„Oamenii sunt nişte răzvrătiţi din naştere, dar nişte răzvrătiţi laşi, fricoşi, slugarnici.”(Legenda Marelui Inchizitor) 

Agonia lui Iisus înseamnă lupta pentru viaţă şi credinţă, înseamnă îndoială, înseamnă asumarea propriei existenţe. În zorii apariţiei sale, creştinismul s-a remarcat ca o valoare a spiritului universal, cu rădăcini în stratul cel mai adânc al individualităţii umane. În Ioan 6.27 se spune: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru viaţa vecinică, şi pe care v-o dă Fiul Omului.” Rădăcinile deturnării învăţăturilor creştinismului le găsim cu mult timp în urmă, odată cu apariţia Sf. Apostol Pavel, “evreul helenizat”, “fariseul platonician”, discipol al lui Ganimene care are o revelaţie în Pustiu: îl cunoaşte pe Iisus „în spirit”, nu şi în trup . Merge la evreii care credeau în învierea trupului, să le transmită ceea ce i se revelase, dar este respins, deoarece în Iisus ei îl uciseseră pe Sărac, "săracul de bunuri, săracul de prieteni, săracul de el însuşi", aşa cum spune Bloy. Căci a avea Dumnezeu însemna să fii infinit de bogat, dar a te crede Dumnezeu însemna pentru ei să devii infinit de Sărac.  Merge, apoi, la grecii care credeau în zei. Asupra lor mare putere aveau misterele din Eleusis la care aveau acces doar iniţiaţii. Însă masele erau ţinute deoparte. Aici a găsit Sf. Pavel o breşă şi a promis accesul celor mulţi la nemurirea zeilor prin intermediul lui Iisus. Nu i-a fost deloc uşor să câştige încrederea grecilor, „agentului electoral”, aşa cum îl numeşte Cioran. Atunci când Iisus a murit, în sufletele credincioşilor a renăscut marea dogmă iudaică a învierii trupului amestecată cu cea helenică a nemuririi sufletului, evanghelistica devenind biblistică. În acest moment, cultul în Dumnezeul-Om şi învăţăturile lui este înlocuit cu doctrina evangheliilor, doctrină în care speranţa fariseică iudaică în învierea trupului şi cea platoniciană în nemurirea sufletului intră în conflict. Se declanşează lupta ideilor împotriva cugetărilor şi, pentru că dogma trăia din erezii, aşa precum credinţa din îndoieli, până la urmă, dogma iese învingătoare. Începe agonia creştinismului, valoare a spiritului universal ce-şi avea rădăcinile în stratul cel mai profund al individualităţii umane, începe tirania Bisericii, începe moartea cugetării în favoarea dogmei, care se hrăneşte din erezii aşa precum credinţa, din îndoieli.

La Sf. Apostol Pavel, Verbul se face Literă, „Evanghelia” devine carte - „Biblia”. El l-a zămislit pe Sf. Augustin,  iar Sf. Augustin pe Calvin şi pe Jansenius. Probabil că Iisus dacă le-ar fi fost contemporan n-ar fi avut adeziunea nici a lui Pavel, nici a lui Augustin şi nici a lui Calvin, aşa cum afirmă Keyserling. O societate în care Litera a înlocuit Cuvântul nu putea să aibă decât onestitate, dar nu şi onoare.

Iată că în secolul al XIX-lea vine cel supranumit de Vladimir Soloviov „profet al lui Dumnezeu”, Dostoievski, şi dezvoltă acest conflict propunând ca rezolvare întoarcerea pe calea arătată de Iisus, cea a individului care se îndoieşte, deci, crede. În capitolul al V-lea din "Fraţii Karamazov", găsim poemul "Marele Inchizitor". Să amintim că în literatura rusă Iisus este prezent în operele majorităţii scriitorilor de valoare: în poemul "Hristos" (Turgheniev), în romanele "Maestrul şi Margareta" (Bulgakov),  "Doctor Jivago" (Pasternak), "Facultatea de lucruri inutile" (I. Dombrovski),  "Gospodăria Matrionei" (Soljeniţîn). Realizarea portretului Mântuitorului în operele scriitorilor enumeraţi nu depăşeşte cadrul evanghelic, întrucât nimeni nu mai are voie „să adauge nimic la cele mărturisite odinioară” legat de taina celeilalte lumi şi de esenţa divină a Fiului Omului.

