Am venit pe lume să caut dragoste

şi m-am zbătut pentru asta,

orbitele de nenumărate ori mi s-au învineţit

pentru asta,

şi vrejurile uscate ale mai vechilor părăsiri

au tencuit o colibă,

apoi o casă mai mare,

apoi cîte-un orăşel demolat

în fiecare garsonieră din care

tîrziu am plecat

în nodulii atîtor seri

m-am răsucit pe întunericul pernei

scos la lumină de sticla afumată a lămpii

şi-am tînjit după dragoste

ca după boală

şi-am crezut că iubirea-i doar o mîncărime

care erupe aşa, doar la unii erupe,

cu ziua şi locul naşterii

printre fişele de la dispensar

am săpat adînc cu hîrleţul,

am dezvelit gropile de var pentru

noile încăperi,

am bătut piroane în fiecare loc

unde ar fi putut fi cineva pentru mine,

unde s-ar fi găsit cineva pentru mine

ca un trup fără podoabe

m-am ascuns sub pojghiţa de fetiţă cuminte,

sub straturile de picăţele ale rochiţei,

aşteptînd străinul să vină

nu bărbatul, nu femeia,

dar cu vorbele şiroind de iubire,

cu tăcerile muiate în dragoste

de aceea, mamă, stai mai mult cu mine!

de aceea, fraţilor, uitaţi-vă mai des înspre mine!

de aceea, iartă-mă tată, căci despre tine e altfel!

de aceea, prietenelor, nu vă rîdeţi de mine

şi voi, puţinii mei bărbaţi, uitaţi tăria sînilor,

sfîrşitul de mortar al fiecărei după-amiezi

de pe-atunci împăturită cu grijă!

şi tu, iubitul meu, mută-te definitiv

între pereţii de bîrne ai inimii mele!

Ioana Nicolaie