Aspiraţiile şi Nostalgiile Postmodernitătii, Sau Despre Veacul Sub Care Trăim...

Lumea actuală trăieşte una dintre cele mai dinamice şi spectaculoase perioade, schimbările tehnologice şi descoperirile din domeniul ştiinţific, în special cele din domeniul biologiei şi fizicii cuantice, din informatică şi telecomunicaţii  stând la baza creării unor noi paradigme în gândirea, mentalitatea şi societatea omului postmodern.

Termenul de postmodernitate desemnează atât faptul că această perioadă are loc după industrializarea care a avut loc în statele dezvoltate (care a coincis din punct de vedere istoric cu apariţia ideii de modernitate istorică) şi care actualmente parcurg perioada de postindustrializare, cât şi  o imposibilitate de a defini exact toate aceste operaţii care au avut loc în pânza freatică a mentalului şi imaginarului colectiv al umanităţii, aflat în plină bulversare; plecând de la euforia digitalizării şi cibernetizării societăţii la terapiile prin transplant de organe şi clonare a acestora cât şi a individului ca întreg, apoi la  vertijul comunicărilor „on-line" prin satelit ce desfiinţează limitele timpului şi spaţiului „tradiţional" şi angoasele violente ale globalizării, ale singurătăţii şi existenţei sale de viaţă într-un spaţiu" steril", izolat şi dezlipit de legile şi echilibrele fireşti ale naturii, omenire înstrăinată tot mai mult de sine, de ceilalţi, de Dumnezeu .

Aceste transformări au revoluţionat concepţia individului despre sine, acesta trăind euforic aventura cunoaşterii, deschizând prin noile cuceriri ale psihologiei, geneticii, fizicii cuantice noi metode de investigare asupra realităţilor existente în afara şi în interiorul minţii omeneşti. Dar a operat şi asupra unor concepte cheie cum ar fi moartea, sexualitatea, libertatea, visul, spaţiul, timpul, limita... Însă în mare măsură toate reflecţiile sale au fost încărcate de „ eficienţele " pragmatismului, având drept scop închiderea fiinţei omeneşti în circuitele unui ambuteiaj social-comercial, creând o piaţă de desfacere cât mai avantajoasă la bazarul cu iluzii şi deziluzii, (omului fiindu-i amputat sentimentul tragicului, al fiinţei şi aspiraţiile sale spre plenitudinea desăvârşirii spirituale), folosind ca marfă şi monedă de schimb principalele instincte şi nevoi ale persoanei umane (vezi Piramida lui Maslow), investindu-le cu atuurile comerciale ale oricărei mărfuri de schimb, anunţând intrarea într-o nouă Eră, cea dominată de filosofia „ultraeconomismului liberal" globalizant.

La această nouă  filosofie-şoc se pretează, sau trebuie să se preteze, orice actor şi factor social, politic, religios, uman, fie că este vorba despre alimente, arme, sau producţii culturale: artă, cultură, ştiinţă, şi chiar religie, pentru a putea purta „pecetea" de „marfă", având liber accesul la circulaţie şi difuzare pe baza implacabilelor legi ale vânzârii-cumpărării, ce conferă oricărei manifestări spirituale un caracter de spectacol, vădit subcultural.

Toate acestea au condus, în paralel cu perfecţionarea mijloacelor de transport, de comunicare şi informare, la o dezvoltare fără precedent a schimburilor de mărfuri, bunuri şi informaţii de la un capăt la celălalt al planetei, sfidând şi subordonând orice barieră geografică, naţională şi politică, supunând guverne, naţiuni, interese geopolitice unor interese economice transnaţionale, conducând la o confruntare tot mai strânsă cu pericolele uniformizării şi anulării identităţii societăţii tradiţionale întemeiate pe valorile moralei creştine, suveranităţii naţionale, diferenţelor etnologice, fenomen intitulat sugestiv, globalizare. De la sexualitate şi noile ei dezordini amoroase, de la cultura computerizată şi transformarea acesteia în  „economia de piaţă" a sufletului, de la ştiinţa descoperirilor epocale la exaltările monotone ale cotidianului televizat şi digitalizat, omul postmodern parcurge o suită de amăgiri şi dezamăgiri, de iluzii şi deziluzii, pe buclele aceleiaşi unde seismice a globalizării. Întrebările deja clasice, depăşite, asupra vieţii şi sensului individului în lume şi în sine, sunt minimalizate, contrafăcute sau relativizate, omului reinventându-i-se o altă identitate, în care întrebările şi nevoile sale îi sunt confiscate şi înlocuite cu un alt model de fiinţare, cu o altă ontologie şi paradigmă existenţială, un om care spre deosebire de celelalte generaţii (omul antichităţii,  Renaşterii, revoluţiilor naţionale şi industriale), a suferit un „abuz" de mutaţii într-o perioadă de timp scurtă (ultimii 30-50 de ani). Confiscarea eu-lui de abuzul eficientismului economic-productiv (transformat într-un produs de serie, psihic competitiv), a bătrâneţii sau a identităţii prin duplicarea clonală, a sexualităţii sau a morţii fac parte din  pârghiile prin care omului modern i se  infuzează caracterul de piaţă şi de consum a propriei sale existenţe, comercializate la modul cel mai hedonist şi fantasmagoric, înoculându-i-se şabloanele noii ere în care omenirea a intrat şi care confecţionează „omul de tip nou", adaptat „noii ere" şi „ordinii" sale himerice...

