Patima lui Mel - între Credinţă şi Profit

Patima lui Mel - între Credinţă şi Profit

Sunt filme pe care le văd şi le uit a doua zi ori filme care mă urmăresc  zile  în şir după ce le-am văzut; filme pe care le-aş revedea mereu ori filme după care îmi pare rău că am plătit biletul. The Passion of  the Christ este un alt fel de film ce nu poate fi încadrat nicăieri. Întrega controversă creată în jurul lui m-au determinat într-o zi să îmi  iau copilul de o aripă târându-l la cinematograful  din cartier, să ne formăm astfel o opinie personală după toată avalanşa de informaţii care începuse deja să ne bombardeze prin toate mediile. Am trecut pe lângă standul cu pop-corn ignorând oferta apetisantă - amândoi căzând de  acord că nu se cade să privim cum Isus este schingiuit timp de două ore iar noi să rumegăm floricele şi să sorbecăim din paharul cu pepsi. Aşa că ne-am hotărât să postim întregul film. Evident că în sală lumea deja plescăia la floricele iar nişte tineri asiatici crănţăneau cu poftă dintr-o cutie plină cu aripioare unsuroase de pui.

Filmul începe cu imaginea lui Isus în grădina Gheţimani într-un décor dickensian: multă ceaţă şi mult mister. Muzica scrisă de John Debney te introduce rapid în atmosferă plonjând în alt timp, în altă dimensiune. Apoi cadrele se succed rapid dezvăluind o lume antică în care ignoranţa este depăşită doar  de violenţă. Veridicitatea imaginilor este întărită de limba vorbită în film, de fapt două limbi moarte: latina şi aramaica, făcând cu atât mai de apreciat munca actorilor. Cât despre imaginile explicite cu tortura la care este supus Isus, sângele care împroaşcă ecranul non-stop, violenţa dincolo de  limite care nu menajează nici o secundă privitorul, toate fac parte din acelaşi mesaj pe care a vrut să ni-l transmită Mel Gibson. Iar filmul nu l-am găsit anti-semit nici o clipă măcar.

Toată această polemică pornită în jurul filmului nu are nici un suport căci acest film reprezintă un ‘statement' personal al lui Mel Gibson. Este un film finantat de el în întregime prin casa lui personală de producţie Icon, proiectul este gândit de Gibson de peste 13 ani - un proiect de autor care nu spune altceva decât "aşa văd eu lucrurile". Speculaţii că ar fi anti-semit, că utilizează ca sursă de informaţii doar una din evanghelii (Evanghelia după Matei) şi că ar fi departe de adevărul istoric, că este influenţat de apartenenţa lui Gibson la o sectă catolică ultrafundamentalistă - toate aceste opinii devin irelevante dacă ne gândim că acesta este filmul lui... Tu ca privitor eşti lăsat să pătrunzi în visul, în credinţa, în pasiunea lui Gibson şi dacă eşti sau nu de acord, aceasta e doar problema ta personală. Nu poţi acuza pe cineva că simte, crede ori vede lucrurile într-un anume fel, sau modul în care a ales să îşi zugrăvească visul..

 Dar subiectul ales era de aşteptat că va stârni discuţii aprinse - e vorba de un subiect sensibil pentru fiecare din noi, despre care toţi avem opinii ferme, adânc înrădăcinate - credinţa. Până la un punct chiar l-am suspectat pe Gibson că a mizat pe această previzibilă controversă pentru a-şi promova proiectul.

Iniţial Gibson a încercat să obţină finanţare de la puternicii Hollywood-ului dar a fost refuzat politicos de fiecare dată. Nimeni nu credea în succesul de casă al unui film vorbit în altă limbă despre schingiuirea lui Iisus. Forţat să cheltuiască peste 30 de milioane din banii personali, Gibson a filmat în Italia cu o echipă de actori relativ necunoscuţi.

James Caviezel (Iisus)  provine dintr-o familie de atleţi iar James a urmărit o carieră în baschet până si-a rănit un picior ceea ce l-a determinat să se îndrepte spre o altă carieră. Ca actor a avut roluri relativ obscure chiar dacă jucate în forţă. L-a interpretat pe "Slov" în G.I. Jane cu Demi Moore unde prezenţa sa a început să fie remarcată. În 1998 joacă în The Thin Red Line rolul soldatului pacifist Witt alături de Sean Penn şi Nick Nolte. Începe să primească roluri mai consistente ca Edmond Dantes în The Count of  Monte Cristo (2002) şi un erou de wrestling acuzat de crimă în High Crimes (2002) cu Morgan Freeman şi Ashley Judd.

Rolul pe care îl interpretează în The Passion of the Christ este magnific şi  impresionant, însăşi povestea din spatele filmului fiind interesantă. James, în timpul unei scene în care Iisus este biciuit, e rănit cu adevărat lăsându-i o urmă  de 25 de cm pe spate; este lovit de fulger de două ori (cineva din echipă spunea că a văzut fum ieşind din urechile actorului) şi face o pneumonie gravă în urma condiţiilor grele  de filmare. Este un Iisus pe care Mel  Gibson l-a vrut viril şi plin de forţă şi pe  care James îl creează cu o emoţie ce transcede dincolo de peliculă. O performanţă impresionantă.

