Lumina scade, verzui-aurie, spre apus. Din răsărit coboară întunericul adînc, catifelat, al nopţii marţiene. Sateliţii se văd cu ochiul liber: două puncte mişcîndu-se aproape vizibil. Deasupra orizontului stelele încep să sclipească aşa cum numai într-o atmosferă rarefiată pot străluci. Sau pe Lună, unde atmosfera lipseşte cu desăvîrşire.

- Tocmai la ţanc, spune Bjork. Oboseala i se simte în voce. De săptămîni, cei doi lucrează fără pauză, cu somn mai mult furat în orele cînd colegul putea lucra singur – cînd, de fapt, spaţiul îngust nu permitea lucrul a doi oameni îmbrăcaţi în costumele voluminoase, de cosmonauţi. Atunci dormeau pe rînd. Oboseala se vede şi pe faţa trasă a lunganului blond dar, în ciuda eforturilor fizice şi a grabei din ultimele ore, pe faţa lui fină, catifelată, de un maroniu de cacao cu lapte – moştenire de la strămoşii tahitieni – nu se vede pic de transpiraţie. „Cum naiba?!” se mira de fiecare dată Matsui, tovarăşul lui, un bărbat nu prea înalt, mai mult pătrăţos, cu muşchi de luptător, cu braţe lungi şi puternice. El părea să fi adunat tot părul lipsă de pe trupul lui Bjork – un păr negru, aspru, care îi acoperea ca o blăniţă de smocuri întunecate pieptul, braţele, spinarea. Chiar pe faţă nu prea avea păr, poate de aceea pe ea se scurgeau mai tot timpul şiroaie de năduşeală. Doar pliurile de la ochi aminteau de originea lui asiatică, altfel, numele era pur grecesc: Vanghelis.

Îşi făcuseră tabăra pe această faţă a planetei în urmă cu şase săptămîni, delegaţi de către grupul de bază să construiască un telescop. Aveau şi acolo unul – dar desele furtuni şi vîntul permanent îi împiedicau să cerceteze cerul. Nu numai firele de nisip care încărcau permanent antena, dar şi intensele descărcări electrice produse de nisipul în mişcare aveau efecte negative. În final, hotărîseră să construiască acest observator, pe podişul înconjurat de munţi, unde furtunile nu se prea întîlneau şi chiar şi vîntul era un fenomen rarisim. Şi, după un drum de aproape o săptămînă în vehicolul de suprafaţă încărcat cu aparatură şi scule şi cele şase săptămîni de muncă asiduă, observatorul era gata – inclusiv spaţiile de locuit. Se puteau muta din spaţiul îngust, aproape claustrofobic, al vehicolului. Şi puteau vedea, pentru prima oară după aproape un an, Pămîntul!

- Mai sunt aproape trei ore pînă la răsăritul Terrei, zise Matsui. Avem timp să facem o baie, poate să dormim puţin...

Ei, cei optsprezece bărbaţi şi femei, fuseseră „norocoşii” aleşi. Primii oameni pe Marte! Decenii, care ajunseseră să împlinească secolul, trecuseră, pînă cînd Consiliul Terran aprobase o călătorie umană în spaţiu. Între timp, dovezile că nu suntem singuri în Univers, că Terra primise deseori vizitatori din spaţiu, deveniseră concludente, greu de ascuns publicului larg. Presiunile asupra Consiliului de a redeschide programele spaţiale, îngheţate de pe vremea Războaielor Reci, deveniseră tot mai puternice. Şi, în final, se aprobase. O prima expediţie de cercetare pe planeta vecină – acolo unde observaţiile prin sateliţi indicaseră o intensă activitate a aşa-ziselor OZN-uri: nave ale extratereştrilor care, cine ştie din ce motive, ocoleau cu obstinaţie orice contact cu umanii tereştrii. Optsprezece bărbaţi şi femei, crema speciaiştilor în diferite domenii în ciuda tinereţii lor, pregătiţi să intre, în sfîrşit, în contact cu ET-ii – Extra-Tereştrii.

Pe Marte, în ciuda anului aproape scurs şi a aşteptărilor, teranii nu putuseră observa niciun OZN. Nici vorbă de vreun contact cu alte fiinţe. E drept, cei doi observaseră în ultimele zile, mai mult cu coada ochiului, prezenţa acestor aparate de zbor. Erau oare ET-ii curioşi de ceea ce construiau ei? Prezenţa lor, dacă nu se înşelau cumva, aducea şi o problemă neaşteptată: un bruiaj aproape continuu care îi împiedica să intre în contact cu Baza. Ultimul mesaj primit era de acum unsprezece zile. Trunchiat şi neclar, cerînd multe lămuriri. Aparatele fuseseră programate să înregistreze orice nou mesaj, chiar şi atunci cînd ei nu erau lîngă Comunicator, dar fără vreun rezultat.

