Jonathan. Suntem frații tăi ". Cuvintele lor sunau ferm și liniștit." Am venit să te luam mai sus, să te luam acasă". "Nu am casă. Nu am Stol. Sunt un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind. De aici, trupul ăsta al meu se mai poate ridica doar câteva sute de picioare." "Ba se poate mai mult, Jonathan. Pentru că te-ai desăvârșit. Ai terminat o școală, acum e timpul să începi alta". În acel moment, înțelegerea care pâlpâise în el toată viață, se aprinse. Aveau dreptate. Putea să zboare mai sus și era vremea să ajungă acasă. Aruncă o ultimă privire cerului, minunata întindere argintie unde învățase atâtea lucruri. "Sunt gata", spuse el, într-un sfârșit. Și pescărușul Jonathan Livingston se înălță, împreună cu cei doi pescăruși scânteind ca stelele și dispărură cu toții în întunericul deplin al cerului.”

(Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingstone, Editura Humanitas)

 

 

Partea a II-a

 

 

”Iată și paradisul, se gândi el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai cînd te îndrepți spre el. Pe măsură ce se înălța de la pământ, pe deasupra norilor, în formație strânsă cu cei doi pescăruși, vedea cum propriul său trup, începea să strălucească. E adevărat, se afla acolo același tânăr Jonathan Pescăruș, care trăise dintotdeauna îndărătul ochilor săi aurii, numai că aspectul exterior se schimbase. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gândea el, cu jumătate de efort am să zbor de două ori mai iute și o să-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pământ!

Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur ca niște foi de argint șlefuit. Începu să le pună la încercare cu voluptate, punând vigoare în aripile acelea noi. La două sute cincizeci de mile pe oră, simți că se apropie de viteza maximă pe orizontală. La două sute șaptezeci și trei de mile pe oră, i se păru că nu poate zbura mai repede și încercă o ușoară dezamăgire. Deci, și chiar acest trup nou își avea limita lui și, deși zbura mult mai iute ca- nainte, exista totuși o limită de viteză pe care cu greu ar fi putut-o depăși. În Paradis, se gândea el, nu ar trebui să existe limite. Norii se desfăcură, cei doi însoțitori îi strigară, "Noroc la coborâre, Jonathan" și dispărură fără urmă. Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Rari pescăruși aduceau peștele prins pe stânci. Mai încolo spre nord, chiar la orizont, zburau alți câțiva. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atît de obosit, dintr-odată?! În Paradis pascărușii n-ar trebui să se simtă obosiți sau să doarmă niciodată. Dar de unde știa el toate lucrurile astea? Memoria vieții de pe pământ îl părăsea. Pământul fusese, fără îndoială, locul unde învățase atâtea lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare - parcă lupta pentru hrană, parcă era Proscris. Cei câțiva pescăruși de pe acolo îl întâmpinară fară să-i adreseze nici un cuvînt. Simțea doar că e bine venit și că aici e acasă. Fusese o zi mare pentru el; nu-și mai amintea cum începuse. Executa o întoarcere, pentru a ateriza pe plajă, bătând puțin din aripi, în văzduh, după care coborî lin pe nisip. Ceilalți pescăruși aterizară și ei, dar fără ca vreunul din ei să miște o pană macar. Se legănaseră în vânt, cu aripile luminoase desfăcute, apoi își schimbaseră cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar în clipa în care atingeau pământul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca să mai exerseze. Stând acolo, pe plajă, fără să schimbe vreun cuvînt, a adormit. În zilele următoare, Joanathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care-o lăsase în urmă. Cu deosebire aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru mulți dintre ei, cel mai important lucru din viață era să năzuiască și să atingă desăvârșirea în ceea ce le plăcea mai mult, zborul. Erau niște păsări magnifice, toți până la unul, și își petreceau fiecare zi exersând, testând metode Avansate în aeronautică. Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul trăia, străin de bucuria zborului, folosind aripile doar ca mijloc pentru a obține hrana. Dar din când în când, fie numai pentru o clipă, gândul îl purta înapoi la ei. Și-a amintit de ei într-o dimineață când, împreună cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plajă, după o lecție de tonouri rapide, cu aripile strânse. "Unde sunt ceilalți, Sullivan?" întrebă el, tăcut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilea între acești pescăruși în loc de țivlit și cîrîit. "De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau .." " ... mii și mii de pescăruși. Stiu." Sullivan dădu din cap. "Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că o pasăre ca tine este una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăiam clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol. O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți, până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută, până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți. Aceeași lege se aplică și acum; ne alegem lumea următoare, în funcție de ceea ce învățăm în această lume. Daca nu înveți nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleași limite și aceleași supărătoare greutăți pe care trebuie să le birui."    Și-a întins aripile, și-a îndreptat fața spre vânt. "Dar tu Jon," spuse el, "ai învățat atât de multe lucruri deodată, încât n-ai avut nevoie de o mie de vieți ca să ajungi aici". În clipa următoare erau din nou în văzduh și exersau. Tonoul strîns, în formație era greu de realizat, pentru că în timpul rostogolirii, Jonathan trebuia să gândească cu capul în jos, inversind unghiul aripilor, și anume inversându-l în armonie perfectă cu instructorul sau. "Să încercăm din nou”, repeta mereu Sullivan. "Să încercăm din nou ". Apoi, în sfârșit. "Bine". Începură să exerseze buclele inverse. Într-o seară, pescărușii care nu făceau zboruri de noapte, stăteau pe nisip și meditau. Jonathan își luă inima în dinți și se apropie de Pescărușul Staroste care, se spunea, urma curând să treacă hotarele acestei lumi. " Chiang...", îi spuse el, puțin emoționat. Batrânul Pescăruș îl privi cu bunătate. "Spune Fiule!" În loc să-l vlăguiască, bătriânețea îl învârtoșase; putea să întreacă în zbor orice pescăruș și dobândise o măiestrie pe care ceilalți abia acum începeau să și-o însușească. "Chiang, lumea asta, de fapt nu e Paradisul, nu-i așa?" Bătrânul zâmbi în lumina lunii. "Te desăvârșești mereu, Jonathan, spuse el. "Bine, dar ce se va întîmpla acum? Unde mergem? Oare Paradisul nu există nicăieri?" "Nu, Jonathan, nu există. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârșit - iată paradisul." Tăcu pentru o clipă. "Tu zbori foarte iute, nu-i așa?". "Îmi ... îmi place viteza " spuse Jonathan surprins, dar mândru că Starostele observase asta." Vei începe să atingi Paradisul, Jonathan, în clipa în care atingi viteza perfectă. Și asta nu înseamnă o mie de mile pe oră, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru că orice număr este o limita, iar desăvârșirea nu are limită. Viteza perfectă, fiule, este să fii acolo." Fără nici-o vorba Chiang dispăru și apăru, într-o sclipire de o secundă, la marginea apei, la cincizeci de picioare mai departe. Apoi dispăru din nou și apăru, chiar în aceeași fracțiune de secunda, pe umărul lui Jonathan. "E destul de plăcut." Jonathan era uluit. Uitase să-l mai întrebe despre paradis. "Cum reușești să faci asta ? Ce senzație îți da? Cât de departe poți merge?" " Poți merge oriunde în timp și spatiu " spuse Bătrânul. " Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricînd". Străbătea marea cu privirea. "Ciudat. Pescărușii care disprețuiesc desăvârșirea de dragul călătoriei nu ajung nicăieri, chiar așa, încet, cum zboară ei. Cei care renunță la călătorie de dragul desăvârșirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Jonathan, Paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul și timpul nu au înțeles. Paradisul este ..." "Ai putea să mă înveți să zbor așa " Pescărușul Jonathan tremura la gândul că va învinge din nou necunoscutul. "Dacă vrei, sigur că te pot învața." " Vreau. Când începem? " "Daca vrei, putem începe chiar acum. " "Vreau să să zbor ca tine, " spuse Jonathan, în timp ce ochii îi străluceau ciudat. "Spune-mi ce trebuie să fac."Chiang vorbea încet și-l urmarea pe tânărul pescăruș cu multa atenție. "Ca să zbori repede că gândul, adică oriunde ", spuse el, "trebuie să începi prin a-ți da seama că ai și ajuns acolo..." După părerea lui Chiang, secretul consta în a-l face pe Jonathan să nu se mai considere ferecat într-un trup limitat, cu o deschidere fixă a aripilor și cu o putere de zbor care ar putea fi înregistrată pe o diagrama. Secretul consta în a ști că adevărata ta natura - perfectă ca un număr nescris - trăiește oriunde simultan, în timp și spatiu. Jonathan exersa, cu încrâncenare, zi de zi, din zori până după miezul nopții. Și cu tot efortul pe care îl depunea, nu progresa nici cât negru sub unghie. "Lasă la o parte credință ! " Îi tot spunea Chiang. " Ca să zbori, n-ai avut nevoie de credință. A fost nevoie să înțelegi zborul. Acum e la fel. Hai, încearcă din nou ... " Într-o zi, în timp ce stătea pe mal, cu ochii închiși, concentrat, Jonathan înțelese într-o clipa, ceea ce-i spusese de atâtea ori Chiang. " Da, a avut dreptate! SUNT un pescăruș desăvârșit, fără limite !" Simți iureșul unei imense bucurii. "Bravo !" spuse Chiang și glasul lui răsună de triumf. Jonathan deschise ochii. Se afla, cu Bătrânul, pe un alt țărm. Copacii creșteau până aproape de malul apei, iar deasupra capului străluceau doi sori galbeni îngemănați." În sfârșit ai înțeles," îi spuse Chiang, " dar ai nevoie de mai mult control... ". Jonathan era uluit. " Unde ne aflăm ?" Cu totul nepăsător la priveliștile ciudate din jur, Batrânul trecu peste aceasta întrebare. " Suntem, evident, pe vreo planetă verde și cu doua astre în locul Soarelui". Jonathan scoase un strigat ascuțit de plăcere, primul strigat de când părăsise Pământul. "AM REUȘIT!" " Sigur că ai reușit, Jon" , spuse Chiang. " Întotdeauna reușești când știi ce faci. Și acum, să revenim la control ..." Când s-au întors, se întunecase. Când ceilalți pescăruși se uitau la Jonathan, în ochii lor aurii se citeau venerație și teamă; căci îl văzuseră cum dispăruse din locul în care părea țintuit. Nu i-a lăsat să-l felicite prea mult. "De abia am venit aici! Sunt un începător! Eu am de învățat de la voi !" " Mă îndoiesc că așa stau lucrurile, " spuse Sullivan, care stătea alături. " În zece mii de ani nu am văzut alt pescăruș mai curajos ca tine." Stolul amuțise, iar Jonathan nu-și găsea locul, de stânjenit ce era. " Daca vrei, putem începe să învățam cum să învingem timpul", spuse Chiang, " până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea." A trecut o lună - sau ceva ce semănă cu o lună - și Jonathan a învățat într-un ritm impresionant. Întotdeauna prindea repede, în experiență obișnuită, dar acum, cînd devenise elevul favorit al Starostelui însuși, înghițea idei noi, ca un computer aerodinamic cu pene. Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atît de strălucitoare, că nici-un pescăruș, nu putu să-l mai privească. " Jonathan," acestea i-au fost ultimele cuvinte, "nu uita să te desăvârșești în iubire." Cînd au putut să vadă din nou, Chiang nu mai era acolo. Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea cînd trăia acolo, ar fi știut macar o fărâma din câte știa acum, viață ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia că un simplu mijloc pentru a ciuguli o fărâmitura dintr-o barca de pescari. Ba poate că unul dintre ei a și fost Proscris pentru că a îndrăznit să spună adevărul în fața întregului Stol. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atît mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul. Sullivan, care era acum în stare să zboare cu viteza gândului și care-i ajuta pe ceilalți să-i pătrundă tainele, se îndoia. "Jon, tu ai fost Proscris odată. De ce crezi că unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum ? Doar înțelegi adevărul proverbului: Cu cât zbori mai sus cu atît vezi mai departe. Pescărușii de la care ai venit stau pe pămint cârâind și luptându-se între ei. Sunt la o mie de mile de Paradis - și tu vrei să le arăți Paradisul de acolo, de jos ! Jon, ei nu-și văd nici măcar vârful aripilor ! Stai aici. Ajută-i pe noii veniți de aici, pe cei care sunt destul de sus că să priceapă ce ai tu de spus."Tăcu o clipa, apoi spuse: " Ce s-ar fi întâmplat dacă și Chiang s-ar fi întors în vechea lui lume? Unde ai fi tu azi? " Ultimul argument fu hotărâtor. Sullivan avea dreptate. Cu cât zbori mai sus, cu atît vezi mai departe. Jonathan rămase să lucreze cu noii veniți; toți erau inteligenți și învățau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea să nu-și spună că, poate și pe Pămint era vreun pescăruș care ar putea să învețe. Ar fi înaintat cu mult mai repede pe calea desăvârșirii, dacă Chiang ar fi venit la el, în ziua cînd fusese proscris. " Sully, trebuie să mă întorc" spuse el, într-un tîrziu. " Elevii tăi merg bine. Te pot ajuta ei înșiși să răzbești cu noii veniți." Sullivan suspină, dar nu se împotrivi. "Îți voi duce lipsa, Jonathan," - astea au fost singurele lui cuvinte. " Rușine, Sully !" îi spuse Jonathan cu reproș, " nu te mai purta prostește ! Oare ce exersăm în fiecare zi ? Dacă prietenia noastră depinde de timp și spațiu, atunci în ziua cînd vom învinge în sfirsit spațiul și timpul, ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Daca învingem spațiul, rămânem numai cu AICI. Daca învingem timpul, rămânem numai cu ACUM. Și între AICI și ACUM, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când?" Pescărușul Sullivan nu se putu împiedica să râdă. "Pasăre nebuna ", spuse el, cu bunătate. " Daca va fi cineva în stare să le arate celor de pe Pământ cum să vadă la o înălțime de o mie de mile, acela va fi Pescărușul Jonathan Livingston" Își cobori privirea. " La revedere, Jon, prietene.". " La revedere Sully. Ne vom revedea." Și zicând acestea, Jonathan văzu, în gînd, imaginea unui stol de pescăruși de pe țărmul unui alt timp; știa, în urma unui exercițiu îndelungat, că el nu era pene și os, ci ideea desăvârșită a libertății și zborului, neîngrădită de nimic. Pescărușul Fletcher Lynd, deși era încă foarte tânăr, știa că nici o altă pasăre nu fusese mai brutal și mai nedrept tratată de Stolul său, ca el. " Nu-mi pasă ce spun ", se gândea el înverșunat, cu ochii tulburați, pe când zbura spre Stâncile Îndepărtate. " Zborul înseamnă mult mai mult decât să dai din aripi de colo-colo! Asta poate să facă și un ... țintar! Doar un tonou în jurul Bătrânului Pescăruș, în gluma, și iată-mă Proscris! Oare sunt  orbi ? Nu-și dau seama ? Nu-și pot imagina ce extaz este să știi să zbori cu adevărat? Nu-mi pasă ce gândesc. O să le arat eu ce înseamnă să zbori! O să fiu pur și simplu un proscris, daca așa vor ei! O să fac eu să le pară rău.." O voce răsună în el și, deși foarte blândă, îl făcu să tresară atît de puternic, încât se clătină, împiedicându-se în văzduh. " Nu fii prea aspru cu ei, Pescăruș Fletcher. Izgonindu-te, ceilalți pescăruși și-au făcut rău numai lor și, într-o buna zi, își vor da seama de asta. Într-o buna zi, vor vedea și ei ce vezi tu acum. Iartă-i și ajută-i să înțeleagă." Chiar lângă aripa lui dreaptă, zbura cel mai strălucitor pescăruș alb din lume, plutind cu ușurință, fară să-și miște vreo aripă, și asta la viteza maxima pe care el, Fletcher, o putea atinge. Pentru o clipă, tânăra pasăre fu cuprinsă de panică." Ce se întîmplă? Am înnebunit ? Am murit? Ce-i asta?" Joasă și calmă, vocea îi pătrunse gândul, cerând un răspuns. "Pescarușule Fletcher Lynd, vrei să zbori ?" " DA, VREAU SĂ ZBOR !" " Pescăruș Fletcher Lynd, dorești asta atît de mult încât să fii în stare să-ți ierți Stolul, să te desăvârșești și, într-o zi, să te întorci din nou la ei ca să-i ajuți și pe ei să se desăvârsească ?" Nu încăpea minciună în fața unei asemenea făpturi magnifice și măiestre, oricât de mîndru și jignit s-ar fi simțit Pescărușul Fletcher. "Doresc, " spuse el încet. " Atunci Fletch, " îi spuse făptură strălucitoare, și vocea era nespus de blândă," să începem cu Zborul Orizontal..."

 

(Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingstone, Editura Humanitas)

 

 

 

 

 

 

 

 

Partea a III-a

 

 

 

Jonathan se rotea încet peste stâncile îndepărtate, urmărindu-l pe Fletcher Pescăruș. Acest tânăr neinstruit, era un elev aproape perfect. În văzduh era puternic, ușor iute, dar cu mult mai important decât toate acestea, o dorință arzătoare îl îndemna să zboare. Iată-l acum venind, o silueta cenușie, neclară, țâșnind cu forță dintr-un picaj trecând că un fulger pe lânga instructorul său, cu o suta cincizeci de mile pe oră. Se angaja brusc într-un alt tonou lent de șaisprezece puncte, numărând cu glas tare : "...opt ...noua ...zece ...vezi, Jonathan, sunt în pierdere de viteză ... Unsprezece ...vreau să capăt siguranță în opriri, ca tine ...doisprezece ...pe dracu, nu merge deloc ...treisprezece ...ultimele trei puncte ...fără ...paisprezece... AUU ! " Pierderea de viteză fu cu atît mai nereușită cu cât Fletcher era peste măsură de furios la gândul eșecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se izbi într-o vrilă inversă și își reveni într-un târziu, gâfâind, la o sută de picioare mai jos de instructorul sau. " Îți pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sunt un dobitoc! Un prost! Încerc și încerc și nu iese nimic !". Pescărușul Jonathan se uita în jos, la el și dădu din cap. "N-o să-ți iasă, atâta vreme cât pornești prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe oră la pornire. TREBUIE să pornești mai lin! Hotărât, dar lin, nu uita !" Coborî și el la nivelul pescărușului mai tânăr. " Hai să încercam împreună, în formație. Și fii atent la pornire. O pornire ușoară, lină."

 După trei luni, Jonathan mai avea șase elevi, toți Proscriși, dar curioși să afle ce însemnă zborul, bucuria pe care ți-o poate oferi. Le era mai ușor să exerseze zborul la înălțimi mari decât să înțeleagă sensul zborului. "Fiecare dintre noi este, în adevăr, o idee a Marelui Pescăruș, o nesfârșită idee de libertate", le spunea Jonathan seara, pe plaja, " și zborul perfect este numai un pas în direcția exprimării adevăratei noastre naturi. Trebuie să înlăturăm tot ce ne poate limita. De aceea aceste exerciții de zbor rapid sau lent, acrobația aeriană..." ...dar elevii lui dormeau, extenuați în urma unei zile de zbor. Le plăcea să exerseze, pentru că iubeau viteza care le dădea senzații tari și le domolea foamea de învățătură, care creștea cu fiecare lecție. Dar niciunul dintre ei, nici macar Pescărușul Fletcher Lynd, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor putea fi la fel de real ca și zborul vântului și al penelor. "Întregul vostru trup, de la o aripa la alta ", le spunea alta data Jonathan, " nu este altceva decit gindul vostru, într-o forma vizibila. Daca sparge-ți lanțurile în care vă este ferecat trupul...". Dar orice le spunea el, părea doar o plăcuta născocire, iar ei aveau nevoie de somn. De-abia peste o luna, Jonathan le-a spus că era timpul să se întoarcă la Stol. " Nu sintem gata ! " spuse Pescărușul Henry Calvin. " Nu vom fi bineveniți ! Suntem Proscriși. Doar nu putem să ne impunem cu forța într-un loc unde nimeni nu ne dorește !" "Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem " răspunse Jonathan, ridicându-se de pe nisip și întorcându-se spre Est, către locul unde trăia stolul.

Printre învățăcei se simțea oarecare neliniște pentru că Legea Stolului spune că un proscris n-are voie să se mai întoarcă acasă, și de zece mii de ani aceasta lege nu fusese nicicând călcată. Legea spunea - STAI! Jonathan spunea DU-TE! și el străbătuse deja o milă de drum. Dacă ei mai zăboveau mult, te pomenești că Jonathan va înfruntă de unul singur Stolul dușmănos. " Dar dacă tot nu mai facem parte din Stol, de ce să respectam legea ? " spuse Fletcher, destul de sfios. "Și apoi, dacă se iscă vreo luptă, mai bine să fim acolo, cu Jonathan". Porniră în zbor dinspre vest, opt pescăruși, câte patru așezați în romb, aripă lângă aripă. Ajunseră pe plaja unde se ținea Sfatul Stolului, cu o sută treizeci și cinci de mile pe oră, Jonathan în frunte, Fletcher ținându-se precis în dreapta lui, Henry Calvin jucăuș la stânga. Apoi, întreaga formație făcu un tonou spre dreapta perfect sincronizați ...orizontal ...invers... iar orizontal, cu vântul care-i biciuia pe toți. Tivliturile și cârâiturile obișnuite ale Stolului fură tăiate brusc, parca formația de pescăruși ar fi fost un cuțit uriaș, și opt mii de ochi de pescăruși îi urmăreau fără să clipească. Unul câte unul, cei opt pescăruși se avântară cu putere în sus, într-un looping complet, după care zburară jur-împrejur, aterizând încet, în picioare pe nisip. Apoi, ca și cum asta se întîmpla în fiecare zi, Pescărușul Jonathan începu să critice zborul. "În primul rînd", spuse el, zâmbind cam strâmb, "ați cam întîrziat la alcătuirea formației..." Vorbele lui trecură ca un fulger prin Stol. Ăștia erau Proscriși! Și s-au întors! Una ca asta... nu s-a mai întâmplat! Prorocirea lui Fletcher în legătură cu o eventuală luptă se topi în confuzia Stolului. " OK, știm cu toții că sunt Proscriși " spuse un pescăruș mai tânăr, " dar fir-ar să fie, unde-or fi învățat să zboare atît de bine?" Fu nevoie de o oră întreagă până ce porunca Bătrânilor pătrunse în Stol: "Ignorați-i! Pescărușul care sta de vorbă cu un Proscris va fi el însuși Proscris.

