gând
E trist ceea ce văd în jurul meu. De două săptămâni de când m-am întors acasă nu încetez să mă uimesc. Cred că nici Caragiale n-ar mai face față acum, nu l-ar mai amuza nimic și s-ar retrage în umbră zâmbind cu amărăciune. Îmi spunea terapeuta mea, la care am mers să-mi recomande câteva ședințe de fizioterapie, că singurele cabinete, clinici care au funcționat la cote maxime în prima fază a pandemiei au fost cele de psihologie. Oamenii nu se mai înțeleg nici cu cei apropiați, darmite cu străinii. Rămâne o iluzie schimbarea în bine a semenilor noștri în aceste situații limită.
Zilele trecute, într-un mijloc de transport, un cuplu, cu alură de intelectuali, trecut de prima tinerețe. De sub măști se ițeau doar privirile: ale lui triste și resemnate; ale ei scăpărătoare și aprige. La un moment dat, l-am auzit pe el cu o voce împăciuitoare și caldă:
”-Tu te-ai gândit vreodată că noi am ajuns aici și pentru că suntem prea competitivi?”
Am văzut și am simțit dincolo de mască zâmbetul ei ironic. I-a răspuns stăpânindu-și cu greu furia:
”-Normal că m-am gândit. Cu mult înaintea ta...Cretinule!”
Comentarii