 Într-o bună zi, pe vremea când Inchiziţia nu mai prididea cu arderile pe rug, în toridul oraş andaluz, Sevilla, apare El „din senin, pe tăcute”, în mod necanonic, El. Nu era vorba despre a doua Lui venire, ci, pur şi simplu, se iveşte neanunţat „precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit până la Apus” doar pentru a–şi face vizibilă prezenţa ca în urmă cu 15 veacuri, prin vâlvătaia rugurilor. Surprinzător, tot norodul îl recunoaşte şi se îndreaptă spre El cerând binecuvântare; copiii îi aruncă flori dinainte cântând şi preamărindu-L. ”Osana!”, murmură buzele tuturor şi întreaga mulţime este copleşită când se apleacă şi şopteşte cu milă „Talifa, kumi!” repetând minunea învierii cu o fetiţă ce tocmai era dusă la groapă. „Poporul freamătă şi plânge cutremurat.”  Însă tocmai atunci trecea prin dreptul catedralei, unde era adunată mulţimea, un bătrân de 90 de ani, cu faţa suptă, îmbrăcat într-o rasă de călugăr, din pânză groasă. „Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crâcni, încât gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe El şi-L duc. Ca la o poruncă, mulţimea se îndoaie până la pământ în faţa bătrânului inchizitor, care o bine cuvintează şi pleacă mai departe”    Toate se petrec atât de repede încât aproape că n-au timp să priceapă ce s-a întâmplat cu adevărat. Când seara şi bezna groasă se lasă asupra oraşului, Marele Inchizitor se duce la închisoare, intră în celula Ostaticului şi rămâne singur cu el. Îi cercetează îndelung faţa la lumina opaiţului şi-l întreabă scurt: „Tu eşti? Tu?” şi fără să-i lase răgaz să răspundă, continuă: „Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce-ai venit atunci să ne tulburi?”

Şi, ca într-o replică din tragedia greacă, discursul capătă inflexiunile urii, într-un crescendo care se finalizează cu ameninţarea arderii pe rug: „Eu nu Te cunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti Tu Acela sau semeni numai cu El; oricum ar fi, mâine am să te osândesc, şi am să Te ard pe rug ca pe eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi Ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va arunca să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului Tău, ştii Tu asta?”

„Patimile lui Iisus, spune Leon Bloy, au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala primară şi piscul semeţ al culturii religioase.” Zadarnic s-a lăsat sacrificat în numele libertăţii individuale a omului, în zadar cu 15 secole în urmă le spusese „vreau să fiţi liberi cu adevărat”. Acum, îi spune cu ironie Marele Inchizitor: „ai avut prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia liberi”. „Numai acum, când am terminat cu libertatea, suntem în măsură pentru prima oară să ne gândim la fericirea oamenilor.” Iisus a venit să-i arate omului calea adevărului, însă lui îi fusese dată, odată cu căderea, legea suferinţei, aşa că oricât ar fi fost el îmbiat să urmeze adevărul, el va merge pe calea dată de Tatăl. De aceea Marele Inchizitor trage meditativ concluzia blasfemiatoare: „Da, poate că ştii”. „Ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, Ţi s-au dat destule avertismente” .  Marile haruri- libertatea, adevărul, eroismul moral- sunt poveri prea grele pentru un biet suflet vrednic de milă. Nu libertate îşi doreşte omul, ci fericire, nu veşnicia îl atrage, ci vremelnica stare de bine, nu iubirea de Dumnezeu îi cuprinde sufletul ci mai presus de toate pune iubirea de oameni. În scurta lui trecere, omul poate trăi şi fără să cunoască marile adevăruri ale vieţii. Spiritul Marelui Inchizitor s-a dovedit a fi mult mai viu printre ei, atâta timp cât poporul a putut să întoarcă spatele lui Iisus şi să se plece în faţa lui. „Acolo unde există guvernare a oamenilor, spune Berdiaev, grijă aparentă pentru fericirea şi bunăstarea lor, coroborate cu dispreţul faţă de oameni, cu punerea la îndoială a originii şi a înaltei lor meniri, este viu spiritul Marelui Inchizitor”.  Dostoievski, un adevărat profet al vremurilor ce vor veni, dezvăluie sâmburele viitoarei ideologii care va domina omenirea alte veacuri-ideologia comunistă-ideologie care în timp se va dovedi că a căpătat toate caracteristicile unei religii. Cele trei ispite cu care diavolul a încercat să-L ademenească pe Iisus în pustiu şi pe care acesta le-a respins în numele libertăţii, ale împărăţiei lui Dumnezeu şi a pâinii cereşti, au fost ispitele cu care Marele Inchizitor a ademenit poporul. „Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, el a încercat să te ispitească. E drept, ori nu? Există, oare,  un adevăr mai deplin decât acela pe care Ţi l-a dezvăluit, punându-Ţi cele trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei „ispitiri” ale tale, adevăr pe care Tu l-ai respins?” Şi totuşi, dacă va fi avut loc o minune în toată puterea cuvântului, o minune fără seamăn, ea s-a întâmplat numai şi numai atunci, în zilele celor trei ispitiri…Fiindcă aceste trei întrebări, atât de strâns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii, constituind totodată cele trei formule în care se îmbină toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti.

