[[wysiwyg_imageupload:356:height=280,width=364]]

Cuvîntul „ratacita“ îsi are justificarea lui: nota informativa despre care vrem sa vorbim se gaseste amestecata într-un dosar colector alcatuit la cnsas care contine ra­poarte si informari despre oamenii de cultura din tara si din exil.

Contextul

În iunie 1982, Cioran fusese în Elvetia, unde petrecuse câteva zile în St. Gallen, „un oras aproape la fel de frumos ca Sibiul“, cum îi scria lui Wolf Aichelburg la 28 iunie 1982. Revenise într-un Paris isterizat de o veste absolut scandaloasa. Mâna lunga a Securitatii românesti încercase otravirea scriitorului român Virgil Tanase si toata media franceza era racordata la acest eveniment, neobisnuit pentru lumea libera. Securitatea lui Ceausescu daduse deocamdata gres, dar presa si toate canalele de radio si televiziune dadeau în clocot. Presiunea era imensa si presedintele François Mitterrand a trebuit sa-si anuleze proiectata vizita în România. Într-o discutie telefonica avuta cu Virgil Ierunca, scepticul de la Rasinari considera hotarârea presedintelui francez ca o „lovitura de teatru“. În sfârsit, Franta si Europa în general se lamurisera asupra regimului de la Bucuresti. Târziu, dar era un semn datator de speranta.

Nici în tara lucrurile nu erau linistite. În primavara fusese remaniat guvernul, Ilie Verdet fusese înlocuit la presedin­tia Consiliului de Ministri cu Constantin Dascalescu si tot în primavara avusese loc afacerea „Meditatia Transcendentala“, prilej cu care intelectualilor li se aratase pisica.

La multitudinea zvonurilor care circulau clandestin si cu mare fereala s-a mai adaugat stirea ca actorul Florin Piersic ar fi avut un incident cu una din beizadelele lui Ceausescu. Cum se-ntâmpla de obicei cu zvonurile, si acesta s-a gonflat pâna la ne­verosimil. La Paris a ajuns sub forma radicalizata a uciderii actorului. În jurnalul sau, Monica Lovinescu nota la 13 iulie 1982: „Ina (Naumescu) îmi telefoneaza ca Florin Piersic ar fi murit ucis de gorilele fiului lui Ceausescu pe care îl palmuise într-un restaurant deoarece se daduse la sotia lui. Telefonez la München. Se confirma stirea disparitiei lui Piersic, în rest nu se stie nimic“ (Jurnal 1981-1984, Bucuresti: Humanitas, 2002, p. 118).

La vârsta lui – împlinise 71 de ani în lu­na aprilie –, Cioran traia retras în mansarda sa de pe rue de l’Odéon, împacat cu sine si avid dupa stirile din tara. Terminase de lectu­rat Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liicea­nu si-i sugera autorului sa paraseasca fi­losofia, „aceasta aventura sedentara“ (Scrisori catre cei de-acasa, p. 282). Cu un an în urma îsi revazuse fratele la Paris, iar aventura cu frumoasa profesoara germana trecuse de ma­rile vâlvatai si se continua mai mult telefo­nic si epistolar. Friedgard Thoma, la rândul ei, se resemnase, obtinuse ceea ce urma­rea si-ncerca o treptata departajare.

Era firesc ca Securitatea româneasca sa fi aratat un interes mai accentuat fata de purtarile lui Cioran la Paris. Câti dintre cei care-i treceau pragul aveau însarcinari se­curiste nu stim, dar e sigur ca nota informativa la care ne referim face parte dintr-un scenariu mai dilatat, din care ne lipsesc deocamdata multe piese.

