„Mi-e teamă de scriitorii obraznici” - interviu cu Alex. Ştefănescu, critic literar (n. 6 noiembrie 1947)
- Domnule Alex. Ştefănescu, sunteţi critic literar, redactor al revistei „România literară”, dar şi membru în juriul ce decide încotro se îndreaptă „Cartea Anului”. De ce tocmai „România literară” oferă acest premiu?
- „România literară” se ocupă de literatura română de foarte multă vreme şi este o revistă căreia i se recunoaşte autoritatea morală şi profesională în acest domeniu. Pe de altă parte, însă, nimeni nu opreşte alte reviste să dea şi ele premii. Această fundaţie, „Anonimul”, ne-a ales pe noi, tocmai atrasă de prestigiul nostru, ca să ne pună banii la dispoziţie. Dacă alte reviste vor să dea şi ele premii, n-au decât s-o facă şi atunci apare o competiţie, care este foarte binevenită.
- Cui i-a venit ideea înfiinţării premiului?
- Fundaţia de care vorbeam înainte, care finanţează într-o oarecare măsură „România literară”, ne-a oferit posibilitatea de a oferi acest premiu, lăsându-ne pe noi să alegem ce carte vrem, fără să se amestece în vreun fel. Există un ritual al acordării premiului. Juriul este foemat din şapte membrii ai redacţiei şi discută cu mult timp înainte despre cărţile apărute pe parcursul ultimului an. Se stabilesc nominalizările şi apoi, într-o şedinţă secretă, care are loc cu exact o oră înaintea decernării premiului, alegem premiantul.
- Întorcându-ne la postura dumneavoastră de critic literar, ce pregătiţi pentru cititori?
- Lucrez de aproape zece ani la o „Istorie a literaturii române contemporane”, referitoare la perioada 1941 şi până în prezent. Este vorba de o perioadă mai puţin cunoscută, pentru că scriitorii care o reprezintă sunt încă în viaţă şi nu este uşor să te pronunţi în mod obiectiv asupra unor contemporani ai tăi, pentru că ei pot avea reacţii de nemulţumire; unii dintre ei sunt influenţi, au funcţii importante. Îţi trebuie o anumită detaşare şi chiar un anumit spirit de sacrificiu ca să scrii ce crezi despre literatura română contemporană.
- Vă este teamă de oamenii aceştia influenţi?
- Sigur că mi-este teamă, dar nu atât de oamenii influenţi, cât de autorii obraznici, pentru că România este plină de oameni obraznici şi unii dintre ei pretind că sunt şi scriitori. De fapt sunt scriitori fără valoare. Culmea este că tocmai cei valoroşi sunt mai modeşti şi mai resemnaţi şi acceptă verdictele unui critic, în timp ce aceia fără valoare sunt agresivi şi revendicativi. Am şi propus odată că, aşa cum există o lege care pedepseşte hărţuirea sexuală, ar fi bine să apară o lege care să pedepsească hărţuirea literară. De multe ori mă simt hărţuit, în calitate de critic literar. După ce public această carte, o să plec undeva la ţară, să mă ascund câteva luni. Cartea este un fel de bombă, o las să explodeze şi dispar...
- În concluzie, riscaţi şi veţi include şi acele persoane influente în paginile Istoriei?
- Bineînţeles. Asta nu înseamnă că fac vreo concesie în cuprinsul cărţii. Voi fi necruţător. Nu ţin cont nici de prieteni, nici de duşmani. Scriu exact ce cred despre literatura română, însă vreau să spun că mi-e teamă de reacţiile lor de după apariţia cărţii.
Este prea multă minciună în România. În domeniul literaturii laudă toţi pe toţi, iar atunci când totuşi se emit şi opinii negative, de fapt se răzbună unii pe alţii, nu pentru că, într-adevăr sunt nemulţumiţi de o carte sau alta.
- V-aţi gândit şi la un volum II al cărţii?
- Da, dar acum n-o să mai scriu despre cărţile proaste ale unor autori necunoscuţi, ci despre cărţile proaste ale unor scriitori consacraţi.
- De ce?
- M-am simţit ca un inspector de la O.P.C., care vrea să apere interesele consumatorului de literatură, pentru că librăriile sunt invadate de titluri proaste. Unii oameni, care nu au timp ca mine, să citească sute de cărţi şi să aleagă, pot lua din greşeală o carte proastă şi îşi pot face ideea greşită că toată literatura română este aşa, ceea ce nu este adevărat.
- Şi dacă v-aţi înşelat în privinţa unor cărţi, catalogându-le drept proaste?
- La cărţile proaste este foarte evident că sunt proaste.
- Daţi-ne şi nouă un exemplu de carte proastă.
- De curând a părut o carte de Shaul Karmel, cu o prefaţă semnată de preşedintele Academiei Române, de Eugen Simion, care nu ştiu din ce cauză este foarte politicos şi laudă această carte, deşi ea cuprinde versuri plictisitoare şi cu pretenţii de filosofie, care îl fac pe autor caraghios. Un fel de Coana Chiriţa a zilelor noastre.
- Care sunt criteriile de recunoaştere ale unor astfel de cărţi proaste?
- Aceleaşi ca şi la alte produse: sunt falsificate sau expirate. În prima categorie, autorul simulează că este scriitor, că imită literatura. În fond este o falsă literatură. În cazul celor expirate, produsele literare sunt demodate, autorul scrie ca în secolul al XIX-lea şi asta nu mai prezintă interes în momentul de faţă.
- Şi pentru că a venit vorba de politeţuri misterioase, ca şi manevre literare, credeţi în manifestările bisericuţelor, a găştilor literare?
- Cred că există, dar nu cred că ele sunt o soluţie pentru buna funcţionare a literaturii. De fapt, scopul nostru este să cucerim publicul. Noi degeaba ne întâlnim la restaurant şi stabilim, noi între noi, care este scriitorul cel mai valoros.
- Un autor binecunoscut spunea că aceste bisericuţe sunt, de fapt, plămânul, inima, ficatul şi oxigenul unei literaturi....
- N-ajută la nimic. De obicei, din cauza lor se pierde foarte mult timp. În loc să-ţi pierzi timpul prin restaurante, mai bine stai acasă la masa de lucru şi încerci să scrii texte valoroase. Dacă poţi. Dacă nu, trebuie să renunţi din timp, ca să nu îţi ratezi viaţa şi să te ocupi de altă profesie.
interviu realizat în octombrie 2004
Comentarii