Ortodoxia Lumii Noi între Răsărit şi Apus

Ortodoxia Lumii Noi între Răsărit şi Apus

Ortodoxia Lumii Noi între Răsărit şi Apus

Un mare teolog ortodox, părintele Alexander Schmemann, surprindea în 1967 într-un articol intitulat Problema Ortodoxiei în America (Problems of Orthodoxy in America, St. Vladimir's Seminary Quarterly, 1965, Vol. 9, #4, pp. 171-193) adevărul oarecum trist că secularismul lumii americane pe de-o parte, şi atitudinea Bisericii Ortodoxe de pe acest continent pe de alta, fac imposibilă derularea unei vieţi duhovniceşti pline de miez duhovnicesc, în Duh şi Adevăr. Pe de o parte, există atitudinea indiferentă a societăţii americane faţă de orice fenomen religios, multiculturalismul, care prin mijloacele deloc contestabile ale democraţiei, relativizează şi goleşte de sacru semnificaţiile oricărui fenomen religios, şi, pe de altă parte, există aspectul financiar care comercializează orice manifestare religioasă. Este paradoxal, susţine autorul, cum America îmbină două paradoxuri, pe de-o parte procentul masiv al oamenilor care frecventează duminical congregaţia de care aparţin, şi pe de altă parte, cum orice manifestare în spaţiul public al elementului religios este supusă legilor democraţiei şi ale economiei de piaţă, bussiness-ului, raportului cerere-ofertă, şi tocmai prin acest element religiile trebuie să satisfacă prin ceea ce oferă, cerinţele comunităţi care frecventează o anumită grupare, adunare, biserică, loc de adunare. Consemnează Pr.Schmemann în amintitul articol: „But it is a characteristic feature of American secularism that it both accepts religion as essential to man and at the same time denies it is an integrated world-view permeating and shaping the whole life of man". Adică, pe de-o parte face parte din bunul simţ american să mergi la o biserică locală, să tipăreşti bani cu celebrul dicton >, sau să găseşti Biblia în sertarul fiecărei camere de hotel, dar ansamblul legilor care guvernează societatea şi individul să nu aibă nimic în comun cu toate aceste elemente ale unei vieţi religioase.

Fenomenul secularizării vieţii religioase mai are încă un aspect esenţial, faptul că orice veritabilă tradiţie religioasă ajunsă pe pământ american pierde accentul hieratic, centrat pe elementele de sacralizare ale vieţii individului, şi devine pătrunsă major de  aspiraţia către asigurarea unui cadru normal pentru elementele etnoculturale, căzând spre partea comercială, cu priză la public. Fenomenul religios în varianta americană are o puternică notă etnică, centrată pe valoarea agregării comunităţilor în jurul unor tradiţii locale, geografice ce tind să conserve naţionalitatea, limba, cultura, obiceiurile dar care fac riscă să piardă accesul la universalitate a limbajului sacru adresat omului, în general. Şi, ca un revers la nota etnică dominantă, dimpotrivă, tot ceea ce pare mai exotic poate deveni captivant pentru sufletul american, îmbrăţişându-l fără rezerve, cu pasiune şi o oarecare mândrie, trădând setea şi aviditatea societăţii americane pentru ceva spiritual.

Pe de altă parte, atitudinea celor care aduc elementul religios în America, prin credincioşi, preoţi, episcopi poate fi preocupată excesiv de valenţele unor tradiţionalisme geografice legate de perpetuarea unei identităţi locale, culturale, particulare în numele luptei împotriva înstrăinării şi alienării, prin aceasta însă paradoxal înstrăinându-se de elementele centrale ale fiecărei Tradiţii care tinde prin corpusul doctrinar să aibă un caracter universal, profetic, mărturisitor, adresat transformării întregii lumi prin accesul la elementele fundamentale ale credinţei.