După o baie firbinte – prima în ultimele săptămîni! – şi o masă, dacă nu copioasă, sigur binevenită, cei doi se aşezară în faţa ecranului. Observatorul fusese pregătit – direcţionat, calibrat – pentru a le aduce imaginea dragă şi aproape uitată a planetei mamă. Desigur, de la distanţa asta nu se puteau observa oceanele şi continentele, Pămîntul era mai degrabă o minge de tenis albăstrie, cu o luminiţă învîrtindu-se în jurul ei, dar era suficient şi atît! S-ar fi simţit mai aproape de cei rămaşi acasă...

- Ce-or fi vrut să spună în Mesaj? întrebă Bjork. Nu trebuia să spună care, era un singur Mesaj care îi interesa. Ultimul. Această întrebare o puseseră, în utlimele zile cînd unul, cînd celălalt, fără a putea găsi vreun răspuns mulţumitor.

- Nu ştiu. Mie mi sa părut cumva... festivist. De parcă ne anunţau o mare victorie, împlinirea unui mare vis...

- Da, aşa mi s-a părut şi mie. Or fi intrat în contact cu ET-ii?

- Poate. Aşa s-ar părea. Ce altceva ar putea să îi bucure atît de mult? Dar atunci, de ce aceia de pe-aici – i-ai observat şi tu, de bună seama – ne evită?

- Poate ne înşelăm. Aparatele nu au înregistrat nimic deosebit. Poate sunt, poate nu...

- Chiar de-ar fi aşa. Dacă au intrat în contact cu ei, sigur au aflat de prezenţa noastră aici. Dacă nu o ştiau dinainte. Sunt sigur că ştiu de existenţa acestui platou binecuvîntat de lipsa vîntului.

- Şi ce o fi vrut să spună cu „antima”? În ce limbă o fi?

- Poate aşa se numesc ET-ii. Poate vin de pe o planetă, sau lume, care se numeşte aşa...

Discuţia continuă aşa, întorcînd problema pe-o parte şi alta. Pentru doi oameni de ştiinţă, această discuţie sterilă era de-a dreptul frustrantă. Ar fi avut nevoie de cîteva elemente palpabile, care să le permită enunţarea unor teorii... Doar cele cîteva cuvinte, acoperite şi ele de zgomote de fond, abia înţelese („mare vic... s-a reu... mare pentru Omeni... antima...”). Mesajul.

- OK, e timpul, zise Matsui. Bjork apăsă butonul care aduse imaginea spaţiului pe ecranul observatorului. Stelele luceau mult mai vii decît filtrate prin aerul rarefiat. În centrul imagini... nimic.

- Nu se poate, şopti Bjork. Nu am greşit cu nimic. Reglările sunt perfecte! Ştia ce spune, era unul din cei mai experimentaţi astronomi tereştri. Calculele indică prezenţa Pămîntului exact ACOLO!

Priviră amîndoi în tăcere spre ecran.

- Poţi să măreşti? întrebă Matsui. El era Inginerul.

Bjork apăsă pe butoane. Ecranul păru, la început, neschimbat. Apoi, în centrul imaginii, apărură nişte pete. O mică luminiţă continua să se învîrte, cumva haotic, în jurul lor. Bjork se schimbă la faţă.

- Ce e? întrebă Matsui, începînd să se îngrijoreze. Ce vezi?

- Ăla e Pămîntul! şopti, gîtuit, astronomul.

- Cum aşa? Nu înţeleg!

- Acum înţeleg Mesajul. Au reuşit să obţină antimaterie pe Pămînt. Să o folosească! Pămîntul nu mai există...

Matsui nu îl întrebă nimic. El era inginer, ştia ce se putea întîmpla...

Cei doi se ridicară, traseră pe ei costumele şi ieşiră afară, cu lacrimi şiroind pe feţele de neatins, aflate în spatele măştilor transparente. Erau singuri în univers – ei şi ceilalţi de la Bază.

În faţa Observatorului se găseau trei aparate de zbor, cu o aparenţă nepămînteană, aşezate pe sol.

- Acum ştiu şi de ce au refuzat contactul cu noi, zise Matsui. Ei bănuiau...

- Nu. Ei ştiau! Nu au vrut să fie implicaţi. Ne-au lăsat să facem după capul nostru...

Întrebarea nerostită, care se ivi simultan în mintea lor şi la care sperau un răspuns, era: „Dar acum, acum se vor implica? Sau suntem mai singuri ca niciodată în Univers...”