Nu trebuie minimalizat rolul important al religiei în alimentarea cu energii a spaţiului iraţional al subconştientului colectiv, spaţiul favorit ale viitoarelor modele ale metafizicii New Age, în strânsă legătură cu descoperirile din domeniul medicinii şi biologiei, (în  ceea ce priveşte tehnica morţii clinice, transplantelor de organe şi revoluţiei euthanasiei) ale fizicii cuantice şi interferării sale cu nivelele energetice ale organismului  (evidenţiind aurele corpurilor şi interferenţele lor cu întregul univers), geneticii (întocmirea hărţii genomului uman şi realizarea viselor milenare: concepţia artificială a embrionilor, întinerirea şi viaţa fără de moarte,  eugenia şi „tinereţea fără bătrâneţe", clonarea şi selecţionarea parametrilor biopsihici doriţi ai viitorilor „cyberman"-i creaţi după standardele „pieţii") psihologiei şi incursiunilor în adâncurilor abisale ale conştiinţei (modificarea identităţii şi percepţiilor prin autosugestie şi accesul la imaginarul virtual al cyberspace-lui, iluzii psihedelice biochimice şi electromagnetice), parapsihologiei (cu o largă aplicare în domeniul militar, manipulării de la distanţă, democraţiilor brain-storming). Toate acestea conduc la „adevărurile Psi de credinţă" ale sincretismelor de factură New Age-istă, ce preferă „mixajele" gnosticismelor şi iniţierilor în experienţe spirituale ale fericirii palpabile, ale senzualismelor orientale cu puternic iz tantric şi cosmic, adevărate „porţi" către un absolut „pipăibil" simţurilor trupeşti trezite „kundalinic" la viaţă. Aceste mutaţii care au avut loc în mentalul  umanităţii  s-au datorat în mare măsură rolului pe care l-a avut modificarea progresivă a raportului dintre credinţa şi raţiune, net în favoarea celei din urmă.

Modernitatea s-a întemeiat în mare măsură pe impactul raţiunii asupra societăţii în ansamblul ei, având (de la Renaştere, apoi Iluminism) imprimat un profund caracter antropocentric, agnostic şi aflat într-o profundă contradicţie cu orice adevăr de credinţă: „Revelaţiei şi Bisericii i-au succedat în primă etapă a secularizării raţiunea şi statul naţional, înlocuite, la rândul lor, în etapa actuală a secularizării totale, de tehnica digitală şi piaţa globală" (Pr.Florensky). Suspectată de Kant, raţiunea îşi observă limitele ei, dar şi alianţa (care îi permite stabilitatea), aceasta fiind găsită în ştiinţă, aşa cum observă părintele Florensky concluzionând: „Şi astfel, ultimul bastion al  lui Kant se arată a fi ştiinţa ca fapt, sau mai exact, ştiinţa matematică naturală. Raţiunea există, prin urmare există şi Adevărul, căci Kant crede în turnul Babel al cunoaşterii mecaniciste a naturii." Iar odată cu Marx şi Nietzche ea capătă un acut accent nihilist, pragmatic, pusă în slujba „luptei de clasă" şi „voinţei de putere", ajungându-se la criza actuală a  limbajului aflat în pragul deconstrucţiei sale, fapt rezultat din manifestările „crizate" ale artei avangardiste, dar şi ale ştiinţei ultraspecializate.

