Germanul Johannes Gutenberg este considerat în general inventatorul presei de tipar, precum şi al îmbunătăţirilor ce au favorizat dezvoltarea tipografiei: matrici ajustabile şi compartimentate, precum şi folosirea plumbului pentru confecţionarea unor caractere rezistente, identice şi în serie mare. Dar cine a fost Gutenberg? Ce ştim despre el?

Johannes Gutenberg

Johannes Gensfleisch, cunoscut sub numele de Gutenberg, după o mică proprietate la ţară a familiei sale, s-a născut la Mainz, într-o familie    înstărită, care juca un rol de seamă în micul oraş de pe Rin. După o copilărie despre care nu ştim mare lucru, dar despre care putem presupune că a fost relativ lipsită de griji, odată ajuns la vârsta adolescenţei, Gutenberg a trebuit să asiste la confruntările civile din oraşul său natal între vechile familii patriciene şi breslele meşteşugăreşti în ascensiune. Tatăl său, Friele Gensfleisch, a trebuit să plece în exil între anii 1411-1413. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu tânărul Johannes Gutenberg în anul 1428, când a trebuit să se refugieze la Strasbourg. Aici, Gutenberg, a cărui familie fusese implicată la Mainz în emisiunile monetare locale, a intrat în rândurile breslei meşterilor care prelucrau metalele. Câţiva ani mai târziu, probabil prin 1444, în urma morţii fratelui său, Gutenberg s-a întors la Mainz, unde îşi continuă experimentele tehnice, pe care le orientează ferm în direcţia tipăririi unor texte scrise.

De fapt, care erau dificultăţile pe care trebuia să le surmonteze cel care dorea să tipărească scrieri de mai mari dimensiuni? Metodele de imprimare utilizate până la Gutenberg foloseau o matriţă compactă pentru fiecare imprimare; cel mult se ştanţau unele casete distincte pentru textele care însoţeau ilustraţiile gravate. În felul acesta însă, îndreptarea erorilor presupunea refacerea întregii matriţe, iar posibilităţile de adaptare şi refolosire a materialelor erau nule. De aceea Gutenberg a avut ideea de a folosi caractere mobile, reprezentând fiecare câte o literă sau un semn grafic. Culesul textelor nu era dificil în sine, cu atât mai mult cu cât Gutenberg a introdus casetele de litere, fiecare literă având câte un compartiment propriu. Problemele cele mari apăreau la alinierea literelor pe rânduri şi la calcularea lungimii rândurilor, astfel încât acestea să fie aliniate frumos atât la dreapta, cât si la stânga.

Astăzi este imposibil să reconstituim exact ordinea în care Gutenberg a rezolvat toate aceste probleme tehnice. Ceea ce putem doar presupune este că în momentul întoarcerii la Mainz el era destul de avansat în găsirea solutiilor, pentru că doar un an mai târziu, în 1445, el tipăreşte un fragment din Cartea Sibilelor, de fapt o poezie germană din secolul al XIV-lea. Că era doar o încercare este limpede şi după forma încă rudimentară a literelor folosite. Urmează fragmente din gramatica lui Aelius Donatus, apoi un calendar astronomic pe anul 1448, o bulă papală contra otomanilor şi chiar formulare pentru indulgenţe din anul 1454, lucrări de mici dimensiuni, care permit să urmărim ameliorarea treptată a formei literelor şi perfecţionarea tehnicii tipografice. În acest timp, Gutenberg avea însă un mare proiect, menit să impună categoric în ochii contemporanilor superioritatea noii tehnici faţă de mai vechiul meşteşug al copierii manuale a manuscriselor. Este vorba despre editarea Bibliei, cartea fundamentală a Creştinătăţii. Biblia este însă un text de dimensiuni apreciabile, a carui culegere lua timp mult şi cerea mari cantităţi de materiale. Cum resursele finanaciare ale lui Gutenberg nu ajungeau pentru aceasta, în 1448 el a contractat un prim împrumut de 180 de florini renani, garantat de o rudă a sa, Arnoldt Gelthus. Împrumutul s-a dovedit însă neîndestulător. A fost urmat în 1450 şi 1452 de alte două de câte 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului, pe care a trebuit în schimb să-l ia ca asociat în afacerea sa. Sumele erau deja uriaşe, dacă avem în vedere că o proprietate funciară de 150 pogoane lângă Mainz valora în acea vreme circa 400 de florini renani. Banii obţinuţi de la Fust i-au îngăduit lui Gutenberg să-şi ducă proiectul aproape până la capăt. Aproape până la capăt, pentru că atunci când marea operă era aproape gata, în noiembrie 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă şi solicită rambursarea banilor. Cum Gutenberg nu dispunea de banii necesari, este silit să-i cedeze lui Fust partea sa din asociaţia de tipărire a Bibliei. Fust preia întreaga afacere şi ajutat de Peter Schöffer, care fusese calfa lui Gutenberg, duce la bun sfârşit tipărirea Bibliei cu 42 de rânduri, cândva înainte de august 1456.