Pescărușul care acordă atenție unui Proscris încalcă Legea Stolului." Din acea clipa pescărușii le întoarseră spatele. Dar Jonathan nu părea prea impresionat. Își ținu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se întrunea Sfatul și, pentru prima dată, începu să-și silească elevii să zboare cât puteau mai bine. " Pescăruș Martin !" striga el în văzduh, " Zici că știi să zbori încet. Nu știi nimic, până nu-mi dovedești ! ZBOARĂ !". Tăcutul pescăruș Martin William, surprins de ieșirea instructorului, se depăși pe sine devenind un expert al zborului încet. În briza abia simțită, el își îndoi penele și se ridică, fară să dea din aripi nici măcar o dată, de pe plaja până în nori și înapoi. Tot așa Pescărușul Charles Roland zbura peste Great Mountain Wind, la doua zeci și patru de mii de picioare, și coborî albastru de aerul rece și rar, uluit și fericit, hotărît să zboare și mai sus în zilele următoare. Pescărușul Fletcher, care îndrăgea acrobația aeriană ca nimeni altul, reuși să facă un tonou lent de șaisprezece puncte, iar a doua zi doborî propriul record cu o tumbă triplă, cu penele aruncând raze strălucitoare spre plaja de unde era urmărit pe furiș, de mai multe perechi de ochi. Clipă de clipă, Jonathan se afla alături de fiecare dintre elevii săi, demonstrând, îndemnându-i, dându-le sfaturi. Zbura cu ei prin întuneric, printre nori, prin furtună din pură plăcere, în timp ce stolul se înghesuia jalnic pe pământ. După ce-și terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip și, cu timpul, începură să dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot felul de idei năstrușnice, pe care ei nu le puteau înțelege, dar mai avea și unele idei bune pe care le înțelegeau cu toții. Treptat, treptat, noaptea, în jurul elevilor se forma un alt cerc de pescăruși curioși, carei ascultau ore în șir, pe întuneric, ferindu-se să vadă sau să fie văzuți unul de celalalt, dispărând înainte de revărsatul zorilor. La o luna după Reîntoarcere, un prim Pescăruș din Stol trecu linia și ceru să ia și el lecții de zbor. Spunând acestea, Pescărușul Terrence Lowell deveni dintr-o dată, o pasăre osândită, un Proscris, dar în același timp, al optulea elev al lui Jonathan. Noaptea următoare, din Stol se desprinse Pescărușul Kirk Maynard care, împleticindu-se pe nisip, târându-și aripa stângă, se prăbuși la picioarele lui Jonathan. "Ajuta-mă", spuse el încet, cu o voce de muribund. "Mai mult că orice pe lumea asta vreau să zbor..." " Hai atunci " spuse Jonathan, " hai să ne ridicam împreună, să începem " " Dar nu vezi ? Aripa..., nu pot să mișc aripa " " Pescăruș Maynard, ai libertatea să fii tu însuți, cu adevărat, aici și acum. Nimic nu-ți poate sta în cale. Este Legea Marelui Pescăruș. Adevărata Lege ". " Vrei să spui că pot să zbor?" "Îți spun că ești liber " Și pur și simplu Pescărușul Kirk Maynard își desfăcu aripile, fară efort, și se ridica în văzduhul întunecat al nopții. Strigatul lui puternic, de la cinci sute de picioare înălțime, trezi Stolul : " Pot să zbor! Ascultați! POT SĂ ZBOR ! " La răsăritul soarelui, aproape o mie de păsări se adunaseră lângă elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau că sunt văzuți. Ascultau, încercând să-l înțeleagă pe Pescărușul Jonathan. El le vorbea despre lucruri foarte simple: că e drept ca un pescăruș să zboare, că libertatea este chiar natura ființei lor, că tot ceea ce se opune libertății - ritual, superstiție sau orice alt fel de obstacol - trebuie înlăturat.

 " Înlăturat", se auzi o voce din mulțime, " chiar dacă este Legea Stolului?" " Singura lege adevărată este aceea care ne conduce spre libertate", spuse Jonathan. "Alta nu este ". " Cum îți închipui că noi o să putem zbura ca tine?" se auzi o altă voce. " Tu ești ales, înzestrat și divin, ești deasupra celorlalte păsări." "Priviți-l pe Fletcher! Pe Charles-Roland! Pe Judy Lee! Sunt oare și ei aleși, înzestrați și divini? Sunt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este că ei au început să înțeleagă ceea ce sint cu adevărat, și au început să treacă la fapte." Elevii lui, cu excepția lui Fletcher, se foiau încurcați. Nu-și dădeau seama ce fel de drum străbătuseră. Mulțimea se mărea în fiecare zi; veneau să pună întrebări, să cadă în extaz, să-i batjocorească. Într-o dimineață, după lecția de zbor rapid pentru avansați, îi spuse Fletcher lui Jonathan: " În Stol se spune că tu, daca nu ești Fiul Marelui Pescăruș, ești în orice caz cu o mie de ani înaintea vremii tale". Jonathan suspina. Iată la ce duce o înțelegere greșită, se gîndi el. Pentru ei ești ori diavol, ori Dumnezeu. "Tu ce crezi Fletch ? Suntem oare înaintea vremii noastre?" Tăcere lungă. " Mă gândesc că zborul, așa cum îl înțelegem noi, a existat dintotdeauna, și a așteptat să fie descoperit de cineva; nu are nici-o legătură cu timpul. Putem să spunem că suntem înaintea comportamentului general. Zburăm altfel decit ceilalți pescăruși "Cam așa ceva ", spuse Jonathan, terminând cu o planare lină. " În orice caz, mult mai bună explicație decât aceea cu vremea noastră . Întimplarea avu loc peste o săptămână. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la șapte sute de picioare înălțime, ținând ca o dungă cenușie, foarte aproape de plajă, când un pui de pescăruș, la primul lui zbor, plana în calea lui, strigându-și mama. Având doar o zecime de secundă pentru a-l evita, Pescărușul Fletcher Lynd se izbi, spre stânga, cu o viteză de peste doua sute de mile pe oră, de o faleza masivă de granit. Stânca i se păru o uriașa de piatră care ducea spre o altă lume. O explozie de teamă, de durere, și de întuneric, după care se trezi purtat la întâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-și, uitând din nou; era înfricoșat, trist și, mai ales îi părea rău, nespus de rău. Auzi o voce, vocea pe care o auzise și atunci când l-a întâlnit pentru prima oara pe Jonathan Livingstone. "Fletcher, să nu uităm că noi încercăm să ne depășim limitele una câte una, cu răbdare. Programul nostru prevede zborul prin stâncă ceva mai tîrziu, nu acum." ” Jonathan !? ". " Cunoscut și sub numele de Fiul Marelui Pescăruș " îi spuse instructorul sec. " Ce faci aici ? Faleza! Cum... eu... am murit ? " " Ei, Fletch, fii serios. Gândește-te, dacă-mi vorbești, înseamnă că n-ai murit, nu ? Ai reușit să faci altceva: ți-ai modificat cam brusc nivelul de conștiință. Acum, alege. Poți să ramii aici, să înveți la acest nivel - care de altfel e mult mai înalt decit cel pe care l-ai părăsit - sau te poți întoarce să lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Batrinii sperau să se intimple o catastrofa, dar nu credeam că o să meargă chiar așa ușor." " Sigur că vreau să mă întorc la Stol. De-abia am început lecțiile cu noul grup de elevi !" " Foarte bine Fletcher. Tine minte ceea ce spuneam, că trupul nostru nu e altceva decit 15 gindirea însăși !... " Fletcher dădu din cap, își desfăcu aripile și deschise ochii la poalele stincii, în mijlocul Stolului care se strinsese acolo. O larma de tivlituri și ciriituri se stirni din mulțime, cînd făcu prima mișcare. " Trăiește! Cel care a murit trăiește ! " " L-a atins cu vârful aripii! L-a adus la viață! Fiul Marelui Pescăruș ! " " Nu! El neagă asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit să distrugă Stolul" În mulțime erau patru mii de pescăruși, îngroziți de ceea ce se întâmplase, iar strigătul " DIAVOL !" trecu printre ei ca o furtună pe ocean. Cu ochii strălucitori și cu ciocurile ascuțite se adunară în jurul lui ca să-l ucidă. " Te-ai simți mai bine dacă am pleca, Fletcher ? " îl întrebă Jonathan. " Nu m-aș împotrivi prea mult... " În acea clipă se aflau la o jumătate de milă depărtare, iar ciocurile scânteietoare ale pescărușilor se nimeriră în gol. " De ce oare " spuse Jonathan nedumerit, " cel mai greu lucru pe lume este să convingi o pasăre că e liberă și  cu puțin efort și-o poate dovedi sieși ? De ce oare o fi atît de greu ?" Brusca schimbare de scenă îl făcea încă pe Fletcher să clipească. " Ce-ai mai făcut ? Cum am ajuns aici ? " " Doar tu ai vrut să pleci din mijlocul mulțimii, nu ? " " Da, dar cum ai... " " Simplu, Fletcher. Prin exercițiu. " Spre dimineața, Stolul se potolise; nu însă și Fletcher. " Jonathan, îți amintești că mi-ai spus, odată de mult, că cine își iubește Stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească " " Da, sigur. " " Nu înțeleg cum poți iubi un cîrd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă. " " Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea buna din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta. Îmi aduc aminte, de pildă, de un tînăr pescăruș aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata să-și distrugă întregul Stol, începând să-și construiască propriul său iad cumplit pe Stâncile Îndepărtate. Și iată-l că, astăzi, își construiește propriul său paradis și conduce întregul Stol într-acolo. " Fletcher se întoarse spre instructor, cu teama în ochi. " Eu să conduc ? Adică cum, eu să conduc ? Tu ești dascăl aici. Doar n-ai să pleci? " " Zău ? Nu crezi că s-ar putea să mai existe și alte Stoluri și alți Fletcher care să aibă mai multă nevoie de un dascăl decât cel de față care, oricum decât un pescăruș obișnuit, iar tu ești... ...unicul Fiu al Marelui Pescăruș, Nu ? " Jonathan suspină și se uită în larg. " Nu mai ai nevoie de mine. În fiecare zi trebuie să descoperi câte puțin din adevăratul, nemărginitul Fletcher Pescăruș. El îți este dascal. Trebuie să-l înțelegi, trebuie să-i urmezi învățătură. " O clipa mai tîrziu, trupul lui Jonathan se clatină în aer, pâlpiind și deveni transparent. " Nu le da voie să umble cu zvonuri prostești despre mine, să facă din mine un zeu. Ne-am înțeles Fletch ? Sunt numai un pescăruș. Îmi place să zbor, nu zic nu... " " Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori. " Pâlpâirea încetă. Pescărușul Jonathan dispăruse în văzduh. Nu peste mult timp, Fletcher se ridică cu greu și dădu de un grup nou de elevi, gata pentru prima lor lecție. "Pentru început," spuse el apăsat, " trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta, nu este decât gândul vostru însuși." Tinerii pescăruși îl priveau neîncrezători. " Ce să spun, " se gândeau ei, " oare asta e o regulă pentru un looping ? " Fletcher suspină și o luă de la capăt. " Bun...Foarte bine ", spuse el aruncându-le o privire critică. "Să începem cu Zborul Orizontal" Și zicând acestea, înțelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese cu nimic mai divin decât el însuși. Fără limite, Jonathan? se gândea el. Ei atunci nu va trece multă vreme și voi apărea ca din senin pe plaja ta ca să-ți arat câte ceva din tehnica zborului ! Și deși încercă să pară în ochii lor sever, așa cum s-ar fi cuvenit, pescărușul Fletcher își văzu dintr-odată elevii, pentru o clipa numai, așa cum erau ei de fapt; și-i plăcu la nebunie ceea ce văzu. Fără limite Jonathan? își spuse în gând și zâmbi. Pornea pe calea lui spre desăvârșire.

(Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingstone, Editura Humanitas)