Transparenţele liturgice ale Divinului

Transparenţele liturgice ale Divinului

Transparenţele liturgice ale Divinului

 Ceea ce a fost la Începutul creaţiei, ceea ce discret arde în inima credinţei, şi ceea ce în mod cert se va arăta la Parusie, este, a fost şi va fi Lumina. Ea este martorul şi semnul învierii noastre, fiind totodată martora „bună" a începutului ontologic al întregii creaţii: „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric" 1. Iar la sfârşitul veacului, când toţi drepţii vor da mărturie de harul sălăşluit în ei de la Sfântul Botez, şi pe care l-au sporit de-a lungul vieţii creştine prin „însemnările făcătoare de viaţă" ale crucii, tot Lumina va fi cea care, strălucind pe feţele lor asemeni soarelui şi stând pe tronul slavei cu Hristos Însuşi, va judeca vii şi morţii, separând şi despicând pentru totdeauna apele eternului Bine de cele ale răului.

Ceea ce este specific acestei tainice locuiri în Lumină şi reprezintă elementul cheie al tainicei iluminării este transparenţa - adică lipsa oricărei promiscuităţi, neadevăr, cotlon de întuneric care ar putea umbri cu ceva această sfântă unire între Hristos - Mirele ceresc şi Biserică - Mireasa pământească. Pentru că Logosul, Hristos conform definiţiei ioaneice, este Lumină: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume" 2. Şi această mistică unire face din Biserică - arcă a călătoriei noastre de pe tărâmul morţii şi întristării spre experimentarea tot mai profundă a eonului eshatologic al Împărăţiei dumnezeieşti fără sfârşit, şi ochiul 3 prin care vedem şi suntem văzuţi de Lumină, în acest „joc în oglindă" al transparenţelor stabilite între Hristos şi ucenicii Săi: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." 4

Însă nicidecum această transparenţă a Luminii nu ar putea fi un simplism translucid al unui peisaj ce se lasă în întregime descoperit privirii, lăsând după un timp sentimentul de goliciune sau gol interior, vid - spaţiu monoton lipsit de orice profunzime interioară; ea este o esenţă spirituală care poate fi cunoscută dar nu poate fi epuizată. Apofatismul ei dumnezeiesc conţine o realitate antinomică sugestiv denumită prin expresia oximoronică întuneric luminos 5 ce se lasă pătrunsă după puterea minţii omeneşti de a se lăsa la rândul ei, iluminată. Ea conţine în sine o perspectivă infinită, a cărei chemare imprimă fiinţei omeneşti acel dor după ceva ce devine cu atât mai familiar cu cât părea mai mare înstrăinarea. Pentru că, doar prin această putere de a explora Lumina, dobândim din ce în ce mai clar o desluşire a tainei ascunsă în străfundurile abisale ale chipului sădit de Dumnezeu, în om. Şi fără această Lumină, nici un suflet nu ar avea puterea de a citi în lăuntrul inimii sale adevărata şi unica vocaţie la care a fost chemat, prin multitudinea chemărilor şi slujirilor sale - împrietenirea definitivă, iremediabilă cu Cel ce s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască.

Despre întuneric nu putem vorbi decât ca despre un refuz, un spaţiu al unui vas de ocară 6 ce păstrează ca şi adâncimi: tenebra, păcatul, moartea, promiscuitatea în toate realităţile ei opace, sterile, artificiale, un paradis al imitaţiei şi travestiului, o pepinieră de lumi halucinante... şi goale, un balon suspect de „infinit", o gaură neagră prăbuşită în sine...