Gutenberg şi presa de tipar

”Biblia cu 42 de rânduri” este cu adevărat o bijuterie a artei tipografice. Ea cuprinde 2 volume de mari dimensiuni (in folio), cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2 500 000 de semne tipografice. Culegerea şi punerea în pagină sunt deosebit de îngrijite, forma literelor elegantă, corectitudinea tipografică desăvârşită, astfel încât ea putea rivaliza din punct de vedere calitativ cu cele mai pretenţioase manuscrise ale vremii. Într-un fel, tocmai această perfecţiune monumentală a fost cea care l-a pierdut pe Gutenberg. Ea a prelungit durata tipăririi şi a mărit costurile, făcând ca un exemplar tipărit să fie aproape la fel de scump ca unul manuscris. În acelaşi timp, desfacerea pe piaţă a celor 200 de exemplare, tipărite unele pe hârtie şi altele pe pergament, şi care costau foarte mult, nu era o operaţiune simplă şi rapidă.

După această experienţă frustrantă, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică. El izbutise să păstreze poansoanele pentru mai vechile tipuri de litere, cu care a tipărit în serviciul lui Konrad Humery, sindic din Mainz şi vechi cunoscut al său, o nouă ediţie a Bibliei (Biblia cu 36 de rânduri realizată în 1458-1460), precum şi un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Balbus de Janua din 1286. În 1462 activitatea sa tipografică a fost întreruptă de cucerirea brutală a Mainz-ului de catre nou-numitul arhiepiscop, Adolf de Nassau. Exilat temporar împreună cu un mare număr de alţi cetăţeni, Gutenberg a primit totuşi permisiunea să se reîntoarcă la Mainz. În 1465 a fost acceptat printre curtenii arhiepiscopului, primind şi o pensie care l-a ferit de griji materiale în ultimii săi ani de viaţă. A murit la 3 februarie 1468 la Mainz.

Procesul din 1455, când Gutenberg a fost deposedat de prima sa tipografie şi de marea sa operă, ”Biblia cu 42 de rânduri”, a însemnat totodată eşecul oricărei încercări de a păstra monopolul noii invenţii. Johannes Fust, ajutat de Peter Schöffer, care i-a devenit şi ginere, a continuat activitatea în vechiul atelier al lui Gutenberg, orientându-se rapid spre scrieri mai mici şi cu utilitate practică indiscutabilă. Arta tipografică s-a răspândit rapid şi în afara Mainz-ului. Mai întâi la Strasbourg în 1458, unde primul tipograf a fost Johann Mentelin, un giuvaergiu care probabil îl cunostea pe Gutenberg din timpul şederii sale în acest oraş. Apoi la Bamberg, unde începând din 1460 a lucrat Albrecht Pfister, care a putut folosi unele dintre vechile litere ale lui Gutenberg. Ocuparea Mainz-ului de către Adolf de Nassau, soldată cu uciderea mai multor sute de cetăţeni şi cu desfiinţarea vechilor libertăţi urbane, a prilejuit exodul multora dintre ucenicii lui Gutenberg şi Schöffer, care au luat cu ei atât cunoştinţele tehnice dobândite la Mainz, cât şi unele dintre materiale, în primul rând poansoane pentru litere. Din acest moment, tehnica tiparului se difuzează cu rapiditate.

