J.M. Coetzee - Dezonoare

J.M. Coetzee - Dezonoare

 

 

52 de ani. Divorţat. Îşi caută plăceri pe unde apucă. Pe moment este Soraya, prostituată de lux, angajată a agenţiei Discret Escort. Pentru o şedinţă de 90 de minute îi plăteşte 400 de rand. “Trăieşte în limitele venitului său, ale firii sale, ale resurselor afective. Dacă e fericit? După majoritatea etaloanelor, da, crede că este. Totuşi, nu uită ultimul refren al corului din “Oedip”: nu spune că un om e fericit decât după moarte.”

Îşi câştigă existenţa la Universitatea din Cape Town, fost profesor de limbi moderne, după restructurare, adjunct de comunicare, având dreptul o dată pe an să ţină un curs. Conform disciplinei „Comunicare 101”, societatea a creat limbajul cu scopul de a-l ajuta pe om să-şi transmită gândurile, sentimentele şi intenţiile sale. După părerea lui, originea limbajului stă în muzică, în nevoia de-a umple  cu sunete sufletul omenesc  atât de încăpător însă, atât de pustiu. A scris trei cărţi care n-au avut niciun ecou. În ultimii ani intenţia lui de-a scrie despre Byron a eşuat în plictis. În profesia  de dascăl n-a excelat niciodată. E asemeni multora dintre colegii săi de generaţie - tributar unei educaţii inadecvate sarcinii care-i revine: “un fel de clerici într-o eră postreligioasă”, cum se autodefineşte.

“Continuă să predea fiindcă aşa îşi câştigă pâinea; dar şi pentru că e o lecţie de  umilinţă, îi aminteşte care îi e locul în lume. Nu-i scapă ironia situaţiei: cel care este chemat să predea învaţă cea mai aspră lecţie, iar cei care sunt chemaţi să înveţe nu învaţă nimic.”

Gândind la Soraya, femeia care i se dăruieşte contra cost, în fiecare joi după amiază, David Lurie este surprins să constate cu cât de puţin ajunge omul să se mulţumească. Nu mai departea, romantica Emma Bovary ajunsese să creadă că marea fericire cântată de poeţii pe care-i citise este întocmai acea stare obţinută după o amiază întreagă de regulat. Biata Emma! Trăia în  plin extaz în urma acestor acuplări pasagere.

Dar şi viaţa lui ajunge la un punct de răscruce. Mai întâi, o întâlneşte, întâmplător, pe Soraya şi  descoperă că femeia căreia îi plătea, cu generozitate, serviciile sexuale era, de fapt, mamă a doi copii, cu un statut social, aparent, cât se poate de onorabil. În urma devoalării secretului Sorayei  între cei doi se instalează un soi de stânjeneală care îi determină să înceteze întâlnirile. Astfel, lipsită de întâlnirile de joia, viaţa lui David Lurie devine tot mai anostă. Până când...o întâlneşte pe ea: studenta  Melanie Isaacs. Micuţă, subţire, cu pomeţi de chinezoaică, îmbrăcată ţipător, şocant. Tipul piţipoancei. Cum nu trece trimestru în care profesorul David Lurie să nu se îndrăgostească de vreo studentă de-a sa, de astă dată, Melanie îi căzuse cu tronc.

O întâlnire banală, o invitaţie la ceai, în bârlogul amorezului, care se prelungeşte cu o sticlă de Meerlust, pare a fi începutul unei idile dintre venerabilul profesor şi mult prea tânăra lui studentă. Din păcate, Melanie nu vibrează deloc la încercările lui de a o cuceri, toate asalturile cu iz pasional transformându-se  într-un soi de plictis. Mica veveriţă nu se lasă prinsă în capcana bătrânului şarpe.

