Lisa

Lisa

Duc cu grijă cutia în care am pus tortul pentru masa de Crăciun şi vântul aproape mi-o răstoarnă. "Ce vreme ciudată, vijelie în toată regula!" Urc în fugă treptele casei şi Laura îmi deschide cu un zâmbet larg pe faţă. Ştia că e primul meu Crăciun canadian, că sunt singură, şi mă invitase cu o lună înainte:

Duc cu grijă cutia în care am pus tortul pentru masa de Crăciun şi vântul aproape mi-o răstoarnă. "Ce vreme ciudată, vijelie în toată regula!" Urc în fugă treptele casei şi Laura îmi deschide cu un zâmbet larg pe faţă. Ştia că e primul meu Crăciun canadian, că sunt singură, şi mă invitase cu o lună înainte:

- Vino la noi în ziua de Crăciun! Şi aşa avem un curcan prea mare şi nu are cine să îl mănânce! Izbucneşte în râs şi completează repede: Nu de asta te chem! Dar nu e bine să fii singură de sărbători!

Şi iată-mă cu tortul în braţe şi punga de hârtie cu atenţii de la Moş Crăciun în cealaltă.

De frică să nu mă fac de râs sau să fiu nepoliticoasă, întrebasem alţi canadieni ce trebuie să aduc gazdelor şi toţi mi-au spus acelaşi lucru: "Nu te osteni prea tare, ceva de mâncare, o sticlă de băutură lui şi un buchet de flori, ei. Aaa, şi dacă au copii, câte un cadou, dar nu foarte scump, pentru că este drăguţ să îi vezi cum deschid pachetele şi cum se bucură" . Am făcut o singură excepţie, Laurei i-am luat nişte cosmetice, pentru că totuşi atâtea Crăciunuri româneşti au lăsat urme adânci şi mi se părea prea meschin doar buchetul de flori.

Am aşezat masa împreună, iar copiii noştri aşezaţi în jurul bradului desfăceau pachetele strigând entuziasmaţi. Se terminase cu goana nebună dinaintea Crăciunului, agitaţia din magazine, felicitările pentru acasă, coşurile pline cu mâncare, şoselele aglomerate, iar acum lumina blândă a lumânărilor, mirosul de curcan şi vocile vesele ale băieţilor îmi creaza iluzia familiei; departe de ai mei, departe de ţară...e greu, dar de sărbători este insuportabil şi aproape îmi vine să plâng..

- Curcanul este gata! strigă Laura şi ne adunăm toţi la masă. Ne luăm mâinile într-o horă tăcută şi capul familiei, Jerry, spune câteva cuvinte de mulţumire lui Dumnezeu, după care se pregăteşte să taie pasărea rumenă care ne lasă deja gura apă... şi brusc se lasă întunericul. Copiii încep să ţipe veseli şi noi presupunem că furtuna a doborât vreun copac peste liniile electrice, pentru că întreg cartierul se cufundase într-o noapte adâncă. Aprindem lumânări şi lanterne şi odată cu umbrele mişcătoare de pe pereţi se strecoară o stranie senzaţie de alunecare în timp, în vremile când oamenii depănau poveşti la lumina opaiţelor.

- Jerry, vezi că Lisa e singură în casă şi trebuie să îi fie tare frică singură. Du-te tu te rog şi invit-o la noi! Laura se întoarce spre mine şi începe să îmi vorbească despre Lisa.