În acest sens înţelegem viaţa liturgică, ca pe o continuă revelaţie a Luminii „pururea fiitoare făr' de-nceput" 7, sub umbra înmiresmată şi duhovnicească a altarului ca loc al „Răsăritului celui de Sus" 8 în timpul fără de timp al eshatologiei universale - punct cheie al transfigurării întregului Cosmos. În limbaj popular, întâlnim expresia: „la soare te puteai uita, la dânsa, ba...". Este vorba de această suprapunere „abundentă" a luminii peste frumuseţe, sau mai degrabă o înţelegere a frumuseţii ca o prezenţă intensă a Luminii... Ceea ce transpare din întregul cult liturgic este această emanaţie de frumuseţe străină şi fascinantă, dinspre altar, iradiind apoi misterios pe chipurile credincioşilor purtaţi pe undele line ale Împărăţiei cerurilor. Şi doar cu această uimire luminoasă în suflet ei pot privi în faţă, această prietenie solară, haric revărsată în taina potirului unde zace răstignit de iubirea Sa dumnezeiască - „Sfântu' Soare"- adică Hristos, cum îi spun ţăranii ce se închină sfioşi cu semnul sfânt al crucii la fiecare răsărit...

Hristos revarsă lumina Sa suprafirească în toată această existenţă liturgică, prin Tainele şi ierurgiile Sale, prin cântări cultice, imnuri şi rugăciuni, ca o permanentă agapă a unei sfinte cununii între cer şi pământ, între lucrurile văzute şi nevăzute, între cele de acum, şi cele de apoi, chemând umanitatea pe cărările înmiresmate ale Sfântului Duh la o existenţă nebănuită şi nemaiîntâlnită. Căci scopul vieţii liturgice nu este doar unul simplist numit sotiric, cât mai degrabă o transformare rafinată a umanului prin asumarea unei sublime existenţe teopoetice învecinată cu Dumnezeirea, cum spunea Sfântul Ioan de Kronstadt, „Liturghia este cerul revărsat pe pământ". Această pogorâre de cer, face ca sufletul omenesc să devină asemeni unei păsări al cărei zbor este o sensibilitate receptivă la cea mai subtilă teofanie, prezentă în acordurile transfigurate ale cultului liturgic, dar şi în străpungerile duioase ale inimii ca loc al celei mai intime comuniuni cu Dumnezeu, în firimiturile prieteniei cu cei de acum şi cei de apoi, în comuniunea cu sine însuşi şi întreaga eclezie euharistică.

De fapt întreaga viaţă a Bisericii trebuie înţeleasă ca o sinaxă liturgică 9 care constă într-o suită serie de iniţieri mistagogice, asemeni unor trepte sau scări care îl apropie pe om tot mai mult de Centrul ontologic al Universului, al Bisericii şi al inimii sale, care este Hristos - proces prin care trupul şi simţurile sale nu sunt abolite (aşa cum propun şcolile ezoterice orientale), sau distruse (aşa cum gnosticii intenţionau) ci păstrate şi ridicate peste iminenţa percepţiilor unei realităţi decăzute (nicidecum iluzorie - maya) adică transfigurate. Astfel, Biserica în dimensiunea ei liturgic-eclesială propune o agapă a transparenţelor care - folosind elemente ale acestei lumi: lemnul, piatra, apa, vinul, mirul, culoarea, muzica, sub puterea Duhului Sfânt - transferă atributele nevăzute unor realităţi suprafireşti suprapuse peste smerenia simplităţii lor lăsând astfel ca prin iniţierea apofatică a ochiului - în privire, a urechii - în auzire, a gustului - în gustare, a mirosului -în înmiresmare, a simţului kinestezic - în păşire pe lama tăioasă a dreptei socotinţe 10 mintea cea unită cu inima, adică raţiunea ridicată prin coborâre în inimă la mintea lui Hristos să se înfricoşeze de puterea Domnului Savaot, de care „plin este cerul şi pământul" 11

