Atunci s-au hotărât pietrele să tacă...

Pașii noștri călcau tot mai nehotărât

Pe un pământ care tremura lăcrimând pe sub stânci

De unde nimeni nu-și putea potoli setea.

Ne ridicam brațele spre un cer fără nume

Strigând numele celor nenăscuți.

Și am deschis Cartea Amintirilor,

A trăirilor ce și-au cunoscut trupurile,

Gurile ce dezlegau tăcerile, plăcerile,

Vorbele ce nășteau ecou peste generații,

Ecoul lui VREAU, șoapta lui POT,

Un tot s-a clădit peste ani și surpat de neliniști.

E-a doua oară când te naști timid

sub pleoapele mele

îngenuncheate în fața

nopții tulburătoare și tristă, mută

ca privirea zeilor, rănită

de timp și nemurire.

Abia acum simt cum

îmi cuprinzi în taină amintirile

cu toate brațele pe care

ți le-am dăruit de ziua nenașterii tale

din dor. Izvor de neliniști curge

de la sânul tău hrănind suflete

ce-și doresc să-ți simtă

fiorul renașterii din mine.

Cu tine mi-e teamă că mâine,

cândva, îmi vei pierde brațele

oferindu-mi în schimb

Cineva spunea la un moment dat că, dacă Adrian Marino ar fi fost autor doar al lucrărilor închinate lui Alexandru Macedonski, “îşi merita cu prisosinţă locul de frunte între marii restauratori de valori literare incontestabile. Cel căruia îi datorăm în bună măsură cunoaşterea dimensiunilor celor adevărate ale personalităţii şi operei lui Macedonski este Adrian Marino”.

Dintr-odată mulţimea s-a potolit.

Strigătele lor se auzeau până în

Cetatea îngerilor aglomerată de

Conştiinţele încărcate ale oamenilor

Care şi-au alungat privirile

Senine. Ele desenau

Cerul  în serile de vară.

Mulţimea îşi rătăcise glasul

În jocul de lumini şi umbre

Ale coloanei a şaptea,

Ridicată din cenuşa vechiului

Turn al dorinţelor încătuşate

Ce îmblânzea noaptea răstignind

Şoaptele celor miraţi în

Necunoscutul clipei de tăcere.

Este singurul oraş care, încă

Amintirile vorbesc în şoaptă

Sub pietrele roase de timp,

Rămăşiţe ale templelor

Distruse de privirile

Îngerilor decăzuţi.

A cincea coloană încă tremură

Şubrezindu-şi fundaţia

În lacrimile oamenilor uitaţi

De dor şi de pasul către

Un mâine pierdut

În ceaţa deznădejdii.

Amintirile se renasc în şoaptă

În memoria aproape mută

A zidurilor amorţite

De linişte şi de mucegai.

Dar se aud strigătele

Neputinţei sfâşiate de dorinţa

De a trăi, dincolo de tăcere.