Doi actori de frunte ai teatrului romanesc, uniţi în viaţă şi în carieră, cred că

NU EXISTĂ VIAŢĂ FĂRĂ TEATRU

A XIV-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, început în 11 noiembrie, cuprinde 11 reprezentaţii, ale tuturor teatrelor din capitală, cărora li se adaugă Naţionalul târgu-mureşean, Teatrul din Brăila şi Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov, cu două spectacole.

Se succed, seară de seară, actori importanţi, cariere strălucite, personalităţi ale patrulaterului magic de sub lumina reflectoarelor.

Am avut ideea, curiozitatea şi bucuria de a dialoga cu mulţi dintre ei, punându-le trei întrebări, mereu aceleaşi. Nu despre spectacolul în care jucau, pentru că el era doar o treaptă într-o carieră cu o multitudine de faţete, care se construieşte rol cu rol, ci despre condiţia actorului şi rolul teatrului la început de mileniu.

Iată care au fost intrebările formulate:
1. Într-un veac instabil şi agitat, care este alternativa pe care o oferă teatrul ?
2. Actorul - în acelaşi veac măcinat de convulsii - pare, mai degrabă, cel puţin în latura socială - un neadaptat. Cum reuşeşte el să treacă prin această lume, îmbogăţându-i pe ceilalţi ?
3. Mă gândesc deseori, că dincolo de un posibil cataclism planetar, va supravieţui fiinţa interioară a omului. Actorul va fi, în acest caz, un privilegiat, una dintre fiinţele care va dăinui, pentru că este înzestrat cu o bogăţie interioara fantastică. Din acest punct de vedere, care consideraţi că va fi viitorul teatrului ?

Printre cei catre mi-au răspuns la aceste întrebări, cu bunăvoinţă şi bucurie, s-au aflat şi doi dintre stâlpii primei scene teatrale româneşti, actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Soţ şi soţie, de multe ori - aşa cum a fost cazul la Braşov - întâlnindu-se nu numai acasă, dar şi pe scenă - Carmen Stânescu şi Damian Crâşmaru reprezintă, ei înşişi, o pagină de istorie a teatrului românesc. O istorie vie şi profundă.

Vă ofer, în continuare, răspunsurile lor, culese imediat după ce au coborât de pe scândura scenei pe care o sfinţesc de fiecare dată cu talentul şi personalitatea lor tulburătoare:

CARMEN STĂNESCU

1. Este o alternativă demnă de laudă, dar pe care, din pacate, nu toţi o primesc ca atare, o accceptă. Adică înca foarte multa lume nu vine la teatru. Este, pe de o parte, comoditatea statului la televizor. Din fericire sunt şi foarte mulţi "teatralişti", oameni înebuniţi după teatru şi care vin cel puţin odată pe săptămână în sala de spectacole. Cunosc câţiva nebuni din aceştia şi îi iubesc.
2. Cred că la mijloc este dragostea imensă pentru această meserie. Este singura meserie în care omul este nemulţumit dacă nu joacă, e trist şi i se pare că trăieşte degeaba. Noi vrem să muncim întruna, vrem mereu să jucăm, vrem să făurim roluri, vrem să fim pe scenă. Acesta este suportul nostru: dragostea de meserie.
3. Cred că va fi unul frumos. Deja de la revoluţia sau zavera aceea care a fost la noi în ţară, lucrurile încep să se modifice. Atunci am jucat, chiar la sala mare a Teatrului Naţional, care are peste 1000 de locuri, cu mai puţin de un sfert de scaune ocupate. Dar s-a jucat. N-am spus că e lume puţină şi e mai bine să suspendăm. Nu. S-a jucat şi parcă mai bine, cu îndârjire, pentru a reatrage oamenii la teatru. Încetul cu încetul, au trecut câţiva ani şi acum avem din nou sălile pline. Aud că nu peste tot se întâmplă acest lucru şi îmi pare rău. Soţul meu face socoteala câte milioane de habitanţi sunt în Bucureşti. Ca să umpli vreo şase săli de teatru ar fi o nimica toată. Totuşi este o realitate că nu peste tot sunt sălile pline, aşa cum ne-am dori noi. Am speranţa că lucrurile vor curge înspre mai bine. Bucuria mea, şi a altor actori adevaraţi, atunci când urcă pe scenă, este de a ne debarasa de noi înşine, de a-l primi pe celalalt, personajul, de a ne transforma întrutotul. Eu o abandonez pe Carmen Stănescu.