Biblia lui Gutenberg

Tipografiile se înfiinţează atât în marile centre universitare, unde exista o cerere masivă şi sigură de carte, cât şi în alte orase, care puteau oferi condiţii favorabile de producţie şi oportunităţi de desfacere a mărfii. Amintim acum, fără pretenţia de a da o listă completă, oraşe precum Köln (1466), Basel (1467), Augsburg (1468), Veneţia (1469), Paris, Nürnberg şi Utrecht (toate în 1470), Milano, Napoli şi Florenţa (1471), Lyon, Valencia şi Buda (1473), Cracovia şi Bruges (1474), Lübeck (1475), Londra (1480), Stockholm (1483) etc. În 1480 funcţionau deja ateliere tipografice în mai mult de 100 oraşe, şi fenomenul continua să se răspândească.

În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 şi Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sunt de format in 4, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sunt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşug Dimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – 2 ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon şi un alt Tetraevanghel slavo-român. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcând din Braşov, un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume.

La Moscova tiparul ajunge abia în 1553, după ce în 1539 fusese instalată prima tipografie dincolo de Atlantic, în Mexic. Tiparul era pe cale să cucerească lumea, deşi întinse teritorii, îndeosebi cele rămase în afara creştinătăţii, îi rămâneau încă străine.  Dacă este să facem un prim bilanţ, până la sfârşitul secolului al XV-lea s-au tipărit circa 40 000 de titluri, de obicei în ediţii de câte 200-300 de exemplare. Majoritatea cărţilor aveau subiecte religioase părţi ale Bibliei, lucrări de cult, comentarii teologice sau vieţi ale sfinţilor, dar alături de acestea se impun şi ediţii ale anticilor, lucrări literare, opere juridice, descrieri geografice, calendare etc. Dintre cărţile tipărite înainte de 1500 şi cunoscute în mod obişnuit sub numele de “incunabule”, 40% au fost editate în Italia, 30% în Germania, 15% în Franta şi doar 15% în restul Europei.

După 1500 progresul a continuat. Procedurile tehnice s-au perfecţionat, ajungându-se totodată la o adâncire a diviziunii muncii, prin desprinderea unor activităţi, cum ar fi producerea hârtiei şi turnarea literelor. Totodată, Reforma religioasă a mărit piaţa pentru cartea religioasă, iar tiparul a fost un factor decisiv în difuzarea ideilor reformatoare. S-a afirmat chiar că recursul la răspândirea prin intermediul tiparului a ideilor sale l-a ferit pe Luther de soarta care-l lovise un secol mai devreme pe Jan Hus. Inventarea tiparului cu caractere mobile a îngăduit scăderea considerabilă a costurilor producerii textelor scrise. A permis totodată o standardizare superioară a acestor texte, care în faza copierii manuscrise cunoşteau însemnate variaţii în funcţie de copist. În felul acesta a fost asigurată victoria scrisului asupra oralităţii, mai întâi la oraşe, apoi, din secolele XVIII-XIX, şi în lumea satelor.

Într-o carte celebră, Marshall McLuhan a considerat că inventarea tiparului a determinat intrarea omenirii în ceea ce el a numit „galaxia Gutenberg”. Scrierea standardizată îngăduia diseminarea rapidă a cunoştinţelor şi totodată modela mintea umană, îndreptând-o pe calea abstracţiunii şi generalizării, adică pe calea dezvoltării gândirii ştiinţifice moderne. Capacitatea de acţiune a oamenilor asupra mediului era astfel potenţată exponenţial, cu toate avantajele şi riscurile ce decurg din aceasta. Iar textul tipărit, sub forma de carte sau în diverse alte ipostaze, a devenit tovarăşul nostru de viaţă, de care nu putem concepe să ne lipsim nici măcar astăzi, în perioada de afirmare a mijloacelor de comunicare audio-vizuale.

sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/16/inventii-in-istorie-pre...