Avem practic de-a face cu efectele unei schimbări „ontologice" de mental care a operat mutaţii  adânci, progresive la nivelul sferei imaginarului colectiv, atingând atât imaginea despre sine a omului, cât şi imaginea posibilelor alterităţi şi funcţii: aproapele şi sexualitatea, lumea şi socialul, statul şi politicul, divinitatea şi transgresarea limitelor conştiinţei, toate acestea ducând inevitabil la  ruptura (aproape iremediabilă) dură între societatea tradiţională, modernă (chiar), şi societatea post-modernă, al cărei echilibru se axează pe noile paradigme instaurate. Surprinşi de avalanşa de schimbări a acestui sfârşit şi început de mileniu, oamenii aleg fie calea manifestărilor stradale-antiglobalizare (gen Seattle 2000 şi altele mai recente) radicale şi violente împotriva efectelor globalizării, percepute ca nişte înserieri „666 " economice şi apocaliptice, fie se repliază ca urmare a crizei identitare in revolte naţionaliste, fie sub forma mişcărilor fundamentaliste care întrevăd „fiara" în democraţiile „laxe" ale Occidentului, considerând orice colaborare cu acesta un pact cu diavolul. O altă parte, ce alcătuieşte „plutoanele de execuţie" ale noului „saeculum", sunt „hipnotizaţii" şi „tranchilizaţii" ce subscriu euforic barbariei hiper-tehnicismului, satisfăcuţi de avantajele omului nou, în care post-modernitatea şi-a văzut asigurat viitorul. Nu ştim exact cine sunt ei... Dotaţi cu trup omenesc, având o inteligenţă de „cyborg", inimă şi voinţă de fier, ei par desprinşi din scenarii kafkiene sau orweliene şi în faţa lor orice demers empatic de restabilire a sufletului unei umanităţi desacralizate va eşua lamentabil şi matematic în faţa dezideratelor unui progres în scenariul căruia omul a fost inevitabil înlocuit de maşina sa şi ştiinţa sa ce în loc să elibereze îl face prizonierul ei, aservindu-l. Iar locul unde toate aceste mutaţii în ontologia fiinţei omeneşti se petrec sunt firesc mintea şi imaginarul colectiv, cum ar spune Lucian Boia. Nu neapărat ca  „o strivire a corolei de minuni", cum spune poetul Lucian Blaga, am putea caracteriza mentalul colectiv al acestui ev, cât ca o încercare luciferică de a poseda taina, de a intra şi a trece dincolo de ea, de a o face explorabilă şi accesibilă, de a întemeia în întregime cunoaşterea pe metodele, rezultatele şi cuceririle pozitivismului tehnico-ştiinţific. Celule, pulsari, abisuri oceanice şi sufleteşti trebuiesc pătrunse pentru a nu mai exista dubii în privinţa realităţilor care le stăpânesc, iar apoi „vanda(bi)lizate" şi comercializate. Este vorba despre ceea ce vizionarul Alvin Toffler sesiza într-una din cărţile sale, despre impactul celui de-al treilea val (valuri care simbolizează etapele mari istorice, sociale, economice, pe care omenirea le-a străbătut din antichitate şi până în prezent) asupra mentalului civilizaţiei celui de-al doilea val: „O nouă civilizaţie este pe cale de apariţie în vieţile noastre şi peste tot oameni orbi încearcă să o oprească. Această civilizaţie nouă aduce noi tipuri de familie , alte stiluri de muncă , de iubire şi de viaţă, o nouă economie, noi constructii politice şi, dincolo de toate acestea , o conştiinţă modificată"

Această „conştiinţă nouă" nu este ceva inedit în istorie... Recent, comunismul îşi propunea dezideratul creării omul de tip nou, ateu, utopic, servil statului şi „multilateral dezvoltat". Opinia occidentală ironiza mereu ambiţiile proletcultismului din Europa de Est, pe care o vedea ca o ciumă roşie, sovietizată,  „locul unde nu se întâmplă nimic", istoria părea ajunsă într-un punct mort, unde mii de oameni erau obligaţi să se îmbrace, să mănânce, să gândească şi să simtă la fel... Dar nici capitalismul victorios nu avea să scape de tentaţia de a crea un tip de om nou, folosind întreg arsenalul democratic şi manipulând eficient conştiinţa colectivă şi deturnând-o de la demersurile introspective, spre extrovertirile unei existenţe strict sociale a individului. Astfel, parametrii acestuia au fost modificaţi sensibil: iubirea, familia, religia trebuiau confiscate şi reinventate. Trebuia ca omul să înţeleagă că viaţa sa are un sens, dar nu neapărat unul absolut: profesia, locul de muncă, autosuficienţa, hedonismul, nivelul de trai, consumismul pot fi lucruri pentru care merită să lupte, iar fragilul echilibru interior nu trebuie să-i fie ameninţat de întrebări esenţiale şi capitale, ci întreţinut şi tonifiat de preocupări dedicate cotidianului şi integrării sociale; depresiile cauzate de anxietate, singurătate, pot fi eficient psihanalizate, defulate şi transformate în necesara gândire pozitivă; sexualitatea este esenţială pentru binele colectivităţii, dar trebuie eliberată de sub servilismele preceptelor iudeo-creştine şi dăruită plăcerilor egoiste; familia este prea pretenţioasă, costurile întreţinerii ei sunt prea mari, de aceea este mult mai util ca individul să-şi savureze singurătatea intermitent „spartă" de dăruiri spontane şi fără angajamentele oficioase ale mariajului, a cărui instituţie este considerată din ce în ce mai demodată.  

(va urma)
Nicu LIUŢĂ