Textul

Nota informativa depistata de noi apartine „sursei Cristina“ si-a fost încre­dintata locotenent-colonelului Ovidiu Tînca la 24 septembrie 1982. „Sursa facuse o vi­zita lui Emil Cioran la 19 august 1982 si relateaza despre discutiile purtate cu scriitorul.“1 Iata textul:

În ziua de 19 august a.c. [1982] sursa împreuna cu familia a facut o vizita scriitorului Emil Cioran care locuieste la Paris pe str. Odeon la etajul V, nr. 22 [numarul real era 21]. Era singur acasa si dupa ce sursa i-a explicat ca-i cunoaste rudele apropiate din Sibiu de unde este si ea originara, Emil Cioran i-a poftit pe toti înauntru si au avut o discutie de apro­ximativ doua ore. El ocupa un apartament destul de modern (doua camere plus hol) plin de carti, are vîrsta de 68 de ani [în realitate avea 71 de ani], se mentine într-o conditie fizica buna si spunea ca lucreaza tot timpul. La plecare a dat familiei sursei mai multe carti, dintre care una scrisa de el.

Emil Cioran cunoaste situatia din Ro­mânia unde nu a mai fost de 40 de ani, pro­babil din spusele celor care îl viziteaza. Are o atitudine net anticomunista si este foarte pornit împotriva conducerii superioare de stat spunînd ca din 1965 situatia României s-a degradat treptat ajungînd la criza actuala. Din cauza politicii de industrializare fortata au aparut lipsurile actuale în economie si apro­vizionare iar taranii au parasit pamînturile astfel ca recoltele nu sunt culese sau se depreciaza fiind nevoie sa se trimita la munca cîmpului tineretul si oamenii din oras. Dupa pare­rea lui, România a gresit fortînd colectivizarea agriculturii spre deosebire de Ungaria unde au fost lasate pamînturile în proprietatea taranilor care sunt interesati sa lucreze.

În legatura cu conducerea de stat spune ca, în România este propagat cultul perso­nalitatii si ca din cauza hotarîrilor care se iau România nu progreseaza. Este de parere ca numeroasele vizite în si din tarile „lumii a treia“ au saracit statul român si din contra nu au adus nimic de folos. A mai amintit despre nepotismul care domneste în ierarhia conducerii românesti din care cauza nu se iau hotarîri corespunzatoare. Sursa i-a dat explicatiile cuvenite si i-a spus ca spre deosebire de emigratia româneasca care necontenit ataca România, ungurii sustin Ungaria si ar fi bine ca românii din Apus sa le urmeze exemplul. La aceasta, Emil Cioran a raspuns ca recent a obtinut informatii de la un prieten de-al sau din Ungaria care l-a vizitat ca situatia un­gurilor din România este necorespunzatoare ca de altfel situatia întregului popor român si acest context general de înrautatire a po­zitiei României, atît pe plan intern, cît si pe plan extern, se apropie momentul cînd Transilvania va fi realipita Ungariei. Datorita conditiilor precare din interior ungurii din Transilvania vor cere alipirea la Ungaria care va fi sprijinita si pe plan extern îndeosebi de u.r.s.s. si s.u.a. Ungaria fiind în relatii excelente cu aceste mari puteri, spre deosebire de România.

La aceste afirmatii, sursa l-a întrebat daca îsi da seama de gravitatea unei asemenea ipoteze, amintindu-i de evenimentele din perioada 1940? Emil Cioran a spus ca o eventuala alipire a Transilvaniei la Ungaria va fi solutia cea mai buna si pentru populatia româna de aici, deoarece în 2-3 ani ungurii ar pune ordine în economie si nivelul de trai s-ar ridica.

Emil Cioran a parut foarte rece în pri­vinta atitudinii patriotice nationale fata de Transilvania spunînd: Ungaria a reusit sa aiba un nivel de trai mult mai ridicat. Emil Cioran a insistat asupra „compromiterii“ statului român în afacerea Tanase, ca vazînd de la geamul apartamentului sau momentul cînd Tanase a fost rapit de o masina deoarece locu­ia prin apropiere. În acest moment, sursa s-a interesat de Monica Lovinescu de la „Europa libera“ la care Emil Cioran a fost mirat întru­cît daca sursa are probleme deosebite cu ea, deoarece aceasta este o femeie foarte peri­culoasa si trebuie evitate contactele cu ea. Sursa a întrebat daca el este prieten cu Monica Lovinescu la care Emil Cioran a raspuns ca nu sunt prieteni doar cînd se întîlnesc mai discuta. De fapt, la acea data, spunea Cioran, Monica Lovinescu era pe Coasta de Azur, iar cum sursa va pleca din Paris (lipsind numai trei zile) nu se putea realiza întîlnirea. Sursa a amintit de emisiunile postului „Europa libera“ spunînd ca aceasta contine unele stiri total inexacte care pot face incredibile si alte­le si în acest fel, audienta în rîndul maselor slabeste. Sursa a dat ca exemplu „cazul lui Florin Piersic“ pe care l-a întîlnit personal la Bucuresti tocmai cînd la „Europa libera“ se transmiteau stiri despre starea lui grava în urma unei batai. Emil Cioran era foarte mirat spunînd ca recent i s-a relatat ca sotia lui Florin Piersic era în doliu. Dupa ce sursa i-a spus ca aceasta purta doliu dupa sotul ei si i-a povestit întîlnirea cu Florin Piersic pe strada Brezoianu si hazul facut de moarte, Emil Cioran a parut convins de cele relatate de sursa, dar a încheiat spunînd ca totusi
s-a întîmplat ceva între cei doi, dar de importanta mult mai mica. În rest au fost discutii despre rudele sale si despre situatia perso­nala a familiei sursei întrebînd în acest context daca sursa si familia vor sa ramîna în Apus, iar la raspunsul negativ a confirmat ca situatia în Franta se deterioreaza.

nota Sursa relateaza discutiile avute cu susnumitul Emil Cioran în timpul calatoriei în Apus.

Lt. Col. ss/indescifrabil

Subtextul

De regula, Cioran era prevazator în relatiile cu cei veniti din tara sub diferite pretexte si care-l incitau la tot felul de discutii provocatoare. Uneori suspiciunea îi juca feste. Vazîndu-l pe Ion Frunzetti cît de pornit se arata împotriva regimului de la Bucu­resti, în cele sapte ore de discutii, l-a întrebat, cam fara menajamente, daca nu-i e frica sa vorbeasca asa de liber si s-a trezit cu un raspuns naucitor: nu se teme, nu are de ce sa-i fie frica, pentru cât i-a mai ramas de trait – doar doua-trei luni cel mult.2 Suferea de un cancer neiertator.

Cioran stia destule despre grozaviile comuniste; multe i le povestise fratele sau Aurel Cioran, pe care-l vazuse cu un an în urma si care îi relatase despre teroarea îndurata în închisorile comuniste, si la fel de multe aflase din lectura cartii lui Joseph Czapski, Terre inhumaine, aparuta în 1947 la Editura L’Âge d’homme. Scapat ca prin minune din executia de la Katyn, Joseph Czapski a petrecut câtiva ani în lagarele din Siberia si-a fost printre primii denuntatori ai regimurilor de dictatura comunista. Din pacate, Occidentul obedient nu era pregatit sa ia în serios toate semnalele exasperate provenite din tarile Europei Rasaritene. Au trebuit sa mai treaca ani, decenii si sa vina Soljenitân cu gulagul sau pentru a schimba câte ceva din mentalul intelectualului oc­cidental, blocat într-un stângism incon­sti­ent si demagogic.

De altfel, în perioada circumscrisa de raportul „sursei Cristina“ Cioran era prins mai mult ca oricând în trasee turistice. Într-o scrisoare adresata dnei Friedgard Thoma la 10 octombrie 1982, chiar spune: „de când am dat în patima turismului, nu mai am curajul sa vizitez o biblioteca“. De fapt, îsi îngaduia mici escapade întrematoare. Iubea Elvetia si cum prietena sa din Germania avea o resedinta de vara la Soglio, lânga Sils Maria si Silvaplana/Engadin, localitati ce amin­teau de autorul lui Zarathustra, nu ezita sa raspunda invitatiei acesteia. În vara anului 1981 a petrecut, împreuna cu Simone, trei saptamâni în resedinta helvetica a tinerei profesoare germane, iar în verile urmatoare Friedgard Thoma l-a vizitat deseori la Paris.

