femeia cu braţele pline de păsări
femeia aceasta meşteră
ieşea în fiecare zi din peşteră
cu păsări pe umeri şi braţe
şi când ajungea pe plajă
rămânea toată noaptea de strajă
cocorii i se aşezau în păr
ea înţelegea graiurile lor
şi când venea dimineaţa
era mai bogată într-adevăr

Uită-te la miei cum zburdă
Când iau noaptea un calmant
mi se face dor de Kant
fug oierii, vin b-oierii
toamna la sfârşitul verii
după brânză, după urdă
c-aşa e-nvoiala surdă
Geaba vrei tu să mă sperii
că-şi pierd frunzele lor merii
uită-te la miei cum zburdă
toată stepa asta kurdă
valorează un talant
ţie nu-ţi e dor de Kant?

când rămân fără viitor
când rămân fără viitor
şi cu şansele epuizate
oamenii încep să-şi cumpere
aripi de zbor cu plata în rate
pasărea cu fulgi şi pene
vindea noaptea la dughene
ambalată la pungi
şi hârtie creponată în dungi
totdeauna ultimul mister
rămânea nedezlegat
şi până la intrarea în sat
se transforma într-un morman de fier

sufletele celor morţi
noaptea se auzeau tropote de cai
sufletele celor morţi treceau în cohorte
şi când am ieşit din casă
m-am trezit într-un oraş străin
oraşul lui Cain
în fiecare dimineaţă plecam la cules
seminţe, umbre, coji de cuvinte
iluzii, aluzii, confuzii
păreri, satisfacţii, cai verzi
fără să luăm aminte
cu cât culegeam mai mult
un principiu ocult
ni le lua înapoi una câte una
pentru totdeauna

unde se ascunde răul
răul dă afară din noi
noi dăm vina pe alţii
cărora le dăm foc la locuinţe
şi ne mirăm că nu ştim
unde se ascunde răul

o cometă confuză
daţi-vă la o parte din calea noastră
noi alergăm o cometă confuză
dacă vrei să ne fii călăuză
desenează în cer o fereastră
tu nu mai erai atent
la ce se spunea pe seama ta
şi îţi creşteau aripi fără să ştii
de bine de rău
nu-mi mai amintesc numele tău
pe care l-am dus toată viaţa în spinare
ca o eroare

pasărea după amiezii
pasărea după amiezii
aducea mereu câte o veste
şi la marginea câmpiei iezii
puneau punct la poveste
la malul apei o plută înaltă
legăna visele altei generaţii
scoasă definitiv dintre graţii
de aerul fetid şi izul de baltă
timpul se vărsa într-un ceasornic
de unde nu se mai întorcea îndărăt
nici prin zloată, nici prin omăt

adevărul absolut
peste crestele de munţi
vulturii cărunţi
cu privirile lor agere
îi vedeau pe vânători
în poziţii de tragere
guşterul cu luciri de smarald
se strecura prin iarbă în tăcere
lumina îl învăluia ca un fald
în care el voia cu tot dinadinsul să spere
dacă ar deţine cineva adevărul absolut
ar vorbi numai în numele lui
şi n-ar mai lua vorbe cu împrumut
nici din stânga nici din dreapta
ca să i se surpe treapta

când rămân fără viitor
când rămân fără viitor
şi cu şansele epuizate
oamenii încep să-şi cumpere
aripi de zbor cu plata în rate
pasărea cu fulgi şi pene
vindea noaptea la dughene
ambalată la pungi
şi hârtie creponată în dungi
totdeauna ultimul mister
rămânea nedezlegat
şi până la intrarea în sat
se transforma într-un morman de fier

muntele acesta abrupt
lucrurile căpătau forme ciudate
despre însuşiri nu mai vorbesc
şi cei care cădeau în plasa lor
ajungeau să zboare nefiresc
de unde vii drumeţ străin
cu atâtea răni pe dedesubt?
hainele mele s-au rupt
speranţele mi s-au furat
şi muntele acesta abrupt
încă nu l-am urcat...

de când ajunsese primar
aripa amiezelor tăcută
se mişca la un semn de seraf
ceasornicul curgea de pe glaf
şi lasă pe faţa luminii o cută
rana mea de la picior
dacă m-ar lăsa să zbor
peste gheţurile sloi
n-aş mai veni sigur înapoi
de când ajunsese primar
gospodarul nu se mai ducea la coasă
şi seara lua primăria acasă

Femeia cu braţele pline de păsări
femeia aceasta meşteră
ieşea în fiecare zi din peşteră
cu păsări pe umeri şi braţe
şi când ajungea pe plajă
rămânea toată noaptea de strajă
cocorii i se aşezau în păr
ea înţelegea graiurile lor
şi când venea dimineaţa
era mai bogată într-adevăr