Eminescu, Creangă și Junimea

creanga si eminescuPovestește Artur Gorovei: „Ion Creangă a fost unul dintre prietenii buni ai lui Eminescu; prietenia lor se începuse de prin 1866-67. Pe atunci Creangă, împreună cu alți institutori de la Iași, tipărea „Abecedarul”, pe care-l luase în editură „Societatea pentru învățătura poporului român”.

Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care îl înlocuia pe Maiorescu la direcția Școlii normale de la Trei-Ierarhi. Acolo l-a întâlnit pe Eminescu. Din una alta, a venit vorba și despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică și era înscris în „Fracțiunea liberă și independentă”, iar cei de la Junimea, care-l porecleau „Popa Smântână”, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”.

În colaborare cu alții, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, și-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de instrucție era Tell, și unul dintre tovarășii lui Creangă, știind că d-l Iacob Negruzzi are trecere la București, l-a rugat să stăruiască pentru aprobare. D-l Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba cartea, dacă n-ar fi numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au refuzat și cartea s-a aprobat, după avizul unei comisii.

Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă – îmi spunea el – să nu fie prietenul Junimii. Totuși, prietenia ce întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură și admirația pentru Maiorescu i-au îndreptat pașii spre această societate, a cărei lozincă era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Eminescu și Bodnărescu l-au introdus pe Creangă în Junimea, unde a putut să rămână.

Despre întrunirile de la Junimea, Creangă nu păstrase tocmai bune amintiri. Lumea care alcătuia societatea aceasta era prea fină pentru apucăturile țărănești ale lui Creangă. Între atâția oameni citiți și umblați prin lume, răspopitul din Humulești se simțea stingher. Doar când povestea el anecdotele „porcești”, cum le numea singur, și care făceau să râdă, din toată inima, pe toți pudicii de la Junimea, Creangă se simțea între ai lui.

Năduful ce-l înădușa în timpul întrunirilor acestora și-l răsplătea Creangă în tovărășia lui Eminescu. Îmi istorisea el, cu multă duioșie, cum se ducea cu Eminescu în Târgușor, la crâșma lui Țâru, unde mâncau friptură de porc cu usturoi, pregătită în hârb de ceaun. Alteori făceau chefuri amândoi la vestita crâșmă „Bolta Rece”.

Pe Eminescu l-a admirat, dar l-a și iubit povestitorul nostru. De câte ori vorbea despre el, ochii lui Creangă se umpleau de lacrimi. În dosul bojdeucii lui, Creangă avea un cerdac lat, acoperit cu streașină, de unde se vedea numai goliciunea întristătoare a dealului Ciricului. Acolo, îmi spunea Creangă, ședea Eminescu zile întregi. Acolo a scris el „Doina”.

Din viața lui Eminescu mi-a istorisit Creangă, pentru a-mi da o notă caracteristică despre firea lui, că pe când acesta se afla la studii în străinătate, Maiorescu i-ar fi scris să se grăbească a lua diploma și să vină în țară pentru a-i da o catedră la Universitate, iar Eminescu i-a răspuns că el nu învață pentru țidule.

junimea_si_convorbiri_literarePe vremea când l-am cunoscut eu, Creangă era adânc mâhnit din pricina purtării lui Maiorescu față de el. Cu ochii înlăcrimați îmi spunea cum, pe când era în zile grele, s-a dus la București, cu gând să apeleze la Maiorescu pentru a i se face o pensie. La fereastra casei sale din strada Mercur, l-a zărit pe Maiorescu, dar când s-a anunțat, feciorul i-a adus răspuns că nu-i stăpânul acasă. Trei zile în șir a încercat Creangă să fie primit de acela pe care-I admira mai mult și de trei ori a fost izgonit de la ușa lui, până ce a înțeles că acum, când nu mai publica nimic în „Convorbiri”, el nu mai era povestitorul de odinioară, singura parte din ființa lui pentru care fusese cândva admis între acei cu care, altfel, nu avea nimic comun. Mândria țăranului din Humulești fusese jignită, cu toate acestea nu I-am auzit, o singură dată vorbind un cuvânt de rău despre cineva din Junimea. Și ar fi avut ocazia să-mi spună multe, dacă în fundul inimii lui curate ar fi fost ascuns un pic de răutate, pentru că mă duceam la el foarte des, aproape în fiecare zi, și vorbeam despre toate.”


 

sursa: Artur Gorovei, Alte vremuri. Amintiri literare, Tipografia și Librăria „I.Bendit”, Fălticeni, 1930

https://istoriiregasite.wordpress.com/2015/04/22/eminescu-creanga-si-jun...

Știri Atheneum: