Despre Exilul Interior

Despre Exilul Interior

 N-o să se mai întoarcă.
- De ce?
- Pentru că, dintr-o călătorie în jurul pământului, nu te mai întorci niciodată.
)Nina Berberova, Cartea Fericirii)

 

Nu ştiu cu ce să încep.

„Ura şi la gară!" Sau mai bine zis, la Aeroport.

Privesc oceanul şi munţii. Peisajul este magnific. Nimic de reproşat. Aşa cum l-am visat, când, în România fiind, în ceasuri de depresii cauzate de jurnale TV, eu, împreună cu familia mea, răsfoiam o broşură primită de la cineva venit în România. Ştiu că Livia memorase fiecare pagină. Ştia fiecare loc geografic, unde ne-ar fi plăcut să ne plimbăm. Fie Stanley Park, fie West End, fie Capilano Bridge, fie Prospect Point. Ne gândeam că Vancouver-ul este locul unde ne-am dori să traim... mereu. Şi iată, acum stau şi îmi simt inima emoţionată de peisaj, dar, de undeva, şi-a pierdut parcă nişte rădăcini. Şi parcă noul pământ este mai secetos. Şi parcă pescăruşii oceanului au alungat pescaruşii care zburau în inima mea. Trăiesc şi simt o paletă diversă de senzaţii. Şi parcă mai greu îmi găsesc cuvintele. Greu îmi găsesc acea stare când altădată scriam poezii )nu ştiu cât de bune), când ascultam muzică, când priveam stepa Clujului, şi mi se părea minunat cum Dumnezeu îşi revărsa ploile fulgeratoare de vară, torente. Mă simt puţin sărăcit, interior, deşi este atâta belşug înafară!

Iubesc peisajul Vancouver-ului, însă parcă simt un gust de „plastic" în privire... Totul este prea frumos, dar pare asemeni unei ilustrate în care nu pot să pătrund. Şi uneori simt în inima o anestezie cu o realitate prosperă, dar parcă golită de substanţă sufletească.

Dupa euforia începutului într-o alta ţară, încep să simt câteva lipsuri:

*

Unde este fericirea de a cumpăra o carte, asa cum adeseori prin Cluj ne bucuram cumpărând „Uşa interzisă" a lui Liiceanu, cu banii de Crăciun. Sau Jurnalul Lidiei despre parintele Dumitru Stăniloae. Unde este fericirea de a rămâne într-o sâmbătă, captiv, cu ochii ş urechile sudate de ecranul televizorului ce îcadra schimbul de replici dintre Patapievici ş Matei Căinescu. Unde este bucuria de a bea o cafea la Excelsior cu prietenii ş de a povesti ore în şir despre tot felul de lucruri mărunte şi grave, magistrale şi anormale, curente şi atemporale... Unde să mă ascund aici, în ce catedrală sau bisericuţă )exceptând duminicalul orar), aşa cum în România adeseori mă furişam în ele, saturat de străzi, mizerii, golani, kitch-uri, şi dornic să sorb din cupa mistică a Apofaticului urcuş dumnezeiesc?!!

Şi, apoi, sesizez că există un punct când Euforia emigrantului se sfârşeste... Începe Realitatea. Pentru un timp, paradisul părea să fie tangibil.

Când te trezeşti oare din beţia emigrării? Când ai primul job pieărdut, sau odată cu miile de resume-uri trimise de-a surda... Sau primul „ţâpat" de angajat canadian. Sau Duminicile în care mă rog prin biserici româneşti, ce au un miros specific de lemn anglican?!! Sau când încerc să scriu versuri pe plaje şi nu-mi ies decat idioate constatări, pe care în Romania vreun adolescent le publică prin revista Liceului? Sau, când, obosit de job, după o săptămână, te arunci în megastoruri şi Mall-uri şi parcă asemeni unui posedat te apuci să-ţi iei şi aia, şi aia, dar şi aia... Sau, când te trezeşti ca în toată lumea asta civilizată, între tine şi ceilalţi se cască zâmbitoare prăpastia lipsei de comuniune reală cu celălalt?!!

De ce am emigrat? Ce credeam că voi descoperi Dincolo de ţara mea? Pe cine credeam că am să întâlnesc? Ce s-a întâmplat cu mine? Unde sunt eu? Ce neuron şchioapătă în creieraţul unui om de-l face să o ia de nebun, peste câmpii, cum era cunoscut în popor acest simptom de alienare... Să o iei de nebun pe un ogor proaspăt secerat de grâu, desculţ şi plin de sânge, şi să te tot duci aşa ... până când îţi vin minţile la loc.

