Ţi-am doborât nevolnicia, Adame...

Cu o muşcătură de măr.

Acum simţi lumina cum îţi pătrunde

Trupul ce naşte frământări şi fiori

Răni şi trăiri ca-n nevăzuţi semizei

Acum poţi simţi şi tu durerea

Renaşterii mele în fiecare joc

De copii care imită glasul nevinovăţiei.

Mă bucur că pot fi sărutată

Sub fiecare pas, alergare spre mâine

De buzele pământului, buze de rouă...

Nouă sunt! Adevărata femeie care

A învăţat să plângă, îmbrăţişată de pleoape vii

Mii şi braţe sute, de bărbaţi nemişcaţi

În faţa goliciunii mele, abur de păcat.

Păcat că nu am muşcat mai devreme...!

Chiar sunt o femeie frumoasă ce cresc

Şi iubesc generaţii la rând

Pe rând, fără să-mi pese că dimineaţa –

Speranţa ameninţă cu zorii ei amorţiţi

Redeschiderea porţilor Paradisului.

Mi-e teamă că nu mai pot fi aceea,

Scânteia din ochi, jumătatea de gând

Ce dezlega lacăte de vis şi mistere...

Tăcere...atâta simt când mă dedic nopţii

Şi răsuflu greu peste noi şi vechi calendare.

Iertare, Adame! Roagă-te mereu şi hrăneşte clipa,

Risipa alung-o şi retrăieşte-ţi pasul

Rătăcit prin livezile Paradisului!

P.S.: Mai pot fi, oare, peste-a nopţii Eva,

Seva ce hrănea linişti şi domolea izvoare?

Desenează-mă şi zideşte-mă în glasul

Generaţiilor ce vor urma!

31 oct. – 1 nov. 2012