Focul - căldură, lumină, magie?

Focul - căldură, lumină, magie?

  Focul - căldură, lumină, magie?

M-am gândit să vă povestesc, în câteva rânduri doar, câte ceva despre semnificaţiile focului, în ciuda faptului că astăzi puţini dintre noi mai remarcă un fulger, o scânteie, puţini dintre noi mai au ocazia să vadă cum se naşte un foc viu, dar totuşi multi dintre noi aprind o candelă în ajunul sărbătorilor. De ce o aprindem?

Element principal în mitologiile lumii, Focul era reprezentat adesea de personificările focului solar şi ale focului atmosferic, dar mai ales de cele ale focului viu, prieten şi deopotrivă duşman al omului. Focul simbolizează viaţa, puterea creatoare, pasiunea, dragostea, purificarea, dar şi puterea distructivă. Este opus apei, fiind o întruchipare a principiului activ masculin, în timp ce apa e o stihie feminină. Arii primitivi vedeau în focul căminului o forţă supranaturală asemănătoare cu cea a fulgerului, pentru că focul făcut în casă nu numai ca ne încălzeşte şi ne dă hrană, dar are şi darul (unii ar putea spune magia) de a alunga spiritele rele din jurul casei, tot aşa cum fulgerele alungă norii negrii şi aduc ploile, iar odată cu ele rodnicia. Focul - ignis (lat., focus (vatră)> foc), ogon' (rus.), Agni, zeul cu pletele, barba şi dinţii de aur din imnurile Rigvedei, era înfăţişat de un taur puternic şi era considerat fiu născut din Apă. Înfăţişarea focului sub diverse forme în mitologia universală s-a dezvoltat, fără doar şi poate, din mai multe rădăcini: focul - cel care îţi luminează drumul şi te ajută în lupta cu animalele sălbatice, focul - o forţă care te curăţă şi te vindecă (magia albă), focul - un fenomen periculos (flămând în incendii devastatoare, dar şi în magia neagră, care este imposibilă fără contribuţia lui), focul - un zeu al casei şi căminului. În mitologia populară există sute de credinţe şi superstiţii legate de foc, iar lanţul magic format de acestea a creat, de-a lungul vremii, un mod de viaţă (modus vivendi). Aşa cum apa adusă de la izvor în anumite condiţii este numită apă vie, sau apă neîncepută, focul obţinut prin metoda străveche a frecării lemnului este numit foc viu. Un astfel de foc este considerat vindecător şi era folosit adesea în medicina primară. Focul viu se aprinde în mod ritualic la cele mai mari ceremonii religioase şi sărbători calendaristice. În aria culturală românească acestui foc i se atribuie nu numai funcţii purificatoare, ci şi puteri magice de a stimula fecunditatea oamenilor şi a vitelor, precum şi fertilitatea solului. Focul viu e păstrat şi menţinut cu grijă, el nu se împrumută, fiind un garant al prosperităţii gospodăriei. Modul în care arde focul a fost mereu observat de cei din jur: când vuieşte focul în sobă, înseamnă că te vorbeşte cineva de rău sau că va fi sfadă în casă. Când sar scântei din foc, e semn că vin oaspeţi. Când, după ce se trece focul, jăratecul străluceşte mult în sobă, e semn că are să fie frig. Când nu ţi se aprinde focul în sobă, e semn că o femeie a născut prin sat etc. În credinţele românilor este clar exprimată ambivalenţa stihiei pirice. Pe de o parte, există un foc domesticit, sacru, izvor de bine, care e venerat şi tratat ca o fiinţă vie. Acestui foc, să nu-i spui foc, ci doar lumină. În el nu e voie să scuipi, să-l blestemi, să-l baţi, să-i laşi pe copii să se joace cu el, să-l dai afară din casă etc. Pe de altă parte există un foc neîmblânzit, devastator, incendiar, trimis ca pedeapsă de stăpânii cerului sau chiar ca răzbunare de stăpânii pântecului devorator al pamântului. Este focul din imprecaţiile şi blestemele noastre („bată-te focul să te bată!").

Sunt convinsă că fiecare dintre cititorii acestor rânduri cunosc farmecul focului, îşi amintesc de căldura cuptorului încins în ajunul Crăciunului, de trosnetul plăcut şi liniştitor al jarului, atunci când se stă în jurul unui foc de tabară. Focul e magic. Copil fiind, vedeam în felul bunicii de a aprinde focul o adevărată artă. Gândindu-mă la copilul meu, mă întreb cum va simţi şi ce va simţi el oare despre foc?

Astăzi, în perioada Crăciunului (de fapt toată tevatura începe supărător de devreme) avem podoabe luminoase de tot felul, beculeţe şi brăduţi care dau strălucire străzilor; în vremurile de demult însă, flăcăii satului dădeau foc, undeva pe deal, unei buturugi cioturoase şi o rostogoleau apoi în flăcări la vale spre sat, ca să creeze astfel un miraj luminos pentru toţi ceilalţi. Această buturugă era una sacră, iar flăcările aveau rolul magic de a stimula soarele slăbit de puteri în anotimpul rece. Aş vrea să amintesc aici că, în credinţele şi obiceiurile din preajma Crăciunului, s-au păstrat cele mai multe elemente precreştine, obiceiuri şi superstiţii care nu au nici o legătură cu partea religioasă a sărbătorii, cea legată de Naşterea Domnului. Terminarea unui an şi începerea altuia nou au la bază coborârea lumii în haos (cele 6 zile cuprinse între Crăciun şi Anul Nou ) şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice (până la Bobotează), această perioadă este considerată un timp impur, periculos, deoarece se desfiinţează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Este timpul prielnic tuturor actelor de magie agrară, medicală, erotică şi actelor divinatorii sau ofrandelor destinate cultului strămoşilor. Este perioada colindelor, a procesiunilor şi jocului cu măşti. În toate aceste acţiuni focul are un rol esenţial, nu putem aştepta Crăciunul fără foc în casă (în lipsa sobei aprindem lumânările) şi chiar dacă beculeţele colorate de afară au luat locul buturugilor, haideţi să ne oglindim sufletul în fiecare lumină din preajma noastră, chiar dacă e o lumânare aprinsă sau lumina ochilor fiinţei dragi! E drept, Focul este un simbol puternic masculin, dar să nu uităm că femeia este cea care îl aprinde (şi asta din toate timpurile), fie el focul din vatră sau cel organic, focul din străfundul fiinţei noastre.

Să vă aducă Domnul Sărbători cu Lumină!  

Magdalena Motz
Montreal