În "Antihristul" lui Soloviov diavolul îi ademeneşte pe oameni tot cu trei ispite: realizarea visului religiei socialiste de transformare a pietrelor în pâine, face minuni care-i înrobesc pe oameni şi întemeiază împărăţia universală pământească. Dispreţuindu-i puternic pe oameni, atât de mult, încât să nu creadă în natura lor superioară, Marele Inchizitor continuă interogarea lui Iisus: „Vrei să te duci în lume aşa, cu mâinele goale, făgăduind oamenilor o libertate pe care ei, în ignoranţa şi în bicisnicia lor înnăscută, nu pot s-o înţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nu există nimic mai insuportabil şi n-a existat vreodată pentru om şi societate decât libertatea!” Cât adevăr există în cuvintele Marelui Inchizitor, simţim azi când vedem că popoare întregi nu mai ştiu ce să facă cu libertatea câştigată... Ei, dacă Iisus ar fi făcut minuni şi toate pietrele le-ar fi transformat în pâini spre îndestularea tuturor ar fi fost cu totul altceva. Însă el n-a vrut să-l lipsească pe om de libertate spunând că nu poate trăi doar cu pâine. Şi, aşa cum cei care au ridicat Turnul Babel au cerut hrană spre a putea duce la bun sfîrşit edificiul, la fel cei ce le-au urmat au cerut pâine, nu libertate. „Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi Te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururi nerecunoscătoare ca pâinea reală pământească? Dacă , în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau zeci de mii de suflete care să Te urmeze, cum rămâne cu milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapabile să renunţe la hrana pământească pentru cea făgăduită în ceruri? sau Ţie nu-Ţi sunt dragi decât cele câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, restul, adică puzderia nenumărată, ca nisipul mării, de oameni slabi de înger, dar care Te iubesc cu adevărat, fiind menită să slujească doar ca suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici, până la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor soscoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor-atîta de înfricoşătoare li se va părea până la urmă libertatea!”

Profetice cuvinte! Comunismul a fost una din înfăţişările acestei prime ispitiri, ca religie care a înlocuit pâinea cerească cu cea pământească, a zeificat omenirea cea mărginită şi a adus un surogat de democraţie prin proclamarea puterii celor slabi şi asupriţi loviţi de soartă. Ce nevoie are poporul să aspire la veşnicie? Ce nevoie are să aibă idealuri înalte. Să fie toţi mici şi slabi, egali în micimea lor şi supuşi pentru a căpăta pâinea zilnică prin grija tătucului, a Marelui Inchizitor.

Şi acum, după 27 de ani de la câştigarea libertăţii, poporul român tânjeşte după binefacerile religiei sociale care a fost comunismul.