Un major element de cenzură al mesajului universal de Iubire pe care Ortodoxia îl propovăduieşte, este tendinţa oricărei comunităţi de rugăciune de a se agrega în jurul unor interese de grup reprezentative şi normative pentru viaţa parohiei, şi astfel de a se autoizola atât de restul comunităţilor ortodoxe, în particular, cât şi de restul societăţii americane sau canadiene, în ansamblu. Etnicismul bisericilor ortodoxe din America şi Canada, tendinţa de a accentua doar funcţia de socializare şi păstrătoare de cultură al minorităţilor ortodoxe existente, converge cu secularismul societăţii postmoderne, împreună atrofiind sensibil  aspiraţia  nobilă a Ortodoxiei spre universalitate, limitându-o doar la o sursă de identitate doar pentru cadrul duminical restrâns al parohiei. Fie că este vorba de sârbi, greci, români, ruşi, ucraineni se pune foarte mare accent pe ideea că duminical şi la importantele sărbători, parohia locală trebuie să satisfacă dorinţa de regăsire în jurul semnului cultural şi obiceiurilor moştenite de acasă, a comunităţii ortodoxe de o anumită limbă. Însă este trist să descoperi că toate acele parohii care accentuează elementul naţionalist, devin un fel de gulaguri etnice, enclave izolate de ansamblul altor parohii, şi absolut fără nici un efect în viaţa socială de ansamblu. Nota etnică dominantă face incapabil elementul sacru să poată irumpe şi să transforme ansamblul elementelor profane ale societăţii, aşa cum scopul iniţial al creştinismului fusese transfigurarea fiecărui element văzut al lumii prin prisma accesului la elementul spiritual, haric, Nevăzut. Şi, de asemenea, această închistare etnoculturală limitează accesul celor de altă limbă şi cultură la valorile profund universale şi generoase ale Ortodoxiei. Se spune că într-o biserică sârbă, un canadian a fost convertit la Ortodoxie. Comunitatea sârbă extaziată nu a sesizat amploarea acestui eveniment duhovnicesc, decât prin prisma obsesivului naţionalism, afirmând mândră tuturor că a mai câştigat încă un sârb în plus. Sensul Bisericii Ortodoxe etnice în America şi Canada este în primul rând un sens duhovnicesc. Ţinta principală a Bisericii este unirea omului cu Dumnezeu, şi nu doar să conserve un ethos existent acasă, pentru cei plecaţi. Ba mai mult în Lumea Nouă ajunsă, ea trebuie să aducă un mesaj al Iubirii şi compasiunii pentru cei găsiţi, aici. Asemeni primilor apostoli, purtătorii de mesaj creştin sunt chemaţi să mărturisească unei lumi preponderent tehnice, întâietatea vieţii sufleteşti, prin care orice element al vieţii profane poate fi sfinţit prin relaţie cu Dumnezeu. De aceea, existenţa acestor biserici locale ortodoxe dincolo de conservarea unei identităţi oarecum particulare trebuie să aspire la o revizuire de esenţă a mesajului creştin dincolo de enclavele etnice, lingvistice şi culturale, fuzionând organic cu elementele autohtone, şi să devină o matcă pentru o adevărată Biserică creştină a Lumii Noi, care este dincolo de toate aceste elemente particulare şi este centrată pe asigurarea unei vieţi duhovniceşti a omului actual, „omul recent", cum ar spune Patavievici. Canadieni, americani, chinezi, români, ruşi, greci, trebuie să înveţe lecţia Iubirii şi a comuniunii pe care Hristos a revărsat-o pentru întreaga umanitate în ansamblu adăpându-se împreună din izvorul curat al Sfintei Tradiţii autentice, centrate pe descoperirea apei vii din miezul inimilor noastre. Cum ar spune părintele Andre Scrima: „Tradiţia - e oare nevoie să o reamintim - nu acceptă asimilarea cu tradiţionalismul: conservatorism sterp şi repetitiv, inevitabil blocat într-o formă ideologică subalternă (ideologică, religioasă, politică) silnic prezentată ca supremă, imperisabilă şi (chiar, de ce nu?), sacră (...) Tradiţia veritabilă dăinuie, vom spune, într-o regiune a Fiinţei ce însoţeşte, de la origini, formele şi epocile temporale, o regiune în care se manifestă sensul actual şi ultimo a tot ce  advine..."