Cine era „sursa Cristina“ si cum a ajuns la Paris nu se stie, probabil ca nici n-o sa aflam vreodata. Era din Sibiu si putem fi si­guri ca n-avea girul nimanui din apropiatii lui Cioran ramasi în tara si n-o creditase nimeni sa ia legatura cu scepticul de pe rue de l’Odéon. Cel putin Aurel Cioran era des­tul de prevazator în aceasta privinta. Re­ferindu-se la perioada acelor ani, chiar re­cunoaste într-un interviu publicat în revista Euphorion (anul VII, numarul unu – 61, 62, 63, din 1996): „Mai veneau cocoane ca plec la Paris, daca ai ceva... N-am nimic. Daca am ceva îi scriu eu“.

Probabil ca si „Cristina“ era una dintre acele „cocoane“ sibiene duplicitare ce-si obtinea viza pentru Paris în schimbul unei misiuni secrete, denuntatoare.

Mihai Pelin, care a studiat dosarul în­tocmit de Securitate pe numele lui Emil Cioran, mentioneaza numele mai multor doamne de la care Securitatea româna obtinea informatiile trebuincioase – despre Cioran si despre prietenii sai.3 Una dintre ele fusese, prin anii ’50, Anca Ionescu, aflata în anturajul lui Noica în vremea când se afla cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung-Muscel – o naiva care a cazut în capcana unui om al Securitatii codificat sub numele de Stefan Angelescu. Ea, Anca Ionescu, a dactilografiat lucrarea lui Noica despre Hegel, care i-a fost trimisa lui Emil Cioran pentru a o traduce si publica la o editura franceza. Tot de la ea (prin sursa Stefan Angelescu) a aflat Securitatea ca raspunsul lui Noica la scrisoarea deschisa publicata de Emil Cioran în Nouvelle Revue Française din 1957 a ajuns la destinatar gratie academicianului Simion Stoilov, care i-a înmânat-o cu prilejul unei calatorii la Paris. Ulterior, când au început arestarile, Anca Ionescu l-a suspectat de deconspirare pe Noica, dar se va lamuri în cei sase ani de închisoare corectionala cu care va fi rasplatita de instantele comuniste ca vina o purta ea singura si sfânta ei naivitate.

Din dosarul întocmit de Securitate pe numele lui Emil Cioran mai aflam ca în 1969 scepticul din rue de l’Odéon se confesase compozitorului Mihai Brediceanu ca inten­tiona sa viziteze România în vara anului urmator „cu masina unui prieten“. Evident, intentia nu s-a realizat.

Tot prin anii ’50 mai furnizase informatii utile Securitatii si Constanta Olariu, devenita Magos prin casatoria cu un inginer silvic. O doamna care cunoscuse extrem de bine emigratia româna postbelica din Occident, prin mediile careia se învârtise vreo trei-patru ani ca studenta gazduita de sotii Romulus si Pia Boila.

Mai era necesara tinerea lui Cioran sub observatie informativa în 1982? De fapt, nici nu era o observatie constanta, ci mai mult una ocazionala, aleatorie. Sa nu uitam ca în mai 1982 Cioran se întâlnise cu N. Stein­hardt si ceva mai înainte luase legatura cu Paul Goma, expulzat ulterior la Paris.

Cioran devenise un reper si un punct de referinta pentru multi români din capitala Frantei. Cine controla informatiile despre Cioran detinea, implicit, informatii despre multa lume din diaspora româneasca. Daca suprimarea acestora se dovedise anevoioasa, neutralizarea si compromiterea lor parea o solutie alternativa mai usor de gestionat. Cel putin asa se parea. Securitatea începuse deja sa actioneze cu garda coborâta, cu butaforie si cu multa figuratie. „Sursa Cristina“ facea parte din aceasta recuzita.

Note

1. Arhiva cnsas, dosar 124, vol. 9, 7.218.219.

2. Emil Cioran, Caiete II, 1966-1968, Bucuresti: Hu­manitas, 2005, p. 232-233.

3. Adevarul literar si artistic, 6 august 2003, p. 6-7.

Apostrof, Nr. 1 / ianuarie 2007