Pâinea cerească oferită de Iisus este lipsită de valoare în faţa pâinii adevărate oferită de cel pe care cu atâta uşurinţă l-au ridicat în locul Lui deificându-l. Pentru că, ce altceva înseamnă Tătucul decât un Zeu asupra căruia se răsfrânge iubirea şi admiraţia celor mulţi? Şi toate astea în lipsa lui Dumnezeu. Nu recunoaşterea naturii superioare a omului, a aspiraţiilor sale înalte, a respectului său de sine oferea noua religie adusă de Marele Inchizitor, ci ridicarea în rang turmei omeneşti, înţelegere pentru slăbiciunile şi toate scăderile omului-gloată în schimbul unei fericiri vremelnice.

 „Dă-le mai întâi de mâncare, şi abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea!” îi spune Marele Inchizitor Ostaticului.„Dă-i pâine, şi omul şi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie” iar omenirea i-a răspuns: . „Înrobiţi-ne , dar astâmpăraţi-ne foamea!” Căci „taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască.” Iar tu, îl acuză Marele Inchizitor pe Iisus„în loc să cauţi să pui stăpânire asupra oamenilor, îngrădindu-le libertatea, Tu Te-ai străduit să-i desfăşori cât mai larg fruntariile!” uitând că în locul libertăţii de gândire omul preferă liniştea şi îndestularea. „Ai vrut să ai dragoste liber consimţită”, îi reproşează el mai departe, uitând că cele trei forţe care guvernează lumea asta de bicisnici răzvrătiţi sunt : miracolul, taina şi autoritatea. „Tu ai nădăjduit că, mergând pe urmele tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni”. Şi de aceea n-a înfăptuit minunea de-a se coborî de pe cruce, deşi cei din jur îşi băteau joc de el strigându-i: „Pogoară-Te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede.”

Omul, fiinţă nevolnică, are nevoie de certitudini. Nu-i pasă de Iubire, el mai degrabă se exstaziază  în faţa Puterii. Omul e slab de înger şi bicisnic nu poate duce povara liberului arbitru. Mândria lui de răzvrătit seamănă mai mult cu mândria unui şcolar care pune la cale o rebeliune în clasă spre a-l izgoni pe învăţător, dar nu-i capabil să ducă multă vreme pe umeri povara răzvrătirii sale. Biserica şi statul ştiu mult mai bine secretul subjugării şi al aservirii celor mulţi prin autoritate şi constrângere. Sensul vieţii rămâne o taină pentru ei. „Crezi oare, întreabă Marele Inchizitor, că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia să fie săvârşit cu ştirea noastră?”  Iar ultima şi cea de-a treia ispitire este dezvăluirea pe care Marele Inchizitor o face lui Iisus: „Noi nu suntem cu Tine, ci cu el, asta e toată taina a noastră! De mult nu mai suntem cu Tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi Ţi l-a oferit atunci, cînd ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti.”

Hristos refuzase ispita împărăţiei pământeşti a statului absolut, considerând-o drept o trădare a Împăratului ceresc. Începând cu conştiinţa precreştină autoritarismul statului ia amploare ajungând până la monstruoasele absolutisme în care Biserica a jucat un rol esenţial. „Primind acest al treilea dar al puternicului duh, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pe pământ, îi reproşează Marele Inchizitor lui Iisus, le-ai fi dat un stăpân căruia să i se închine, încredinţându-i propriile lor conştiinţe, şi le-ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergenţe fiindcă necesitatea alăturării este cea de a treia şi ultima pricină de frământare pentru oameni.” Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară.”Hristos refuzase „unirea universală” în statul pământesc absolut, refuzase unirea în afara lui Dumnezeu.

 Biserica a fost cea care a sprijinit statul spre a aduna turma şi a o supune.„Cine a fărâmiţat turma şi a împrăştiat-o pe căi necunoscute, întreabă Marele Inchizitor cu reproş. Turma se va aduna însă la loc şi se va supune iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şi atunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi…Noi le vom dovedi să sunt slabi, că nu sunt decât nişte bieţi prunci, dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta…O,! le vom da voie chiar să păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici, şi ei, la rândul lor ne vor iubi ca nişte copii pentru că vom fi fost atât de toleranţi! Le vom spune că oricare din păcatele lor va fi de bună seamă răscumpărat, de vreme ce a fost săvârşit cu învoirea noastră…”

