Dr. Cornelia Păun: “Magia unei vechi fotografii” din ciclul VIVAT ACADEMIA

 

Alexandru studia cu interes, în sala bibliotecii universitare, cursurile de geometrie diferenţială. Era student la “Matematică” şi se afla în sesiune.

 

Deodată, frunzărind cartea din care ìnvăţa, printre foi, găsi o fotografie. Era o poză alb negru, veche. “Este din epoca trecută, din socialism”, gândi tânărul, privind-o fascinat.

 

Observă că ceva în poză îl fermeca cu totul şi nu ştia ce anume. Cadrul, având în fundal Biserica Neagră - construită pe locul unei biserici romanice vechi, din secolul al XIII-lea, distrusă în marea invazie tătară din 1241, afectată apoi de multe cutremure şi de marele incendiu, datorită căruia a primit acest nume - statuia impunătoare a lui Johannes Honterus, atât de expresivă, încât îţi transmitea parcă personalitatea omului,  ca şi cum ar fi fost viu, de parcă ar fi grăit şi transmis mesajul său sau tinerii care se pozaseră, frumoşi, veseli, cu ţinută şi aspect de intelectuali.

 

Alexandru înţelesese imediat. Erau foşti studenţi ai Universităţii, care studiind aceleaşi cursuri ca şi el, uitaseră poza între filele cărţii.

 

Imaginea avea un farmec deosebit, încât Alexandru nu se mai putea opri a o privi, a o admira. Fotografia exercita asupra lui o atracţie inexplicabilă. Era surmenat, obosit, după câteva nopţi nedormite, în care învăţase pe rupte.

 

O toropeală plăcută, necontrolată, îi inundă trupul, Alexandru căscă prelung şi…

 

Auzi deodată o voce puternică, masculină, cu exprimare academică, elevată, cu o pronunţie specială, care marca anumite silabe: “Pânza Hiperboloidului…”.

 

Privi în faţă şi văzu pe domnul profesor universitar Gheorghe Atanasiu, un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, distins, slab, cu părul alb, des, cu frunte lată şi ochi albaştri pătrunzători, spre care uitându-te, aveai impresia că se cufundă ìn imensitatea mării sau a cerului, că privește infinitul despre care îţi vorbea în fascinantele lui cursuri. Profesorul ţinea prelegeri şi la Universitatea din Sorbona, unde era invitat periodic.

 

Alexandru avu senzaţia că l-ar asculta permanent. Şi studenţii din jurul său gândeau la fel, în timp ce îşi luau notiţele, cu mare atenţie. Era ultimul curs înainte de sesiune şi examenul la ALGAED era unul dintre cele mai dificile. Studenţii erau ìnsă selecţionaţi dintre foştii elevi de liceu cei mai buni la matematică, olimpici, care-şi petreceau multe ore pe zi, rezolvând cu pasiune probleme şi exerciţii complicate de geometrie, algebră.  

 

Peste şase zile era examenul. Toţi învăţaseră silitori, dar examenul era unul dificil.

 

Profesorul Atanasiu era un as al matematicilor, dar şi un profesor universitar sever, un om care aprecia adevărata valoare şi la care nu conta decât ceea ce cunoştea studentul la disciplina sa, indiferent fiul cui era sau de câţi bani dispunea acesta. Personalitatea sa respecta cu adevărat statutul de profesor universitar, ştiinţele matematicii şi învăţământul. Considera că, pentru un om de valoarea sa ar fi fost o înjosire să se preteze la lucruri necinstite şi nici prin gând nu i-ar fi trecut vreodată că    s-ar putea compromite a lua şpagă de la cineva, pentru trecerea vreunui examen. Aşa gândeau însă şi ceilalţi profesori universitari, colegii de catedră.

 

Era epoca socialistă şi mită luau, de obicei, doar secretarele unor instituţii, pentru a  urgenta eliberarea unor acte şi consta, de obicei, într-un pachet de ţigări străine sau cafea naturală. Se putea rezolva ìnsă problema și fără nicio șpagă.

 

Ziua examenului veni curând. Cerinţele şi nivelul de pregătire pentru a promova examenul de ALGAED erau foarte ridicate. Era necesar ca subiectele să fie cunoscute în totalitate de către studenţi. Nici nu se punea problema să înveţi numai o bucată din curs şi să treci.

 

Alexandru luă nota zece la proba scrisă a examenului. La fel şi un coleg de-al său, fiul unor securişti, dar care învăţa conştiincios şi lua pe merit notele. Un alt student primise nota opt, doi obţinuseră note de şase iar restul grupei picase. Urma proba orală. 

 

Examenul dura foarte mult, aproape o zi întreagă. Se înserase atunci când veni rândul lui Alexandru să tragă biletele. Nu existau subiecte pe care să nu le fi parcurs. Ca urmare obţinu zece şi la cele două subiecte de pe bilet - unul de teorie şi o problemă.

 

- E băiatul primarului, dar nu îi dau mai mult de cinci, auzi Alexandru vocea profesorului vorbind la telefon cu cineva. Și fiului Şefului Securităţii Municipiului nu i-am pus decât şase. De atât a ştiut, atât i-am dat. Nu mă compromit să fiu incorect.

 

De obicei, după un examen luat, toţi colegii de grupă, care promovaseră examenul, chiar şi cei care nu consumau băuturi alcoolice, mergeau împreună, să sărbătorească la „Groapă” - parte a complexului „ARO”, cel mai scump şi luxos din oraş – un loc amenajat ìn stil rustic, aflat la subsolul localului, unde se servea bere iar preţurile erau ceva mai mici, comparativ cu cele de la bar, frecventat în special de străini, pentru că se plătea în valută şi faţă de restaurant, unde se practicau preţurile cele mai mari din oraş, dar pe care totuşi, uneori, şi le putea permite oricine, pentru sărbătorirea unui eveniment deosebit. O altă variantă era “Gaura dulce”, din spatele restaurantului „Cerbul Carpatin”, de aceeași categorie cu „ARO” sau restaurantul „Cina”, mai acceptabil ca preţ, dar de nivel calitativ puţin mai scăzut.  

 

Acum însă, promovaseră prea puţini studenţi iar aceştia erau foarte obosiţi după efortul depus, dar încununat cu succes. Promovarea unei examen atât de greu îţi dădea o stare de fericire, de euforie de nedescris, pe care numai cel ce o trăia o putea ìnţelege, pentru că însemna încununarea unei munci asidue, dar era şi o confirmare a capacităţilor proprii de învăţare, a valorii pe care o aveai ca viitor intelectual. Iar acest lucru era admirat chiar şi de colegii care picaseră examenul, care fără pic de invidie, nu se sfiau să dea replici de genul: “Eşti tare, Alexandru! Ai minte de matematician!”.

 

Chiar şi vecinii, cunoscuţii, oameni simplii, fără pregătire superioară dar destul de inteligenţi respectau statutul de student, pentru că ştiau că puţini erau cei care-l aveau, adică doar 2 % din absolvenţii de liceu iar selecţia era dură şi corectă. Însemna să ai calităţi pe care puţini oameni le aveau şi care erau respectate şi admirate de toţi ceilalţi.

 

“Eşti băiat deştept, Alexandru! Ce mândrii trebuie să fie părinţii tăi de tine!”  îi spuneau ei când îl întâlneau.

 

.......................................................................................................................................

 

Alexandru se trezi de dimineaţă. Era în prezent, în epoca actuală. Ajunse la facultate în jumătate de oră, exact înainte de începerea cursului de „Geometrie diferenţială” al domnului Plutiş, o matahală de om, care se chinuia din greu să-şi susţină cursul. Ca de obicei, se încâlcea în demonstraţiile începute, fără ca vreodată să poată finaliza vreo rezolvare. Săptămâna următoare era examenul. Consta numai din teorie, la fel ca toate celelalte examene de la „Matematică”. Seminarul îl făceau cu asistenta, doamna Purcelea, la fel de bună specialistă în tainele matematicii ca şi şeful său, domnul Plutiş, care devenise după revoluţie direct profesor universitar, la fel ca mulţi alţii, selectaţi dintre cei care de abia treceau examenele, la cursurile fără frecvenţă - cu care ìn epoca anterioară rămâneai tot pe postul de muncitor, fără a putea fi promovat intelectual.

 

Alexandru nu înţelegea de ce nu se cer probleme la această facultate de matematică. El intrase printre primii, la Universitatea din capitală, dar se transferase aici, pentru a fi acasă. A realizat de abia acum, că făcuse o mare greşeală. Printre actualii colegi de grupă erau: o elevă de la şcoala unde mama sa era profesoară, care luase doi la matematică la examenul de intrare la liceu și de abia trecea clasa, un fost coleg de gimnaziu, care era muncitor la turnătorie, o femeie de serviciu de la facultate, toate secretarele facultăţii, împreună cu administratorul, bibliotecara şi portăreasa.

 

Era în primul an după revoluţia din 1989 şi puţini oameni aveau o facultate absolvită.

 

Alexandru dorea să-şi verifice cursurile, să le completeze, pentru că lipsise de la un curs. O rugă atunci pe Alina, studenta care avea numai zece pe linie la toate examenele, să-i aducă cursurile.   

 

Tânăra i le aduse a doua zi. Alexandru se bucură şi începu să caute cu nerăbdare printre foi. Dar rămase stană de piatră.  Cursurile constau în înşiruiri indescifrabile de semne ciudate, din care nu puteai înţelege o iotă. Şi fata lua numai zece ! Atunci Alexandru înţelese tot ce se întâmpla. Părinţii fetei îi cumpărau examenele! Tatăl, fost şofer în socialism, îşi făcuse o firmă de transport profitabilă. Lucrase drept colaborator al Securităţii Comuniste şi acum era recompensat, avea facilităţi, relaţii să se descurce în hăţişul corupţiei.

 

 Alinei, profesorii îi aduceau omagii indecent de elogioase. Alexandru gândi că el s-ar simţi ofensat dacă cineva i-ar fi spus ceea ce ìi spuneau cadrele didactice tinerei, dar pentru a ìnţelege acest lucru trebuia să dispui de un anumit nivel de inteligenţă. “Este o caracteristică a epocii actuale!” îşi spuse el în gând. „Să cauţi o persoană cu intelect cât mai scăzut, cât mai josnică cu putinţă, pe care să o promovezi  exagerat, să o elogiezi indecent, fără nicio jenă, de parcă ar fi o minune a naturii, dar care în acelaşi timp, pare a fi o prezentare în bătaie de joc la adresa omului respectiv”.      

 

Veni curând ziua examenului. Plutiş dădu subiectele şi se aşeză la catedră.

 

Alexandru începu prezentarea acestora, adică a teoriei expuse de profesor... eronat....

 

Colegii lui îşi scoaseră cu curaj cursurile şi copiau fără nicio jenă. Plătiseră examenul şi nu aveau nicio frică sau reţinere.

 

Alexandru era dezamăgit. Acesta era modul de desfăşurare a examenelor în noua epocă şi constată necăjit, că nu va mai vedea decât astfel de probe. Finaliză lucrarea şi o predă profesorului, trist, simţind un gust amar.

 

După o oră, s-au afişat şi rezultatele. Primii erau colegii care îşi cumpăraseră examenul, scriși în ordinea sumei plătite. La sfârşitul listei era şi Alexandru, singurul care luase examenul numai pe baza cunoştinţelor sale de matematică.

 

Unii dintre colegii săi s-au revoltat.

 

• De ce promovează și Alexandru, dacă el nu a dat niciun leu pentru examen? spuseră supăraţi lui Plutiș, câţiva dintre studenţi.

• El este singurul care a ìnvăţat, trebuia să-i dau și lui examenul. I-am dat cea mai mică notă, este ultimul clasat, spuse șoptit profesorul.

• Eu, unul, nu vă mai plătesc nimic dacă ìl mai treceţi la vreun examen, se răsti unul nervos. Ce, eu dau banii de prost ce sunt ?

 

Urma proba de oral. Alexandru selectase biletul şi se aşeză în bancă. Colegul său care avea numai zece tocmai răspundea. Era venit dintr un sat de lângă Galaţi. Părinţii săi primiseră pământ și scoteau bani buni din recolte. Tânărul se chinuia să vorbească, dar nu putea decât să scoată din gâtlej niște sunete indescifrabile.

 

Atunci Alexandru a înţeles tot. „Deci acesta este studentul eminent, elogiat de toţi!”  

 

„Trebuie să gândesc pozitiv, că aceasta reprezintă o victorie, în epoca actuală”, gândi el. „Să iei un examen, fără să dai şpagă, ìn ziua de azi este o mare victorie! Dar rămân cu un gust amar, foarte amar, dar nu atât de amar ca cel simţit de colegii mei care au primit note mari, dar au rămas cu buzunarul gol... la fel de gol ca şi capul pe care – tot plătind mereu pentru examene și concursuri, fără să ìnveţe ceva - şi l-au păstrat la fel cum îl aveau, de obicei.... 

 

Epilog

 

Alexandru se afla în tren spre Braşov. Veniseră doi controlori de bilete, un bărbat şi o femeie între două vârste.

 

- Vrem să vedem şi carnetul de student, spuse cu ton obraznic femeia.

 

Tânărul începu să caute documentul. Avea reducere la biletul de călătorie ca student.

 

Femeia deveni nerăbdătoare.

 

- Aveţi sau nu? ìntrebă ea pe un ton răstit.

 

- Am sigur că am, doar sunt student, adică sunt serios, spuse Alexandru. Sunt la facultate !

 

- Facultate ? spuse femeia râzând puternic, ironic. Acum toată lumea are facultate! Şi eu, şi colegul meu, controlorul, acarul şi femeia de serviciu care spală toaleta vagonului. Nici nu mai cunosc pe cineva fără, completă rânjind muierea, acompaniată de râsetele bărbatului ce o însoţea. Chiar la mine în cătun, din fundul Moldovei, nu a scăpat nimeni fără licenţă! De la douăzeci la optzeci de ani, toţi au făcut facultatea sau sunt acum studenţi. Aşa că a fi student în ziua de azi, nu mai e nicio grozăvie! Unii s-au înscris chiar la doctorat acum... de când se poate copia fără problemă, de pe site-uri de Internet gen elev.ro, scolar.com, gradi.ro sau bebe.com. 

 

...........................................................................................................................................

 

Ca de obicei, în zilele următoare, Alexandru se plimbă prin oraşul natal. Trecu prin faţa corpului „Facultăţii de matematică”. Se opri visător să citească nişte anunţuri. Constată că fostele lui colege, administratorul şi femeia de serviciu erau acum profesori universitari de succes. Numele lor figurau pe liste. Secretarele promovaseră mai sus, în funcţii, chiar la Rectoratul Universităţii. Una dintre ele ajunsese  la Serviciul doctorate...

 

Pe bulevard, Alexandru se întâlni cu altă fostă colegă, care lucra anterior, la curăţenie.

 

- Ce mai faci ? o întrebă bărbatul.

 

- Sunt profesoară în oraş. M-am titularizat imediat ce am terminat facultatea, spuse femeia. M-a costat ceva, dar merită. Am schimbat mătura cu catalogul! Mi-am făcut împrumut la bancă, dar am timp toată viaţa să-l plătesc. Când eram mică, râdeau toţi de mine la şcoală şi spuneau că sunt bătută în cap, că nu pot învăţa nimic. Uite că poţi deveni în ziua de azi cineva şi aşa! Eu plătesc, dar le arăt tuturor, că pot fi înaintea celor deştepţi, care au învăţat mult şi nu fac nimic cu asta! Îmi pare rău că nu am fost elevă în epoca actuală. Mami ar fi plătit şi aş fi luat de mică numai zece, nu mai râdea nimeni de mine că sunt proastă. Aş fi râs eu de colegii care învăţau şi care ar fi primit note mai mici ca mine, pentru că nu ar fi dat bani pentru note şi examene, crezându-se deştepţi.   

 

- Şi foştii noștri colegi ce fac? continuă Alexandru seria întrebărilor.

 

- Şi ei sunt profesori de matematică în judeţ, răspunse femeia. Elevă cu doi la matematică ìn timpul școlii preda la un colegiu de elită din municipiu. Părinţii ei, foști muncitori la Steagu Roșu, ìși dădeau toată pensia pentru a plăti examenele și concursurile fetei lor. Să o vadă profesoară, pe fata lor, de care toţi ziceau că are intelect scăzut. Acum, ìn societatea actuală, cu banii puteau compensa acest neajuns.

 

Alexandru se gândi atunci la vecinul său, elev în clasa a noua, la un colegiu din oraş, care venise cu ecuaţiile rezolvate greşit de profesorul său, în clasă. Nu se miră însă. Era un profesor la fel de pregătit, ca foştii săi colegi. „Cred că nu mi-ar plăcea să mai fiu elev sau cadru didactic în această epocă, cu astfel de profesori” , gândi trist Alexandru.

 

Deschise radioul şi... surpriză! La ştiri era prezentată ca model de profesor Adina, colega cu retard, care nu putea scrie corect, nici literele demonstraţiilor cursurilor de matematică. Ajunsese cadru didactic titular la Colegiul de Informatică al municipiului.

 

“Deci tatăl, patron la firma de transporturi, i-a cumpărat şi o titularizare, la un Colegiu de elită aproape de casă”, gândi bărbatul.

 

Pe ușa corpului unor facultăţi tehnice citi un anunţ. Asistenta lui Plutiş, doamna Purcelea reuşi în sfârşit acum, când se dăduse drumul nelimitat la doctorate, să facă şi ea unul. Dar nu în Matematică, aşa cum ar fi trebuit, ci în Mecanică, la ingineri. La universitari însă în epoca actuală, nu contează specializarea absolvită şi nici în ce îţi dai doctoratul. Poate fi şi în Chiromanţie, cum chiar şi l-au dat unii dintre ei ! Numai să fie !

 

Profesorul Plutiş decedase de mult timp în urma bolii incurabile de care suferea. La fel  şi conferenţiarul Zbenghe, care muri ìn sinea lui, se pare împăcat.

 

Înainte cu o lună de deces, se întâlni cu Alexandru şi îi spuse cu regret:

 

- Iartă-mă, te rog, iartă-mă, pentru tot ce ţi-am făcut!

 

Atunci, Alexandru nu înţelesese mesajul. Se tot gândi, se gândi și până la urmă l-a descifrat. Zbenghe era conştient de tot ce făcuse şi îl mustra conştiinţa, spre deosebire de celelalte cadre universitare din facultate. El era dintre puţinii care predaseră și ìnainte de revoluţie. Nu era dintre cei făcuţi peste noapte universitari. Ĩn conștiinţa lui, ìi părea rău că lui Alexandru şi tuturor celor care cunoşteau matematică, abia le dădea note de trecere iar celor care erau plută şi plăteau examenele, numai note mari...

 

Ĩn faţa blocului, Alexandru întâlni pe fiul vecinului de apartament.

 

- Ce faci, Iliuţă la zece dimineaţa ? Acum te-ai trezit ?

 

- Merg la facultate. Cursurile au ìnceput la opt, dar azi-noapte am fost la club, răspunse cu un aer plictisit băiatul, căscând. Abia m-am trezit și acum, la ora aceasta.

 

- Ești la facultate ? Dar, ţie, parcă ţie nu-ţi plăcea învăţătura, spuse Alexandru.

 

- Nici acum nu-mi place, nene, răspunse tânărul.

 

- Şi atunci, ce cauţi la facultate ? ìntrebă Alexandru mirat.

 

-Îmi place să fiu student, adică să merg la la chefuri, la petreceri nocturne interminabile,  la beţii, la ìntâlniri cu fetele, la discotecă... distracţie continuă, la maximum !

 

-Şi cu învăţătura, cu matematica cum stai? continuă Alexandru.

 

-Aaaa cu matematicaaaa, nu-i nicio problemă ! La curs se ceartă profesorul de ALGAED singur cu tabla. Că noi, nu înţelegem niciunul nimic. Ĩn timpul cursului râdem, ne jucăm, dăm cu ghemotoace de hârtie unul într-altul...  distracţie, nu glumă, că aşa-i în studenţie! Vorba noului şlagăr „Am copiat la bac la mate şi mă aşteaptă distracţia la facultate, viaţă de noapte, viaţă de noapte... / Fericire... fericire...”.

 

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările cu persoane, locuri, situații cunoscute sunt pur întâmplătoare.