În rolul Fecioarei Maria, Maia Morgenstern ce a devenit deja o figură internaţională în cinematografie şi mândria unei ţări întregi. Producţii internaţionale ale Maiei au fost câteva: Nostradamus al lui  Roger Christian în 1994, The Seventh Room, Marta Meszaros 1995,  Ulysses' Gaze 1995 al lui Theo Angelopoulos în care a jucat alături de Harvey Keitel. Jocul actriţei este emoţionant şi plin de umanism. O  mamă distrusă de chinurile prin care trece fiul ei înainte de moarte.  Mama lui Iisus nu mai este sfânta figură reprodusă în icoane şi venerata de milioane, este atât de reală şi umană, atât de aproape de orice mama din lume care îşi plânge copilul condamnat la moarte.

Hristo  Naumov Shopov (Pilat din Pont), foarte popular în Bulgaria, fiul faimosului actor bulgar Naum Shopov, a jucat în principal în filme de categoria B filmate în Europa de Est. Ultima apariţie mai importantă a fost în filmul lui Blake Nelson's The Grey Zone (2002) cu David Arquette, Steve Buscemi şi Harvey Keitel. M-a iritat latina cu accent puternic bulgăresc pe care o  vorbea şi nu pot să afirm că mi-ar fi creat o impresie deosebită jocul lui. E adevarat că nici partitura nu a fost generoasă cu personajul Pilat, repertoriul actoricesc fiind limitat la câteva scene (printre care şi celebrul spălat pe mâini al lui Pilat din Pont).

Violenţa filmului a fost unul din argumentele forte împotriva proiectului lui Gibson. Imaginile de o duritate ce lovesc adânc privitorul, tortura şi chinul îndurate de Iisus devenind palpabile, o realitate pentru care mulţi  nu sunt pregătiţi. Eu mi-am luat copilul de 12 ani să vadă filmul nefiindu-mi frică de  efectul pe care această proclamată violenţă îl va avea asupra lui. Şi asta pentru că nu este vorba de violenţă pur şi simplu, pumni şi palme, împuşcături şi figuri complicate de karate. E vorba de violenţă în context. Aşa a îndurat Iisus, poate chiar mai mult, şi cei care l-au torturat şi l-au răstignit fac parte din aceeaşi umanitate care şi-a proclamat superioritatea pe pământ. Şi astăzi oamenii ucid oameni - recent în Spania au fost măcelăriţi 200 de oameni şi  răniţi alţi 1200, un masacru inutil dar de o violenţă pe care nu ne-a fost frică să  o privim pe canalele de ştiri. Crime, violuri, abuzuri... Toate fac încă parte din lumea noastră şi încă rezistăm să le privim pe BBC sau CNN ca pe un lucru senzaţional dar încă în limitele suportabilului  pe o planetă suprapopulată de simienii cuceritori.

În primul cadru din film apare diavolul care încearcă să îl ispitească pe Iisus zugrăvindu-i viitorul imediat şi spunându-i "Tu vrei să le iei toate păcatele asupra ta?! Nimeni nu poate suporta aşa greutate!"  Diavolul din film a fost prima critică pe care am adus-o filmului când am ieşit din sala de cinema, un personaj pe care l-am găsit inutil şi exagerat. Diavolul care se plimba prin mulţimea care îl acuza pe  Iisus, care îl vroia răstignit în timp ce Pilat încă ezita. Diavolul care privea cum sângele Lui stropeşte picioarele soldatului ce îl biciuia. La această critică, băiatul meu mi-a replicat  "Mama, tu nu înţelegi! Era o metaforă necesară în film deoarece filmul a fost făcut pentru publicul american. Cine poate accepta că noi oamenii putem face atâta rău dacă nu ne-ar îndemna ceva dinafară, ceva peste puterile nostre?!"

The Passion of  the  Christ a devenit peste noapte un succes de casă, în primele două zile acoperind cheltuielile. Intru pe site-ul filmului şi îmi atrage privirea un link numit "merchandizing" . Intru şi găsesc de vânzare căni de  cafea zugrăvite cu crucea răstignirii,  bijuterii cu cruci şi un colan cu medalion în formă de piron, similar cu cele bătute în palmele şi gleznele lui Iisus.  Imaginea lui  Christos este încă foarte profitabilă; puternicii Hollywood-ului nu au crezut în această afacere şi au pierdut iar Gibson jubilează. Chiar dacă îmi lasă  un gust amar, toată această comercializare nu poate şterge impresia puternică pe care mi-a produs-o  filmul lui Gibson. Nu stiu dacă aş putea să îl văd a doua oară - ori dacă ar avea vreun sens... Au fost momente în film când am plâns şi emoţia generată a fost compleşitoare, greu de îndurat. Dar este un film ce trebuie  văzut, dacă nu pentru experienţa spirituală pe care v-o poate prilejui, măcar pentru cea artistică, pentru forţa jocului actoricesc, pentru lumina zugrăvită pe peliculă şi pe care regizorul a dorit-o aproape de lumina din tablourile lui  Carravaggio. Mie mi-a amintit mai mult de un tablou de Velasquez pe care l-am văzut la Ermitaj. Un Christ răstignit atât de real încât durerea, sângele şi chipul Lui transfigurat de durere m-au urmărit ani în şir, dovedindu-mi că şi arta, printr-o revelaţie profund emoţională, ne poate arăta calea.