Călătorie prin București – fragment din  “Dacă m-aș mai naște“

                                                                    Dr. Cornelia Păun

      

       Santos a coborât  grăbit, cu liftul. Dumnezeu îi indeplinise  dorința. Dar oare ce-și dorea, era ceea ce-a sperat ? Aceasta era însă o taină, pe care-o va afla, în scurt timp.

       În fața lui, o fetiță blonduță, mică de înălțime, pășea încet. Din tufele cu vegetație abundentă, năvăliră cu picioarele în sus, vreo zece-unsprezece câini cât vițeii, lătrând furioși. O acoperiră cu labele complet. Santos privi neputincios. Un bărbat apăru instantaneu și se răsti la câini. Ciudat, câinii ascultară și dispărură ca prin farmec, așa cum au și apărut. Din față, apăru însă vecinul, cu pitbullul dezlegat. Atunci Santos se sperie mai tare. Privise la știri, cum directorul unei instituții, a fost ucis de pitbullul din vila vecină, care a sărit gardul în curtea casei sale. Cu inima cât un purece, trecu sfios pe lângă el.

    Pe bulevard , ca de obicei, cerșetorul din intersecție se scărpina  în barbă și în păr, din când în când, omorând nervos câte un păduche, între unghiile sale lungi și murdare. Apoi, își introducea capul în câte vreun  jeep oprit în intersecție. Indiferent dacă șoferul îi oferea sau nu ceva, de primit mai mult ca sigur că primea ceva. Își dota astfel și cu vietăți, spațiul luxos al autoturismului.

     Santos ajunse în fața stației de mașină. Autobuzul sosi imediat, încărcat ca de obicei, cu pensionari. Majoritatea, având alături cărucioare uriașe. Ca de obicei, mulți se plimbau de la orele cinci-șase ale dimineții.  Acasă se plictiseau… În mașină au însă căldură iarna și aer condiționat  vara. Și mai pot și socializa. Adică să se certe cu tinerii și copiii… Și chiar să-și verse nervii…Pot chiar să le mai tragă câte una la oase…sau chiar la organele interne… Și dacă transportul e gratuit, de ce să nu profite …

     Santos încercă să urce cu mai mulți puștani, cu ghiozdane în spate.

- Nu , voi nu urcati ! zbieră la ei, o bătrână furioasă.             

- Dar noi… noi, mergem la școală ! Ce ne facem  ? spuseră copiii în cor, disperați, bâlbâindu-se.

- Voi, - țipă bătrâna, accentuând - mergeți pe jos !

- Dar nu putem ? Avem zece stații până acolo … spuseră necăjiți băiețeii. Am ajunge când se termină cursurile !

        Și ușile mașinii se închiseră brusc.

         După zece minute, apăru o altă mașină. O bătrână imensă coborâ, făcându-și loc cu coatele. Când ajunse în dreptul unei adolescente firave, care dorea să urce, să meargă la școală, femeia se chirci, își luă avânt și o lovi cu putere în piept, cu coatele. Fata se încovoie și schelălăi de durere. Reuși totuși să urce în mașină. Puștanii  fiind mai mici, au fost împinși. Cel mai scund căzu și de abia scăpă de sub picioarele călătorilor indiferenți, printre roțile nemiloase ale cărucioarelor pensionarilor.

        Copiii au reușit abia într-a patra mașină să urce.

         Pe locuri, în autobuz, bătrâne și bătrâni, pensionari, cu cărucioarele imense lângă ei. Unii mai cară și elemente de mobilier, ghivece cu arbuști de apartament și chiar animale de companie. Un tânăr palid, care de abia se ținea pe picioare, atinge fără să vrea un bătrân, așezat pe scaun.

-         Ce, mă, nu te ții pe picioare ? îi urlă acesta, iritat.

-         Vin de la serviciu, domnule ! Lucrez de douăsprezece ore încontinuu, la patron. Am ajuns ca sclava Isaura ! spuse cu voce firavă tânărul. Dar eu am plătit bilet !

-         Da’ ce crezi, că la bugetari e mai bine ? spuse cu necaz un bărbat între două vârste. Acolo suntem Tom din “Coliba unchiului Tom“. Face șeful nostru direct ce vrea și cu banii statului și cu angajații…

-         Și ce, noi dacă avem călătoriile gratuite, nu avem dreptul ? Noi o să trăim mai mult decât voi tinerii ! N-o să prindeți voi, heeee  heee vârsta noastră ! Așa vă freacă ăștia,  de-o  să crăpați cu toții de tineri ! spuse bătrânul, cu răutate.

         Lui Santos îi erau familiare aceste vorbe. Auzise aproape zilnic câte un bătrân, care spunea exact același lucru. Alături de el, un tânăr îmbrăcat în zdrențe, nespălat , se scărpina de zor. Apoi , între unghii, sfărâma ce prindea. Santos încercă să se ferească, mai ales că, pe pielea de pe mâinile tânărului  observă niște exeme ciudate.  Iar mirosul ce-l emana era groaznic…Nu prea avea însă, unde să se deplaseze. În plus , din față venea împingându-se printre oameni, o femeie sărmană, cu o plancardă, să cerșească. Santos descifră scrisul cu litere  mari : “Bolnavă de plămâni“ ! Încercă fără succes, să se ferească din nou. Un bătrân ce se îndrepta spre ușa de coborâre, trăgându-și căruțul, îl lovi cu putere, pe Santos, la oul piciorului.

-         Dar babo, unde te duci așa de dimineață ? întrebară doi bărbați între două vârste, pe o bătrână care abia se ținea pe picioare.  Noi mergem la serviciu , dar matale ? Nu vezi că încurci lumea ?

           Bătrâna se legănă cu greutate de pe o parte pe alta, abia deplasându-se.

-         Merg și eu la piață, muică ! spuse femeia.

-         La ora asta ? Dar piața nu este deschisă la șase dimineața.  Și de ce nu mergi la piața din apropierea casei , că te-ai urcat de vreo zece stații, spuseră râzând bărbații. Lasă copiii să meargă la școală, și oamenii la lucru …

-         No, uite c-așa vreau eu ! spuse femeia cu năduf. Dac-avem gratuitate, de ce să nu profităm ?   

         Din stație, urcară trei zdrahoni tuciurii. Își rotiră hulpav privirile și fixară o fată blondă, subțirică. O înconjurară și îi cerură răstit biletul. Fata se văicări încet. Se rugă de ei. Nu avea bilet.

         Bărbații o traseră cu putere jos din mașină, urlând. Santos, la fel ca mulți alți călători, știa că indivizii nu sunt controlori . Dar nimeni, ca de obicei,  nu reacționează. Fiecare își vede de treaba lui .                                          O femeie rotofeie își taxează călătoria. Aparatul nu funcționează. Încearcă din nou.

-         Iar mi-a luat două călătorii ! exclamă necăjită femeia.

        Santos avea abonament. Știa însă, că atunci când cumpăra câteva călătorii, se păcălea  totdeauna cu aparatul. Pentru o călătorie, consuma mai multe.

        Un bătrân libidinos, cu fața roșie și neridată, se frecă fără pudoare de o adolescentă. Fata încercă să se retragă, fără succes.

-         Ia uite-te la ea, nesimțita ! țipară în cor două bătrâne. Se ia de omul serios ! Fetele din ziua de azi …

         Santos zâmbi când își aminti de articolul din ziar care povățuia în mod înțelept călătorii, să fie atenți la bătrânii, care de plictiseală, își găsiseră  drept  ocupație, să fure din buzunarele oamenilor istoviți de muncă sau ale puștilor neglijenți, în traseul lor de la sau spre școală.

           Andrei, colegul de bancă, i-a spus că are câțiva vecini pensionari , care se trezesc la patru dimineața , își iau cărucioarele și pleacă de la capăt de linie cu autobuzul. Se mai întorc abia seara.

           Santos se gândi “Săracii pensionari ! “. Pentru ei, o soluție mai bună era amenajarea unor spații în care să socializeze și să se încălzească iarna sau să se răcorească vara, că doar acestea erau motivele numeroaselor călătorii. Astfel , nu deranjau copiii să mergă la școală și nici adulții să se ducă la muncă. . “ Dar de bieții  copii  și de sărmanii angajați mi se rupe inima“ ! gândi Santos.

-         Dar domn’ șofer, e vară, sunt 35 de grade, de ce ai dat drumul la căldură, răcni un călător supărat. Iarna trecută nu prea funcționau instalațiile de căldură ! Acum te-ai găsit să le dai drumul ?

-         N-am ce să fac ! S-a stricat instalația ! răspunse șoferul țipând, pentru a fi auzit.

-         Și noi, ce ne facem până la capăt ? spuseră în cor câțiva călători cu necaz.  Murim, în zăpușeala asta !

     Căldura sufocantă îi făcu pe câțiva dintre pensionari, să renunțe la plimbările interminabile.

      Din stație, urcă însă în autobuz tacticos, un maidanez uriaș. Oamenii îi făcură loc imediat, de parcă ar fi intrat o personalitate.  Câinele era însă prea flămând și obosit de vreme. La următoarea stație, urcară  în grup, câțiva muncitori de la salubritate, în uniforme portocalii, pătate și murdare însoțiți de mături, lopeți și pubele pline ochi cu gunoaie. Unii călători încercară să se ferească, să nu se murdărească… Fără succes… Știau că aceasta este ultima inovație a firmelor de salubritate. Circulă cu mijloacele de transport în comun ! Doar așa ies mult mai ieftin … și cu profit mult mai mare ….

         Santos se pregătea să coboare la prima stație. S-a schimbat traseul, așa cum era obiceiul în ultimul timp. Dar din ce în ce mai rău, pe trasee mai complicate… Coboară într-o stație unde opresc mai multe mașini , dar drumul se continuă cu una singură. Pentru aceasta toți călătorii – adulți, bătrâni, copii - trebuie să traverseze în fugă, ca la o competiție sportivă, o intersecție enormă, în timp ce, în fuga lor disperată, antrenează prin forfota produsă, o haită de maidanezi, ce îi urmează, latrând cu foc.  Dacă i-ar vedea vreun regizor american și i-ar filma, ar ieși cu siguranță, o secvență  de succes dintr-o comedie. Pentru protagoniști  este însă o situație zilnică, tragică…

         Santos se gândi că erau și călători pensionari, educați și civilizați, care se deplasează numai atunci când au nevoie, fără cărucioare imense sau alte bagaje enorme. Dar înțelege și persoana care, la final de călătorie, parcă uită că mai există și oameni buni, pentru că are în plus sau o vânătaie, sau o haină mânjită de la pubelele cu gunoi  transportate în tramvai, sau măcar vreun purec rătăcit, dăruit involuntar de vreun vecin de călătorie …