Însă David Lurie, ca orice mascul- vânător de profesie, nu cedează la prima încercare eşuată şi continuă asaltul. Mai întâi, merge la Universitate şi copiază datele din dosarul studentei precum şi numărul de telefon. O sună, o invită la o plimbare care se finalizează cu o scenă jalnică de amor, fata mergând mai mult din obligaţie. Prezentă la cursul lui de literatură, Melanie este tot mai  apatică şi încearcă de fiecare dată să se facă nevăzută. Comportamentul fetei nu-i dă deloc de gândit lui David Lurie, „respectabilul” profesor universitar continuând să se poarte ca un adolescent. Ca orice mascul, aflat către apusul virilităţii, David Lurie vrea să-şi dovedească sieşi că este încă un mare cuceritor. Că poate supune chiar şi o tânără care i-ar putea fi nepoată, fără să-i treacă prin cap că fetei nu-i plac bătrânii. Crede  că poate abuza pe oricare dintre studentele sale, din postura de profesor, ştiind bine că de bunăvoinţa lui ar fi putut să-i depindă chiar viitorul . Păcatul a căzut pe biata Melanie, o copilă, în definitiv, care nu are abilitatea unei femei mature să se opună vehement insistentului  Casanova. În mintea lui David Lurie nu încape ideea de refuz venită din partea studentei. Consideră că e un drept al lui să se agaţe, cu toată forţa, de ceea ce el numeşte un „banchet al simţurilor”.  I se pare cât se poate de normal să dea buzna în apartamentul fetei şi s-o seducă mai mult cu forţa.

„Ea nu îi opune rezistenţă. Se mulţumeşte să se ferească, îşi fereşte buzele, îşi fereşte privirea. Îl lasă să o întindă pe pat, să o dezbrace, ba chiar îl ajută ridicând braţele, apoi coapsele. Trupul ei scuturat de mici frisoane scurte, de frig, iar după ce rămâne goală, se strecoară sub cuvertura matlasată asemenea unei cârtiţe în bârlogul ei şi îi întoarce spatele. Nu e chiar un viol, nu-i chiar aşa, totuşi este o apropiere nedorită, nedorită până în măduva oaselor.”

După  câteva reprize de amor tot atât  de jenante, se produce inevitabilul: apare în scenă tânărul iubit al fetei care îi dă un prim avertisment destul de dur ca să-l convingă. Lucru care nu se întâmplă, David Lurie încă fiind sigur pe puterea lui de seducţie, dar, mai ales, pe poziţia lui de deţinător al Puterii - el fiind profesorul şi fata una dintre amărâtele lui de studente. Nici nu bagă de seamă că insistenţele lui şi siguranţa cu care îşi terorizează victima îl fac mic de tot în ochii tinerei Melanie. Şi-a pierdut aura de Magister. E ca oricare derbedeu violator, pe deasupra, aflat la apusul virilităţii, dar care se vrea acceptat cu forţa. Fata începe să profite de slăbiciunea lui şi nu se mai prezintă la cursuri, nici la examene, fiind nevoit s-o noteze în absenţă cu scopul de-a o ţine în continuare dependentă de el.

Tinereţea îşi cere dreptul la viaţă şi Melanie preferă să abandoneze şcoala decât să fie terorizată de profesorul care, de fapt, ar fi trebuit să-i fie model. Ruptura e bruscă, cu consecinţe grave. Gestul fetei îi ia prin surprindere pe părinţi  care caută ajutor exact unde nu trebuia: la profesorul David Lurie.

Din acest moment începe şi el să conştientizeze cât de gravă fusese atitudinea lui faţă de Melanie şi îşi asumă toate consecinţele de care e conştient  că vor decurge. Primul lucru care i se întâmplă este contactul direct cu tatăl fetei care-l caută la Universitate. O întrebare ca un duş rece îl aruncă în cruda realitate pe David Lurie:  „Dacă nici în universităţi nu mai putem avea încredere, atunci în cine să mai avem?” Şi bietul om avea dreptate. Îşi trimisese copilul să înveţe carte considerând că dascălul e un părinte spiritual în care poţi avea încredere oarbă, nu un violator de ocazie. Între timp, Melanie depusese plângere de hărţuire sexuală şi la conducerea Universităţii şi David Lurie intră în malaxorul judecăţii colegilor. Situaţia devine cumva absurdă şi hilară, totodată, pentru că nu era singurul profesor care se culca cu studentele iar cei din comisie îl interogau ca şi cum ar fi fost un caz unic şi inedit. David Lurie încă mai crede că e un drept al lui să se îndrăgostească de o studentă.”-Cazul meu se întemeiază pe dreptul la dorinţă, spune el. Pe zeul care face ca şi păsările cerului să se înfioare de dorinţă.” Pierde din vedere că tocmai postura de dascăl ar fi trebuit să-l determine să stea departe de ispită. În cele din urmă, decide să-şi dea demisia pentru a stinge conflictul. Decide să lase totul în urmă şi să se retragă pentru o vreme la proprietatea fiicei sale aflată în apropierea micului orăşel Salem.