Astfel o icoană devine sub puterea Duhului Sfânt şi a rugăciunii o transparenţă a Luminii, devenind astfel o fereastră spre absolut 12 ce iniţiază ochiul profan în taina privirii. A privi, a şti să întrevezi dincolo de materialitatea concretă a ei trupurile spirituale zugrăvite, a şti să citeşti printre imagini semnificaţia duhovnicească a scenelor întipărite face parte dintr-o întreagă erminie 13 a interfeţei dintre pictural şi privire, dintre imagine, reprezentare şi accederea minţii la o mistagogie iconică. Culoarea, nuanţele, linia trăsăturilor, aurele - elemente cheie în descifrarea unei simbolistici iconografice, au darul de a transpune sufletul omenesc în atmosfera hieratică a confidenţelor înfricoşătoare ale Împărăţiei Hristice. Spre deosebire de imaginea unui tablou, icoana vine într-o lume a imaginilor, pe care o străpunge, demontându-le iluziile magice care ne sufocă existenţa, slăbindu-le autosuficienţa, lăsând posibilă o alternativă, şi anume aceea de a întrezări acel altceva, sau mai degrabă „icoana nu ne pretinde să o vedem, ci ne oferă faptul de a o vedea sau a ne lăsa văzuţi prin ea" 14; este o transparenţă a Suprafirescului, generos răsfrânt (mai ales în acea dezlipire de imagine) şi o purcedere la acea rugăciune şi vederea fără de forme, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Cu alte cuvinte, icoanele nu ne mai lasă dominaţi de idolatriile luciferice ale imaginii, ci ne deschid unei Deschideri, acelei porţi sufleteşti prin care lumina şi energiile divine fluidifică şi hrănesc pânza vascularizată a sufletului şi inimii, demontând toate subterfugiile întunericului şi opacităţii sale, de la matitatea subculturală la demonia idolatriilor de orice fel.

Astfel este de înţeles importanţa misiunii la care sunt chemaţi toţi iconografii, din toate timpurile, având în vedere marele război nevăzut 15 pe care diavolul îl poartă prin imagini întregii umanităţi: „Însă să nu faci lucrul tău prost şi cum s-ar întâmpla, ci cu frică de Dumnezeu şi cu bună cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru. Ia aminte dară [...] ca să nu cazi în greşeala neevlaviei, de vreme ce, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, „cinstea icoanei se aduce către întâiul chip şi aşa împotrivă, adică ocărârea şi necinstirea icoanei, către întâiul chip înfăţişat trece." 16

Muzica religioasă din bisericile ortodoxe, fie că este liniară sau psaltică, evită orice instrumentaţie care ar cădea în pericolul spectacolului, este în exclusivitate reprezentată de mlădierile calde ale vocii omeneşti ce parcă se avântă spre urcuşurile îngereştilor cete, sau din mijlocul mării învârtoşate a ispitelor imploră mila proniei divine. În ea se simte un dor nestins, un pustiu în care arşiţa ispitelor invocă roua harului dumnezeiesc. Este adevărat că muzica bizantină pare să fi împrumutat anumite acorduri orientale - melisme, din islam, însă acestea oglindesc mult mai profund aspiraţiile fiinţei omeneşti după unirea cu Dumnezeu, şi fie că este vorba de stihire, doxologii, catavasii, heruvicuri, axioane, podobii 17, prin linia melodică şi versuri imprimate de un profund conţinut dogmatic (ele fiind un tezaur viu al adevărurilor de credinţă) reflectă un anumit apofatism, o anumită savoare a sublimului, care lipseşte din muzica apuseană, gregoriană sau liniară.

Iar cel ce cântă această muzică se trezeşte iluminat spontan, mintea sa eliberându-se de toate acele circuite parazitare create în timp de păcat, de neştiinţă, subcultură, făcând ca adevărul să capete o formă plăcut-convertibilă în impresii sufleteşti tulburător de frumoase. Fără muzică nu putem concepe nici o slujbă bisericească, îngerii din ceruri dau slavă lui Dumnezeu prin cântare, imprimând inimii acea mlădiere plăcut înspre rugăciune, cum spune psalmistul: „Cântaţi-L şi lăudaţi numele cel Sfânt al Lui; veselească-se inima celor ce-l caută pe Domnul" 18.

Există o asceză în muzica bisericească, o anumită sobrietate, dar ea nu trebuie înţeleasă ca o privare a sufletului de plăcerea muzicalului ci dimpotrivă, ca o redescoperire a unei chei mistice în gamele şi notele sufleteşti ale auzului creând acele deschideri ale inimii înspre înaltele armonii divine aşa cum răpit la ceruri Sfântul Apostol Pavel spune că: „...a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască" 19.

Astfel, muzica psaltică des auzită prin mânăstirile şi bisericile ortodoxe, imprimă sufletului acel dor după ceruri de nepătruns, experimentând o trăire adâncă în preajma acelui „misterium tremendum" 20 ce mereu scapă unei catalogări catafatice din registrele ascunse ale inimii, născând noi şi noi stări de mister şi poezie dumnezeiască. Un joc de oglinzi şi umbre...

Gesturile sacre, binecuvântările, miş-cările liturgice sunt adevărate descoperiri ale sacralităţii trupului, perceput în dimensiunea lui mistic-sacramentală a Trupului lui Hristos, ale cărui mădulare de la Botez devine fiecare membru al Bisericii. Este o realitate emoţionantă, mistică, profundă, ineluctabilă această materialitate a trupului care prin simbolistica gesturilor reactualizează realităţi de temut. Preotul uneşte prin poetica trupului său cerul şi pământul, cele trecute şi cele viitoare, istoria şi Parusia, aducând în prim plan Întruparea, Răstignirea, Moartea, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea Domnului, sugerând Eshatonul. Fiecare cuvânt, fiecare gest liturgic sunt impregnate de Lumina lui Alfa şi Omega, reprezintă o complexă şi covârşitoare sinteză bizantină asupra sacralităţii mişcării trupului, şi a mâinii în special, dar penetraţia hieratică şi dezvăluirea întregii teofanii sunt amplificate de trăirea plină de înfiorare a preotului - mesager văzut al Împărăţiei, încă invizibilă, dar palpabilă în planul lăuntric al inimii, pentru fiecare trăitor-coparticipant la Sfintele slujbe ale Bisericii luptătoare. Astfel că revelarea sensurilor cele mai profunde se face în chip personal, prin participarea fiecăruia la această unduire sufletească şi trupească a rugăciunii comune ceea ce face ca în Biserica Ortodoxă să existe o anumită armonie între clerici şi laici, între dimensiunea mistică şi cea instituţională a ecleziei, cele două categorii fiind separabile doar prin această organizare orizontal - administrativă a misterului hristic.

În plan duhovnicesc, atât preotul cât şi simplul credincios au un contact nemijlocit cu sacrul prezenţei hristice, în adâncul cel mai adânc al inimii, ceea ce face ca evlavia, prosternarea, să îmbrace forma particulară a trăirii personalizatoare, care face ca semnele trupului nostru să dezvăluie prezenţa intimă a liturgicului din miezul fiinţei noastre. Omul fiind astfel nu numai „animal îndumnezeit" 21 ci şi animal doxologic, adică dătător de slavă.

Lumii postmoderne, pângărită până în cele mai ascunse străfunduri, goliciunii ei de sens, de adevăr sau noimă, nu-i propunem o asceză, ci mai degrabă o umplere cu această plinătate liturgică a acestei agape de Lumină, care revitalizează şi redirecţionează toate elementele ei primare: apa, aerul, focul, pământul, înspre abisurile şi înălţimile transparenţelor harice, astfel transfigurând, prin reflexele lor transcendente, esenţa lor oarecum ponosită, într-una profund doxologică - ceea ce va transpare şi pe chipul luminos al celor care l-au găsit pe Hristos drept Soare, în miezul inimii şi al existenţei lor, profund liturgice.   

 

(Note)

1 Geneza 1, 3- 4.

2 Ioan 1, 9; 1 Ioan 1, 5.

3 Nichita Stănescu, „Omul-fantă".

4 Ioan 8, 12.

5 Vezi Dionisie Areopagitul, „Opere complete".

6 Vezi Ieremia.

7 Vezi Triod.

8 Ibidem.

9 Arhimandritul Vasilios, „Întrarea în Împărăţie", pg.19.

10 Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi".

11 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

12 Michel Quenot, „Icoana o fereastră spre absolut".

13 Vezi Dionisie din Furna, „Erminia picturii bizantine".

14 Jean Luc-Marion, „Crucea vizibilului".

15 Nicodim Aghioritul, „Războiul nevăzut".

16 Dionisie din Furna, „Erminia picturii bizantine", pg.23.

17 Idiomelar.

18 Ps.104, 2.

19 2 Cor.12, 4.

20 Rudolf Otto, „Despre numinos".

21 Pannayotis Nellas, „Omul-animal îndumnezeit".