Mărturisesc crâmpeie de motive omeneşti pentru care am zis: „Fie pâinea cât de rea, mai bună e în Canada". Eram cercetător. Lucram. Dimineaţa ajungeam la serviciu plin de importanţa cercetării. Până pe la 10 se povesteau filmele şi ştirile. Până la 13,00 îţi mai luai o carte sau o revistă, să o răsfoieşti, mai priveai pe geam, mai luai o cafea... Apoi discutai despre ştiinţă. Mereu ziceai: „Noi suntem în urmă cu douăzeci  de ani". Altul zicea, „Ba nu, cu cincizeci de ani". Iar altul zicea cu o sută, şi în acea clipă toţi plecau ruşinaţi la locurile lor. Te apucai de lucru. Luai eprubeta şi o priveai. Începeai să transpiri, copleşit de importanţa experimentului. Curgeau broboanele. Luai batista. Îţi ştergeai sudoarea. Apoi luai cobaiul. Fericit îi nimereai măduva spinării şi extaziat te admirai ce bine l-ai paralizat. Apoi îi vărsai săngele. Îl culegeai în eprubetă. Apoi analizai. Cum stresul îi schimbă glandele. Cum glandele îi schimbă comportamentul. Cum comportamentul său schimbă societatea. Cum societatea  se simte schimbată de comportamentul schimbat al şobolanului. Şi apoi puneai pe o foaie de hârtie totul. Pe două. Pe sute de mii de pagini, opera ta de cercetător avea să impresioneze pe toţi cei care reuşeau să te înţeleagă că, dacă ai fi fost în Occident, ai fi luat Nobelul. „Dom'le, noi suntem valori. Dar nu în şara noastră! Păi noi am fi puterea Lumii, dacă ne-ar lăsa americanii cu masonii lor, în pace". Se făcea ora trei. Cercetătorul din mine se întorcea „obosit" acasă... Îşi punea paltonul în cui. Apoi suna telefonul. Adminstratorul îmi spunea că nu e plătită asociaţia. Suma era fabuloasă. Îmi vorbea respectuos, ştia că sunt cercetător. Însă, deh... Caldura, apa caldă încă nu fuseseră subventionate de Stat pentru cercetători. Îl amânam pe a doua zi. Pe a treia. „Guvernul ăsta nu pune bază pe cercetare, Domnule..." Zâmbea înţelegător. Pricepea drama cercetătorului. Însă număra fericit sutele de mii, punându-le tacticos în sertar şi apoi, vesel, îmi dădea o chitanţă, bucuros că la asociaţia sa cercetatorul îşi platea totuşi, la timp, cheltuielile.

Pe urmă, îmi mai amintesc o altă zi: îmi venise în poşta de la Ministerul Finanţelor o hârtie prin care, conform calculului, Statul trebuia să-mi returneze leii impozitaţi din greşeală în plus... Am mers a doua zi fericit să-mi culeg rămăşitele de salariu. Am stat la coadă două ceasuri. Când am ajuns, lucratoarea nu mi-a zâmbit. Îmi cerea încă o hârtie. Am plecat... Cealaltă săptămână aveam şi hârtia. Am stat două ceasuri la coadă, „again". Era cât pe ce să-mi culeg resturile de salarii, dacă nu trebuia adus dosarul. Mă întorc peste trei săptămâni. Ţin fericit dosarul sub braţ. Privesc oarecum de sus, pe cei care erau cu o etapă în urma mea, trimişi după dosar. Ajung la ghişeu...Cât pe ce! Dosarul trebuie dus la Registratură. Înregistrat. Analizat. Disecat. Şi abia apoi, dacă... Atunci am simţit ca o izbăvire de hărtii, de birocraţii, Canada...

*

Apoi, am devenit preot...Constatasem că este „deşărtăciune a deşărtăciunilor" să torturezi bieţii cobaii pentru o teză de masterat pe care să o citească )sau nu), peste sute de ani, posteritatea. „Şi cobaiul are suflet, ca şi omu' ".

Dar şi omul are suflet, nu-i aşa?!!

Eram preot misionar şi trebuia să merg prin parohiile vacante din oraşele şi satele Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, şi să propovăduiesc Evanghelia. „Oameni buni, să lăsăm supersiţiile de-o parte, şi să îmbrăţişăm credinţa curată în Hristos. Să ne rugăm!" Prima misiune, Elciu. CÂnd am ajuns, ploua... Ei, las că-i bine, Dumnezeu dă recoltă bună la seceriş... „Vrednic îi lucrătorul de plata Sa". Oamenii ştiau că voi veni. O maşină îmi iese în cale. Au venit să mă aştepte... Însă maşina a trecut pe lângă mine, fără să incetinească. Ploua, ploua...Undeva, la prima casă, mă vede o femeie... „A, cred că sunteţi părintele..." „Da, da", zic eu. „Bine aţi venit!" „Păi să mergem la Sfânta Biserică. Prescura unde este?", întreb. „Prescura?!! Părinte, nu avem... Da' lăsaţi că luăm o franzeluţă. La chioşculeţ. Îi bună, nu-i aşa?" „În Liturghier scrie foarte clar că, fără prescuri curate, preotul să nu îndrăznească să slujească Sfânta Liturghie"...

„Vai, părinte, ce am păţit, arză-o-ar focu' pe cumnata, mi-a făcut vrăji. Ca nu pot să o iert cât trăiesc!" „Păi, mătuşă, dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne  poate ierta..." „Ce iertare, părinte? Auzi, părinte, fă-mi dumneatele nişte slujbe, ca Dumnezeu să o pedepsească..." „Nu pot, mătuşă, nu am voie..." „Cum, părinte, că am fost la alt popă şi mi-o făcut!" „V-a facut?!! Nu-i frumos să facă aşa ceva preoţii. Hristos, când era pe cruce, a zis:<>... Trebuie să iertăm!" „No părinte, să ştii că mata nu eşti popă bun! Eu un lucru ştiu, că vreau o slujbă să mă scape Dumnezeu de duşmani, că de aia ma rog...Arză-i-ar focu'!".

Imaginea ţăranului român imi fusese conturată măiastru de Coşbuc, de Goga. Dar şi de Preda sau Slavici. Sau Rebreanu. Un om simplu, dar care gândeşte clar. Un om cu mintea prea puţin complicată, dar un suflet cu străluciri de azur. Un moşneag cu plete dalbe care, atunci când îşi făcea cruce, parcă tot Cosmosul tresărea. Un om cu patimi, dar cu frică de Dumnezeu când zărea turla bisericii. Un chip cu trăsături adânci, în faţa căruia simţi  Infiorarea sacră... Nu asta a fost lumea ce am găsit-o în satele pe unde am mers ca misionar. Bisericile nu se mai umpleau ca altadată. Oameni mai mult spărioşi decât credincioşi. Însă gata să ia o jalbă şi să schimbe popa lor, ca să le dea altul mai bun. Unul... mai de viaţă. Ştiau ei unu' care, dupa slujbă, îşi arunca hainele şi îi lua la palme pe cei care greşiseră. Care îi punea sub masă, la „beutură"... Care sa fie bine citit la „Pokăr" şi „Filcău"... Ăla da, popă!

*

Şi stau acum şi mă gândesc...

Ce m-o fi supărat aşa de tare, încât să părăsesc ţara Mioriţei şi Doinelor... Ştiu că nu eram încă preot când un prieten care auzise că îmi pusesem dosarul la emigrare mi-a zis că nu o să mai mântuiesc, că îl trădez pe Avram Iancu şi Ştefan cel Mare. Şi poporul român. Că sunt un fel de trădător de neam. De patrie. De Biserică. Mă gândeam, bine, bine, dar a făcut Dumnezeu pe oameni ca nişte animale, să fie legaţi de un gard?! Ce este patria? Unde este liberul arbitru? Unde este creştinismul universal, dacă nu reuşim să trecem de naţionalisme şi de filistismele unei Ortodoxii prea balcanizate de patosul revoluţiilor? Ce este Ortodoxia? Ce frumos este să spui Occidentului care nu mai crede în nimic, „Frate, Hristos a inviat!" Ce poate fi mai sublim pentru creştinism decât imaginea lui Francisc de Assisi pelerin, care, în sandale, ajunge în Extremul Orient, convertind prin simplitate şi puritatea mesajului său, asiaticii...

Spunea părintele Rafail Noica că misiunea Ortodoxiei în Occident este „prezenţă tacită, dar gata să sară în ajutorul celui de lângă tine".

De aceea, stau acum şi privesc pescăruşii de la Third Beach şi îmi este greu să spun ce m-a adus aici. Ce motive omeneşti sau dumnezeieşti. Dacă a fost o ambiţie deşartă, o vanitate rănită, un vis de mărire... sau o căutare de spaţii şi adevăruri interioare )dupa ce orice prejudecată a fost înlăturată) şi a definirii a ceea ce înseamnă „verdele de acasă". Verdele sufletesc cu care te simţi bine, cred, oriunde. Pentru că, dacă stau să mă gândesc, credeam cândva că peisajul cu ocean şi pescăruşi mă va inspira mai mult sufleteşte, aşa cum acum cred că reîntalnirea unor tabieturi, locuri, oameni din ţară îmi vor reda atmosfera prietenească de „acasa". Însă părerea mea umilă este că acest Exil exterior al fiecărui suflet nu este decât vârful aisbergului unui exil de proporţii colosale. Exilul Interior! O dată ce omul a părăsit Edenul, orice loc reprezintă o înstrăinare. Faptul că, indiferent de spaţiu, timp, istorie, „omul recent" s-a îndepărtat de spaţiul unei sacralităţi interioare; acel spaţiu interior care defineşte întregul univers creat de Dumnezeu prin acel ceva călduros simţit pretutindeni şi oriunde ca Acasă; un Loc al regăsirii semnificaţiilor primordiale ale unei lumi create din Dragostea  Lui Dumnezeu pentru Om.

Pe măsură ce înaintez în viaţa canadiană, celor care mă întrebau „Ce să fac, unde să plec?", nu mai ştiu ce să le răspund. Aici sau Dincolo? Poate... nici, nici. Sau, şi Aici şi Dincolo, dacş suntem dispuşi să recunoaştem faptul că suntem nişte veşnici pelerini în lumea aceasta, iar şansa Fericirii noastre constă, poate, într-o recunoaştere şi redefinire sinceră a Exilului Interior, cu perioadele specifice de criză la capătul cărora putem simţi ca o descoperire... o tainică potecă. Spre Dumnezeu, Înapoi. Spre Hristos, Înainte!

 

Pr. Nicu Liuţă
Vancouver, BC
Septembrie 2003