Lucy, fiica sa din prima căsătorie, îşi cumpărase o proprietate după ce o vreme locuise acolo cu un grup de hippioţi. Acum trăia din găzduirea câinilor celor care plecau în vacanţă şi din ceea ce producea şi vindea de la fermă.David spera că Lucy n-avea să-l iscodească în privinţa încurcăturii în care intrase. O discuţie tot au avut.  Era convins că toate experienţele cu femei inclusiv cea cu Melanie îl îmbogăţiseră cu ceva. Fiica sa observă, cu ironie, că invers nu prea funcţiona ideea unui plus de experienţă.

În curând, îl cunoaşte pe Petrus, un personaj ciudat care nu-i inspiră încredere absolut deloc când îl vede pe lângă fiica lui. Timpul trece şi, într-un loc atât de vitreg cum era cel în care locuia Lucy, viaţa te obliga să faci chiar şi  lucruri mai degradante precum era munca la Clinica pentru Protecţia Animalelor, unde, nu de puţine ori, animalele nedorite trebuia să fie omorâte. La început, David Lurie crezuse că poate sta deoparte. Cu timpul, a început să se implice în orice muncă de la fermă chiar dacă era sub standardele lui. Faptul că ajunsese s-o ajute pe Bev Shaw la clinică nu i se mai părea dezonorant gândind la statutul lui anterior.

Lucrurile capătă o încărcătură tragică. La fermă apar trei indivizi de culoare care îi violează fata, pradă tot ce întâlnesc şi, după ce ce îl agresează, îl incendiază, închizându-l în baie. Ca prin minune şi el şi Lucy scapă cu viaţă, însă, nimic nu mai e ca înainte. Lucy se resemnează, devine tot mai apatică şi încearcă să ascundă ruşinea violului. Treptele dezonoarei unui individ se dovedesc a fi mai jos decât ar putea să bănuiască. Violul fiicei sale îl dărâmă psihic, mai cu seamă ştiind că Lucy avea înclinaţii către lesbianism, cu atât mai mult violul unui bărbat era mai oribil. O vreme, încearcă s-o convingă să vândă tot şi să plece împreună în altă parte, dar Lucy se încăpăţânează să rămână pe loc. Între tată şi fiică se deschide o prăpastie dureroasă care niciodată nu va mai dispărea.

În timpul atacului, Petrus, tânărul care o ajuta pe Lucy la fermă,  dispăruse lucru care îi dă de bănuit lui David. Se întoarce curând şi dă o petrecere unde apare şi unul din tinerii care îi violaseră fata. Aşa află că era rudă cu omul ei de încredere, Petrus.

Deşi Bev Shaw nu avea nimic feminin cu care să-l atragă, David Lurie ajunge să se culce cu ea. La început, din milă, apoi mecanic, animalic pentru astâmpărarea instinctelor. Văzând că Lucy nu cedează şi-i tot mai hotărâtă să rămână în casa în care fusese atacată David decide să se întoarcă la Cape Town, nu înainte de a trece pe la familia lui Melanie pentru a-şi cere iertare pentru răul provocat. Îi este acceptat gestul de umilinţă.

Faptul că îşi găseşte propria locuinţă devalizată, nu-l mai afectează cu nimic. În cele din urmă, decide să se întoarcă la fermă să-şi protejeze fiica despre care află, între timp, că în urma violului, rămăsese gravidă şi aştepta un copil.

Romanul lui J.M. Coetzee a câştigat în 1999 Booker Prize, în  2000 Commonwealth Writers' Prize şi a fost ecranizat în 2008 de Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal. Este un roman de tip dostoievskian de o simplitate aparentă, însă adevărul este că autorul pătrunde în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei. Într-adevăr este vorba despre nedreptate, despre abuz, despre dezonoare, dar nu David Lurie ar trebui cercetat, în primul rând, ci personajele feminine, toate abuzate, toate dezonorate, toate lipsite de dreptul elementar de a se apăra. Bărbatul îşi pierde onoarea atunci când abuzează din postura de client al prostituatei care-şi plăteşte serviciile, din postura de profesor care consideră că tânăra studentă e obligată să se culce cu el, că aşa-i cere lui sufletul, din postura de animal tânăr de pradă care poate să- l violeze pe cel slab. Şi pe unii şi pe alţii, pe cei care-şi pierd onoarea, demnitatea de fiinţe umane, societatea îi repudiază şi îi aruncă dincolo de marginile sale. Şi nu le rămâne decât să accepte coborârea cât mai jos pe treptele suferinţei.

 

Bibliografie: J.M. Coetzee,  Dezonoare, Humanitas, 1999

 

Cenaclu Literar: