Ei, şi văzânduşi Adam şi Eva un fiu sub ţărână iar celălalt rătăcitor, ce s-au apucat să facă? Fii şi fice. Dar mai întâi pe Seth. Ce a făcut Seth în toţi cei nouă sute doişpe ani, în afară de a-l fi născut pe Enos şi alţi fii şi fice, nu prea ştim. Cum nu ştim deloc ce au făcut toţi ceilalţi zece patriarhi antideluvieni, inclusiv Adam – până la tata Noe. Fiecare din ei au trăit (aproape) cât Matusalem – şi ăsta a TRĂIT! Exact 969 de ani. Cu excepţia tatălui acestuia, Enoch, care a „dispărut” în floarea vieţii, la abia 365 de ani. Cum el a fost socotit a fi un om „drept”, umblând pe calea lui Dumnezeu, acesta (El) L-a luat cu El în cer şi alta nu l-a mai văzut nimeni. Prin aceasta, Enoch este primul „drept” pomenit în Biblie, alături de Noe şi, mai târziu, de Phineas, Ilie şi Iacob, „fratele lui Iisus” şi, în scrierile de la Marea Moartă, de Învăţătorul Dreptăţii.

S-ar putea crede, după numărul anilor, că Enoch a trăit „un an de ani” (365). Oricum, Enoch este un foarte interesant caracter în Biblie – atât de interesant încât i se atribuie nişte cărţi apocrife (în care, printre altele, vorbeşte despre o altă soţie a lui Adam decât Eva), carte citită (şi citată) de Iuda în scrisoarea lui. Nu puţini scriitori de SF şi l-au luat drept model de erou civilizator, călător printre stele...

Deci, avem zece patriarhi legendari despre care nu ştim prea multe. Mulţi din ei poartă nume asemănătoare (sau leite) cu fiii lui Cain. Mai mult decât probabil ei sunt o reflectare a miturilor sumeriene, în care zeii şi „regii legendari” au trăit de asemenea vieţi extrem de lungi, chiar de mii de ani (unul chiar 65000!). Lungimea vieţii patriarhilor (şi, în general, a personajelor biblice) scade însă treptat. Interesant este faptul că, odată cu abaterea Potopului asupra omenirii, lungimea vieţii a scăzut brusc şi dramatic – după cum vom vedea. Încă un amănunt interesant: toţi înaintaşii lui Noe sunt „omorâţi” înainte de sosirea Potopului. Chiar şi Matuşala, chiar şi tatăl lui Noe, Lameh. Ei mor de moarte bună, astfel că Noe nu e nevoit să îi ia pe arcă, dar nici Dumnezeu nu trebuie să îi înece – punându-i astfel „deoparte” de restul omenirii.

Dar de ce ar fi trebuit să-i înece? Păi, nu ar fi trebuit, erau oamenii aleşi de El. Dar Lumea se înrăise dramatic în cei mai bine de o mie de ani care trecuseră, după opinia bibliştilor, de la Facerea Lumii. Trăia el, omul mai mult obişnuit şi mai puţin patriarh, o sută douăzeci de ani, şi între ei erau chiar şi acei „uriaşi”, iar din împreunarea „fiilor lui Dumnezeu cu ficele oamenilor” ieşiseră acei „viteji cari au fost în vechime, oameni cu nume”. Păcat că Torah nu ne spune care erau acele „nume” din vechime. Să fi fost Gilgamesh? Enkidu? Marduk? Indra? Herakles poate? Oricum, pe toţi i-a luat apa... Nici cine erau „fiii lui Dumnezeu” nu ni se spune. Cum noi (creştinii) ştim ca Dumnezeu a avut un singur Fiu, dacă îi întrebăm pe pastori şi popi – şi ei chiar ne răspund -, aflăm că aceştia sunt „îngerii”. Cum e greu de crezut că acei frumoşi „putti” renascentişti puteau opri ochii vreunei fice a Evei, probabil ei erau mai degrabă aşa cum ni-l închipuim pe Arhanghelul Mihail – cu sau fără paloş la brâu... Şi cum e tot atât de greu de crezut că de-alde Mihail s-a dat la muierile pământene, ajungem la concluzia că aceşti „fii” sunt cei ulterior căzuţi. Probabil Domnul i-a azvârlit din Cer alături de Satan şarpele – după care s-a apucat să înece muierile. Alături de ceilalţi oameni şi copii şi prunci – căci doar toţi aveau în ei sămânţa păcatului, de când Adam şi Eva muşcaseră din fructul oprit. Şi „până la vite, pănâ la târâtoare şi până la păsările cerului”, zice Domnul. De ce? Că-i pare tare rău că i-a făcut. Pe oameni, mai precis. Şi atunci de ce toate animalele? Necunoscute sunt căile Domnului, zic popii... Că a înecat vitele, treacă meargă. Erau şi porci printre ele. Şi apoi, cu oamenii duşi, cine le-ar mai fi căsăpit? Chiar şi „tărătoarele” au un înţeles: printre ele se ascundea şi „şarpele”. Dar păsările? Chiar Îl supărau trilurile privighetoarei? Din fericire, cum vom vedea, El s-a răzgândit.

Ne putem întreba: cum Naiba s-o fi stricat pământul şi oamenii în doar o mie de ani? Domnul se preumbla printre ei, „fiii” lui aşişderea, patriarhii erau cât se poate de vii şi le puteau povesti ce au mai auzit de la tata Adam... Să îl fi „înşelat cu alţi dumnezei” pe Domnul? Ştim că acesta era cel mai grav păcat în ochii Lui. De unde alţi dumnezei? Cum nu am ajuns (încă) la momentul Babel, toţi oamenii erau un singur neam, o singură limbă, eine Faterland, un singur Dumnezeu... Erau mai mult materialişti decât spirituali? Se vroiau îmbogăţiţi peste noapte – deşi trăiau 120 de ani? Mai dădeau câte o sapă în scăfârlia păstorului? Nu ştim, Torah nu dă amănunte în privinţa păcatelor oamenilor din acele vremuri. Spune doar că „pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie”, că „orice făptură îşi stricase calea pe pământ”. Probabil şi privighetoarea... Aşa că Domnul s-a hotărât să nimicească pământul şi, împreună cu el, toate făpturile (mai puţin peştii – făpturi umblând încă pe calea lui Dumnezeu, probabil). Ce L-a făcut pe Dumnezeu să aleagă exact acel moment pentru „nimicire” - pentru că putem doar bănui că „stricarea” nu apăruse peste noapte -, nu putem ştii. Poate că ceilalţi patriarhi muriseră, poate că Noe învăţase să construiască o arcă...

Deci, zis şi făcut: Dumnezeu vrea să nimicească. Doar că pe pământ trăia, deşi deloc tinerel, tata Noe (şi copiii acestuia). Şi cum în ochii Lui, Noe era singurul om „dreptcredincios” de pe pământ, s-a hotărât să îl scape. Aşa că a făcut cu el un legământ – primul legământ pomenit în Biblie. Dacă Noe va face ce îi spune Domnul, acesta şi familia lui, ca şi toate animalele pe care le vor lua cu ei, vor fi scăpaţi. Şi, din fericire pentru noi, Noe s-a supus Domnului, dovedind că El nu-i acordase pe degeaba toată încrederea.

Torah ne spune ce fel de arcă a construit Noe, la indicaţiile lui Dumnezeu. Ni se dau şi dimensiunile – în coţi. Cum nu ştim exact cât era „cotul” lui Noe (şi poate că şi el era unul dintre „uriaşi”?), nu prea putem ştii cât de mare era corabia. Nici nu era corabie, era mai curând un fel de ladă. Nu avea cârmă, rame, catarg şi pânze – nici nu avea nevoie, avea un singur scop (nu, nu să fugă): să plutească. Avea o fereastră „sus”, „lată de un cot”, şi o „uşă în laturea corabiei” Şi avea rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus. Unii s-au apucat să vadă în Arcă un fel de prototip de trans-atlantic, ceva în genul Titanicului (care, bineînţeles, avându-l pe El drept proiectant, nu s-a scufundat; e drept, pe acolo nici nu erau aisberguri...). Şi s-au apucat să socotească dacă în cele trei rânduri de cămăruţe ar fi putut încăpea toate animalele pământului.

Da, pentru că una din poruncile Domnului către Noe a fost „din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine. Să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască.” Înainte să ne întrebăm cam câte milenii i-au trebuit lui Noe să aleagă câte „o parte bărbătească şi o parte femeiască” din fiecare vieţuitoare de pe pământ, mai bine ne spunem că Domnul le-a ales El însuşi şi le-a adus la uşa laterală, gata să fie urcate pe corabie. Aşa şi prezintă momentul numeroase caricaturi: Dumnezeu pe post de dresor... Căci nu e uşor să pui alături păsări şi târâtoare, vite şi carnivore, pisici şi şoareci... Înţegeţi ce vreau să spun. Probabil Domnul nu numai că a băgat groaza în ele, ci le-a şi insuflat Duh de pace şi înţelegere...

Dar, trecând peste faptul ca sutelor de mii de specii ce trebuiau să treacă „prin uşa laterală”, două câte două, le-a luat multe luni de zile, ne putem întreba, totuşi: cum de au încăput cu toate pe corabie? Oricât de mare era cotul lui Noe, este imposibil să vâri toate vieţuitoarele pământului, chiar numai două din fiecare, în cele trei rânduri de cămăruţe. Cămăruţe blindate şi bine încuiate – pentru că altfel toată corabia s-ar fi transformat într-un loc în care foşgăiau lighioanele mai ceva ca în basmul cu Fata moşului: şerpi şi şopârle, şi gândaci, coropişniţe, pureci, lipitori, cioromârle, crocomauri... de nu puteau pune jos piciorul Noe şi copiii lui, de teamă să nu zdrobească oarece şi să lase pământul fără vreo specie. Sau să se trezească muşcat de călcâi.

Credincioşii ne lămuresc: „A fost minune dumnezeiască!” Aşa a şi fost, altfel nu se putea. Decât că, îmi zic eu, era mai uşor pentru Domnul să ia animalele în buzunar până după Potop şi pe urmă să le dea drumul pe pământ – nu? Sau să le pună, cum cred unii, într-un spaţiu paralel, de unde să le aducă înapoi când nu mai era nici un pericol să se înece (eh, aici stau şi mă întreb: dacă lighioanele erau sortite nimicirii „pentru că părăsiseră calea”, cele alese să scape erau „drepte”, ca şi Noe? Pentru că altfel putea lua TOATE făpturile în acele universuri paralele...) Sau, cum zic credincioşii „ştiinţifici”, e posibil să fi luat din fiecare „soi” câte o genă, pe care ulterior să o cloneze etc. În concepţia lor, „arca” era un fel de navă spaţială... Tot eu zic: ce l-a împiedicat pe Domnul, dacă tot a adunat animalele, să pună palma peste ele până trecea urgia?. Sau, fiind el Atotputernic, să pună câte o palmă asupra lor acolo unde se aflau, fiecare după soiul ei, fie în Americi, fie în Sinar, fie în Australia...? Eh, întrebări, întrebări... Nebune, cum zice un prieten penticostal. Crede şi nu întreba – că huleşti.

Oricum, această versiune a Potopului – pentru că sunt două! – are grijă să recomande lui Noe să îşi ia mâncare atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Adică? Pentru „vite” e uşor – dar pentru carnivore? A luat nu o pereche, „o parte bărbătească şi o parte femeiască”, ci şapte – cum spune cealaltă variantă? Că e greu de crezut că leul s-a mulţumit cu fân şi grăunţe pe timpul plutirii. Cea de-a doua variantă, deci, recomandă creşterea numărului perechilor – dar pe alte criterii: de „curăţenie”. Animalele „curate” – bănuim noi, cele ierbivore – erau câte şapte perechi. Şi asta ar fi dat, bănuim noi, oarece hrană animalelor „care nu sunt curate” – carnivorelor (şi porcului, la o adică...). Doar că – vom vedea mai încolo, destinul acestora (a celor „curate”) era să fie jertfite Domnului, la încheierea cu bine a călătoriei. Şi, probabil să se preîntâmpine întrebări eretice de genul „dacă a fost jertfită vaca, cum de a avut urmaşi?”, s-a mărit corespunzător numărul de perechi...

Şi după şapte zile după această poruncă – timp în care, bănuim, Noe şi ai lui au construit arca –, au început ploile. Şi chiar în acea zi, animalele (adunate deja în faţa uşii din latura corabiei) au început să urce, două câte două, în corabie. Nu mă întrebaţi dacă o zi ar fi fost suficientă pentru această defilare paşnică a animalelor; probabil treceau două câte două animale la fiecare nano-secundă – dar au intrat cu toate în corabie, în timp ce ploaia cădea peste ele şi Noe şi ai lui cărau nutreţul şi merindele, exact la timp: apele au început să salte corabia de la chei...

Buuun. Iată-ne în Arcă. Ne zice Domnul că va da ploaie „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”, să se nimicească tot ce este pe suprafaţa pământului. Vedem deja că El se răzgândise: nu mai vroia să „nimicească pământul”. Şi bine a făcut – dacă îl distrugea, pe unde mai plutea Arca? Poate doar dacă aceasta devenea un fel de „Enterprise”, cu Noe pe post de Cpt. James T. Kirk... Şi, în termeni de apocalipsă şi de distrugere a Atlantidei, aflăm că „s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor”, că apele au acoperit chiar şi „munţii cei înalţi care sunt supt cer” cu cinsprezece coţi şi tot ce sufla pe pământ a fost nimicit cu deşăvârşire – mai puţin Noe, ai lui şi toate ce erau cu el pe Arcă. Şi apele au stat o sută cincizeci de zile. Nu numai că au stat dar, se zice, s-au şi împuţinat, după ce Domnul a închis din nou izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerului.

Şi apa s-a retras... nu prea ştim unde. Chiar, cum se retrage apa? Unii pot crede că prin evaporare. Se „usucă”, deci. Rămâne „uscat”. Aşa o fi – dacă nu am ştii că nu e chiar aşa. Apa este cel mai păcătos element în natură, nu se „adună”, nu se „compresează” nici cu slujbe. Există o circulaţie a apei în natură. Ce se „usucă” aici, plouă dincolo. Dacă nu plouă, ninge. Poate pe munţi, poate la poli... Apa este – sau nu este. Un volum de apă care acoperea Everestul (inclusiv) cu cinspreceze coţi nu a putut dispare, pur şi simplu. Unii chiar s-au apucat să calculeze înălţimea apei oceanului planetar în caz că s-ar topi toată ghiaţa de pe pământ. Da, mai tot pământul locuit ar fi acoperit de ape – dar cei refugiaţi pe munţi, nici măcar prea înalţi, ar supravieţui. Mai precis, în cazul Iudeii, cei refugiaţi pe munţii din jurul Ierusalimului nu ar muri înecaţi.

Dar poate că apa s-a „scurs” în pământ. Se ştie că rocile sunt, de multe ori, impregnate cu apă. Că, chiar şi magma, conţine apă. Că se bănuie adevărate oceane sub suprafaţa pământului (nu au fost încă descoperite). Doar că e greu de explicat de ce acele oceane s-au „revărsat” în afară. Trebuia să existe o presiune colosală să se întâmple acest fenomen. Doar „deschiderea izvoarelor” nu era suficientă. Pe de altă parte, revărsarea apelor cerurilor, pe care noile teorii „ştiinţifice” ale bibliştilor o interpretează ca ruperea „bolţii cereşti” – o calotă de gheaţă transparentă de o grosime nedefinită -, prezintă o altă problemă: unde a dispărut? În „peşteri” nu s-a putut duce – acolo s-a dus apa din Adânc. Ar fi trebuit să o regăsim la poli – dar nu este nici acolo... Să o fi luat Domnul într-un univers paralel?

Oricum, apele au scăzut. Aşa că, la un moment dat, corabia s-a oprit pe vârful unui munte: Ararat, zice Biblia. Asta se întâmpla „în luna a şaptea, ziua a şaptesprezecea”. Cum potopul începuse „în luna a doua, ziua a şaptesprezecea”, putem concluzina că cele 150 de zile ale potopului includ şi cele 40 ale ploii propriu-zise (cinci luni a câte treizeci de zile). Au mai trecut trei luni şi Noe a dat drumul unui corb (care s-a dus şi a venit, „până când au secat apele de pe pământ”); apoi, după patruzeci de zile, a deschis fereastra şi a dat drumul unui porumbel, care s-a întors, negăsind uscat. Abia peste alte şapte zile porumbelul s-a întors cu o frunză de măslin în cioc – semn că apele s-au retras. Că pământul a apărut – ba a dat şi rod... Se pare că măslinului îi prieşte să stea cinci-şapte luni sub apă: înmugureşte, înfrunzeşte. Dar probabil grăunţe, porumbelul tot nu găsise, de aceea s-a întors la sacii lui Noe. Abia după alte şapte zile nu s-a mai întors. Nu ni se spune ce a făcut porumbiţa în acest caz. A pornit prin lume pe urmele porumbelului voiajor, în căutare de aventuri extra-conjugale? Nu şi-a bătut capul, în acele ultime şapte zile se pusese pe clocit? Erau, oricum, alte şase perechi – din care câteva urmau să se urce pe jertfelnicul lui Noe.

Deci, totul e bine şi frumos. Ploaia s-a oprit de câteva luni bune, Curcubeul a lucit pe cer, s-a încheiat un al doilea Legământ... Dumnezeu nu numai că nu mai uită – dar şi-a făcut şi „nod la batistă”. Cum asta? Păi, zice biblistul ce scrie Tora, după patruzeci de zile (şi nopţi) de ploaie, „Dumnezeu şi-a adus aminte de toate vitele care erau cu el (cu Noe, bănuiesc) în corabie”. În mândria noastră deşartă, ne-am fi aşteptat ca Dumnezeu să îşi aducă aminte de Om, de Noe şi ai lui, dar e bine şi aşa. Uite că se face dreptate şi animalelor, măcar o dată! Deci, luat cu treburi, Dumnezeu cam uitase. Bine că Arca nu dăduse peste vreun aisberg, că nu se ştie ce se întâmpla... Aşa că acum, în momentul Legământului, ca tot dumnezeul păţit, Domnul a zis: „Când se vor strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va afla în nor şi eu îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi... Curcubeul va fi în nor; şi eu Mă voi uita la el, ca să-mi aduc aminte de legământul cel vecinic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.” Care legământ? Că „nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, nici nu va mai veni potop să pustiască pământul.”

Grozav, acum cel puţin putem dormi liniştiţi: Dumnezeu nu va mai uita de animale. Nu că nimeni nu va mai muri de apele potopului – căci potoape au fost ici şi colo, local, omorând mii şi milioane de făpturi de atunci încoace. Dar un Potop „pe toată lumea” nu a mai fost.