Iată acestea fuseseră cele trei ispite pe care Hristos le respinsese : de a nu se supune pâinii pământeşti, de a nu-şi oferi conştiinţa unei autorităţi pământeşti, oricare ar fi fost ea, şi de a nu se uni într-un stat pământesc, sub puterea omenească a unui Cezar . „Primind dominaţia lumii şi purpura Cezarului, Tu ai fi întemeiat o împărăţie universală”, îi mai reproşează Marele Inchizitor. Însă Hristos a preferat să propovăduiască Împărăţia Cerească, refuzând să vadă omenirea ruptă de Dumnezeu. Ispitei statalităţii El i-a opus Puterea lui Dumnezeu, liniştii universale i-a opus lupta universală pentru descoperirea sensului vieţii. Plin de cinism, Marele Inchizitor continuă să-i arate lui Iisus cum „îndreptase” Biserica lucrarea Sa, îndepărtându-i şi pedepsindu-i pe cei mândri şi apropiindu-şi-i pe cei umili prin fericirea promisă atunci când vor pleca în altă lume. „Ei vor muri în pace, se vor săvârşi din viaţă în numele tău, şi dincolo de mormânt nu vor găsi decât moarte. Iar noi vom păstra cu grijă secretul şi, pentru fericirea lor, îi vom amăgi, făgăduindu-le o răsplată veşnică în ceruri.” Finalul discursului Marelui Inchizitor constituie mărturisirea tranşantă a despărţirii religiei de învăţătura lui Hristos: „M-am dezmeticit , însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie”. „Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat cândva mai mult decât Tine pedeapsa prin foc! Mâine deci am să Te ard pe rug. Dixi!” , îi spune el, în final, Ostaticului, aşteptând răspunsul. Însă, Acesta îl privise cu blândeţe pe întreaga durată a discursului. Deodată se îndreptă către Inchizitor şi, tăcut îl sărută pe buzele lui ofilite de bătrân, apoi ieşi afară în noapte şi dispăru. Pentru o clipă bătrânul a rămas pe gânduri, însă vechea idee de-a zidi Împărăţia omului reveni- Puterea era în mâinile lui.  Tot aşa şi lui Ivan, după ce-i povesti lui Aleoşa legenda, îi revenise ideea că viaţa lui depravată îi era permisă datorită Puterii Karamazovilor. „Marele Inchizitor huleşte Duhul sfânt, spune Berdiaev, şi răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu este ură definitivă faţă de Dumnezeu…Slujitorii oficiali ai Bisericii, cărturarii şi fariseii contemporani, mai –marii negri ai Bisericii, care binecuvântează crimele acestei lumi dacă sunt săvârşite de deţinătorii puterii, funcţionarii birocraţi de felul lui Pobedonosţev, toţi aceşti mici inchizitori sunt agenţi ai Marelui Inchizitor, s-au dezis în sinea lor de Hristos şi batjocoresc Duhul. În comparaţie cu ei, cât de pioşi, cât de aproape de Dumnezeu au fost Nietzsche şi ceilalţi răzvrătiţi! Păgânul de Goethe s-a mântuit în Duh , deoarece nu L-a hulit. Şi, pe de altă parte, în personalitatea lui Karl Marx a existat infinit mai mult ataşament faţă de principiul răului, infinit mai multă dragoste pentru lumea extradivină şi antidivină decât au avut Byron, Nietzsche, Ivan Karamazov şi alţi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu.”

„Legenda Marelui Inchizitor” este cea mai anarhică şi cea mai revoluţionară dintre scrierile oamenilor. Însă niciodată n-a mai fost rostită o sentinţă atât de severă şi de zdrobitoare la adresa ispitei statalităţii, a imperialismului, niciodată încă nu a fost divulgată cu atâta forţă natura antihristică a împărăţiei pământeşti şi nu a mai fost atât de lăudată libertatea, nu a mai fost scoasă în evidenţă libertatea divinităţii, libertatea spiritului lui Hristos”(Nicolae Berdiaev)

Bibliografie: Marele Inchizitor Dostoievski-lecturi teologice, Editura Polirom, Iaşi, 1997