DAMIAN CRÂŞMARU

1. A permanenţei. Teatrul se plimbă la braţ cu omul. Cât va fi omul pe pământ - şi va fi întotdeaauna - va exista şi teatrul, pentru că el este o oglindă a chipului lui, atât cel dinafară cât şi a celui dinăuntru. Omului îi va fi de folos să se vadă, pentru că în acest fel poate să fie propriul lui salvator, poate să înveţe să nu greşească, poate să înveţe să câştige, să reuşească, poate să înveţe să se ferească de foarte multe aspecte urâte ale vieţii, dar care la un loc fac viaţa unui om. Aşa cum este ea. Viaţa este totuşi o minune. Arghezi spunea că teatrul este viaţa în pilule şi nu se poate - indiferent de gradul de cultură, indiferent de stările psiho-cerebrale, odată intrat în sală, dacă spectacolul este bun şi reuşeşte să ajungă la spectator, iar spectatorul intră şi el în scenă - să nu învăţăm împreună. Eu, ca actor, îmi dau seama ce-am reuşit, văzându-l cum se manifestă, iar el, ca spectator, poate să înveţe din ceea ce ne-am străduit noi să credem că poate să înveţe.
2. Prin viaţa lui interioară. Închipuirea - spunea Marin Sorescu - este braţul cel mai puternic al minţii omului. Un actor este, de fapt, puţin stradal. El stă la braş, tot timpul, cu cei din piaţă, cu cei din senat, cu cei care conduc ţara, cu cerşetorii de pe stradă, cu oamenii disperaţi, cu fericiţii, cu îndrăgostiţii. Noi suntem teribilele seismografe care înregistrăm ce i se întâmplă omului în viaţă. Aici e hrana noastră extraordinară şi igliţăm aşa, ochi cu ochi, ca la ciorap. Apoi mai deşirăm, iar îl facem, iar deşirăm. Încercîm. E o meserie îngrozitor de grea, fantastic de frumoasă. A fost odată întrebat un mare actor al lumii dacă e greu teatrul. A spus: "Dacă-l faci bine, e uşor, dacă-l faci prost este îngrozitor de greu".
3. Orice s-ar întampla, teatrul există în fiecare om. Omul face teatru în fiecare zi. Nu numai actorul, ci omul de rând. Aţi văzut o femeie în oglindă cum se aranjează, cum se machează, ce zâmbete, ce alură îşi ia? Şi bărbaţii sunt la fel. Există un teatru când te prezinţi, există un teatru de a merge. Teatrul e în om, va fi întotdeauna aşa şi va funcţiona.

Cred foarte mult în cei care vor veni după noi. În ultima parte a secolului XX - unde Jules Verne a fost depăşit mult de tot, pentru că ştiinţa şi tehnica au făcut nişte paşi uriaşi, incredibili - e foarte greu să dea planeta asta fiecăruia posibilitatea de a exista.

Întrebarea dumneavoastră e foarte bună, ştiţi de ce? Pentru că generaţiile noi ar trebui să fie puţin împărtăşite cu melancolie, cu romantism. Romantismul este un detergent care catifelează interiorul omului, îl sensibilizează, îi dă măsura, îi dă bun simţ, îi dă sensibilitate, îi dă aripi la minte, la suflet. Ştiinţa usucă puţin. Usucă. Apropos de răspunsul pe care l-a dat Malraux când a spus că secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc. Va fi sau nu va fi, cred că acesta este răspunsul. Mai trebuie văzut. Eu sper în mai binele de mâine, pentru că omul, cu toate greşelile pe care le-a făcut de-a lungul existenţei lui, a facut şi minuni. Nu se poate să nu se oprească, la un moment dat, de a face greşeli şi să nu încerce să înmulţească numărul de minuni.

A consemnat Adrian Munteanu