Un alt element de stagnare al unei vieţi ortodoxe autentice în Lumea Nouă este cauzată de centrarea comunităţi pe partizanatul şi alianţa câtorva grupuri, care transformă spaţiul de închinare generos adresat tuturor, într-un spaţiu privat, izolat, de familie, eliminând pe cei care nu se încadrează în ansamblul general al parohiei locale. Şi, extrem de distructiv pentru viaţa duhovnicească a parohiei a fost subordonarea preotului şi elementului liturgic interesele grupului principal şi ideii de bussiness, când partea duhovnicească era ghidată după urechea comercială a celor care abuzând de elementul sacru şi preot, transformau spaţiul sacrosanct al Sfintei Biserici într-un fel de spectacol liturgic aducător de venit sau manipularea bunei credinţe a parohienilor de purtători fără discernământ ai elementului sacru. O altă problemă a fost politizarea bisericii rezultată din opoziţia existenţă între diaspora şi ţara de origine, aflată sub regimul comunist, ce a creat dezbinare între Bisericile mamă de acasă şi noile Episcopate dizidente, politizând şi alterând viaţa religioasă a bisericilor din America şi Canada animate de sentimente de dispreţ şi pe de altă parte, devenite ţinta spionajului regimurilor comuniste de acasă, interesate de ce se întâmplă cu diaspora, percepută ca un posibil pericol.

Un alt element de cenzură este aspectul financiar al întreţineri costului derulării unei vieţi religioase normale. Dacă în ţările de origine ortodoxă, bisericile se ridicau printr-o colaborare dintre Episcopii, parohii locale, ajutor din partea autorităţilor Statului şi ctitori, în America şi Canada, Biserica devine preocupată modalităţile prin care comercializarea elementului religios, poate asigura venitul parohiei, devenind din scop în sine, un mijloc pentru a asigura rentabilitatea parohiei respective. In acest context, se mai poate întâmpla ca orice nou venit într-o biserică locală să fie judecat în relaţie de contribuţia materială faţă de comunitatea respectivă. Noii veniţi ar putea fi folositori parohiei dacă ar contribui material la susţinerea Bisericii şi atitudinea casnicilor parohiei poate deveni uşor ostilă faţă de cei care trec nepăsători pe lângă cutia milelor sau arhaicul coş duminical. Pe de altă parte, o altă problemă de bun simţ principial poate fi înţelegerea faptului că fără minimum de jertfă, creştinismul nostru este doar unul închipuit, iar cei care frecventează Sfânta Biserică nu pot să ignore faptul că în America şi Canada, orice se plăteşte, şi că acel loc unde mergi să te închini cuvenit, este susţinut, de un mic cerc de oameni inimoşi, care jertfesc din propriile economii pentru a întreţine costurile de întreţinere. O Biserică poate exista în măsura în care eşti decis să jertfeşti nu doar spiritual, ci şi material, plătind tribut din propriul confort material, pentru că în definitiv, Hristos a suferit nu în chip abstract, ci plătind cu propriul Trup şi Sânge.

Un alt element de cenzură în calea unei vieţi duhovniceşti autentice a parohiei, sesizat de Pr. Alexander este sentimentul de automulţumire din partea clericilor şi credincioşilor care după ani grei de trudă şi plată a datoriilor către bănci, dobândesc partea materială a Biserici dar pierd entuziasmul, simţirea şi dorinţa după o viaţă spirituală autentică. Justificarea ridicării în spaţiul vizibil al unei Biserici poate atrofia esenţa sentimentului religios. Căutarea Împărăţiei lăuntrice, efortul susţinut către metanoia - încercarea de schimbare profundă a inimii şi minţii fiecărui component al parohiei printr-o viaţă duhovnicească, poate fi înlocuit de aroganţa, indiferenţa şi insensibilitate duhovnicească a celor care s-au liniştit prin dobândirea un lăcaş de cult mai mult sau mai puţin fastuos; lucru extrem de dăunător parohiei, care ca imagine văzută, în fapt, Mireasa Lui Hristos, privează Biserica de esenţa sa-puterea de a opera reale mutaţii  asupra chipului  lumii şi conştiinţei fiecărui suflet; puterea de a interveni şi a schimba în bine destinul si sensul istoriei.

În finalul acestei analize prilejuite de citirea articolului părintelui Alexander Schmemann, pot spune că echilibrul dintre conservarea unor forme nostalgice şi crearea de noi punţi viguroase, actuale şi flexibile între mesajul luminos al Ortodoxiei şi lume, care să permită omului contemporan să aibă acces la o viaţă duhovnicească autentică, poate avea un efect tonifiant atât asupra Bisericilor locale, cât şi asupra societăţii nord-americane, ce ar putea câştiga la masa  îmbelşugată a societăţii de consum, sarea Bucuriei de a gusta Viaţa, în plenitudinea aspectelor materiale cât şi spirituale.

Cu Dragoste întru Hristos,  
Pr. Nicu LIUŢĂ