Un vis şi un semn lăsat 

Pe malul râului, luna 
doarme cu un ochi deschis, 
refluxul apei 
dispare leneş lăsând 
o imagine liniştită 
cu peşti şi sălcii plângătoare. 
Reflecţia din apă 
îmi zâmbeşte într-o rază de lună 
şi-n ceaţa moale 
unde lumina care se sparge 
nu cunoaşte umbre. 
În cântul florilor 
care au propriile voci ascunse 
am regăsit, acolo, pacea. 

Noaptea umple aerul 
cu ritmuri uimitoare de rupere, 
un crescendo condus în două 
rulează intervalele de acorduri line. 

Continui să merg pe urmele 
unui cântec fără început şi sfârşit. 
Încet, muzica se risipeşte 
pe sub copacii întinşi până la cer, 
undeva, ecoul unor ziduri l-a strâns 
şi repetat în murmur de şoapte, 
o ultimă notă 
se leagănă pentru o clipă 
şi cade, apoi, în cerul 
presărat cu frunze, 
ca o respiraţie uşoară şi tandră. 

O umbră albastră se depărtează, 
o linişte de ape se-mprăştie 
în noaptea ce-şi poartă 
ziua-n adâncuri 
şi, dintr-o dată, lumea 
este plină de singurătate. 

Lipit de emailul zorilor, 
am înţeles darul tău, 
un vis 
şi semnul lăsat, sărutul, 
- nectarul promis 
al florii de hoya pe buzele mele - 
flacăra nestinsă 
ce încălzeşte totul în jurul ei. 

Îngerul priveşte dragostea noastră, 
sunt aripile tale, 
ale unui porumbel venit la mine. 
E suficient să iubeşti 
ca să te contopeşti cu ceea ce iubeşti.