- Este vecina noastră, o doamnă în vârstă, foarte drăguţă; stă la două case de noi şi are o poveste foarte interesantă. Ştii, într-o zi când vin de la servici, o găsesc în faţa casei şi mă opresc ca de obicei să o întreb ce mai face. Ştiam că emigrase din Germania imediat după război dar atât. Nu ne-am vizitat niciodată, doar conversaţie de complezenţă, dar în ziua aceea chiar se bucurase sincer că mă vede şi îmi zice: "Pot să dau un telefon de la tine? Am rămas încuiată pe dinafară şi trebuie să chem un lăcătuş să îmi spargă broasca." Am invitat-o să aştepte la mine că doar nu era să o las în faţa casei. I-am făcut un ceai şi ne-am aşezat la masă în bucătărie vorbind nimicuri. Şi neaşteptat, fără nici o legătură cu discuţia noastră, Lisa imi spune: "Ştii, nu numai germanii au făcut lucruri oribile în al doilea război!". M-a surprins turnura pe care a dat-o discuţiei şi am tăcut aşteptând evident o confesiune. M-am gândit că, poate pentru că soţul ei abea murise şi era singură, simţea nevoia să comunice cu cineva, sau să-şi descarce sufletul! După câteva momente de tăcere, Lisa a continuat: "Şi ruşii au fost cruzi! Au făcut lucruri groaznice, pe care voi nici nu vi le puteţi imagina. Voi nu le ştiţi! Sfârşitul războiului ne-a prins la Berlin şi zvonurile pe care le auzeam erau înfricoşătoare. Ruşii se pregăteau să intre în oraş şi noi speram că americanii vor ajunge înaintea lor, pentru că ce puteam aştepta de la nişte bolşevici, mai ales că noi eram cei urâţi cu putere, deja învinşi?! Asta era o certitudine şi chiar dacă soldaţii noştri luptau cu disperare pentru fiecare metru de pământ ştiam, ca şi ei de altfel, că luptau pentru o cauză pierdută. Nu mai doream decât să supravieţuim războiului! Toată familia mea era mama; tata şi fraţii mei muriseră pe front, iar noi scormoneam printre ruine după ceva de mâncare şi ne ţineam una pe celalată în braţe, cu disperare, când cădeau bombele sau când gloanţele şuierau prea aproape. Am stat ascunse o vreme într-o pivniţă pe jumătate dărîmată şi nu ştiu după câtă vreme am auzit voci bărbăteşti urlând în ruseşte. Ne-au găsit (erau cinci soldaţi - poate o echipă de recunoaştere, poate veniţi să jefuiască) şi au intrat peste noi în pivniţă. Ne-au violat şi ne-au torturat cu sălbăticie, iar eu nici nu pot să îţi descriu prin cuvinte cum a fost şi ce umilinţe am fost silită să îndur! Aveam doar 13 ani! Ne-au bătut apoi cu paturile armelor şi am scăpat doar pentru că ne-au crezut moarte! Am trecut mai târziu în partea americană, disperate, slăbite de foame, pline de păduchi şi de răni infectate. Nu mai aveam nimic în Germania, aşa că am cerut să emigrăm în Canada - pentru ce să mai fi rămas, când totul în jur era ruină iar noi nu mai aveam decât amintiri prea dureroase...? La vizita medicală au descoperit că aveam o formă gravă de sifilis şi am primit vestea că nu voi putea avea copii niciodată! îl luasem de la unul din soldaţii care m-au batjocorit! A fost cel mai dureros lucru pentru mine, mai cumplit decât tot războiul şi toate suferinţele îndurate... Aici, în Canada, am cunoscut un bărbat care rămăsese văduv cu un copilaş mic de crescut. Acum realizez că nu l-am iubit, dar am iubit cu disperare copilul lui şi m-am căsătorit cu el de dragul băiatului. După şase ani, ne-a părăsit şi pe mine si pe propriul lui copil. Eu l-am crescut şi l-am educat, l-am învăţat germană şi l-am ajutat să îşi termine universitatea. îi spun băiatul meu, fiul meu, deşi nu avem în comun decât dragostea! S-a căsătorit, am şi nepoţi! Ştii care este ironia ? Tatăl băiatului meu adoptiv este rus! Ciudată este viaţa câteodată! Acum zece ani l-am cunoscut pe Jack. Era profesor la B.C.I.T. - un om deosebit, primul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat şi care m-a făcut fericită - dar s-a dus, a murit, şi eu am rămas iar singură...". Asta este povestea Lisei.

Laura se opreşte din povestit şi ne uităm amândouă la flacăra lumânării, pierdute în gânduri. Se aud copiii râzând, jucându-se de'a va'ţi ascunselea prin întunericul din casă.

- Scuze că l-am ţinut pe Jerry atât, dar mă băgasem în pat când s-a oprit lumina! Tocmai am venit de la băiatul meu, din Mission, unde am petrecut Crăciunul şi eram obosită, aşa că mă gândeam să mă culc! Vocea din hol, tremurată şi micuţa e a Lisei, care intra trăgând de lesă un câine uriaş care abea urca scarile.

- Bună seara şi Crăciun Fericit! ne spune Lisa şi ne strângem mâinile. Să nu îţi fie frică de câine! îl cheamă Koko - e tare blând şi e batrân săracul, are şi artrită... semănăm mult! şi începe să râda uşurel... "Le chien comme le mâitre!" şi râde iar..

E o bătrână delicată, firavă, frumos coafată şi rujată discret. O doamnă! Mă uit la ea şi încerc să suprapun imaginea victimei peste figura senină; nu reuşesc şi nu îmi vine să cred că o mână de femeie poate găsi atâta putere, că ascunde un destin marcat de război, de atâta durere, atâta suferinţă. Nu pot să nu mă gândesc la români de ai mei, bărbaţi în toată firea, care se miorlăie pe site-uri cât de greu e în Canada şi ce viaţă mizerabilă duc, ce idiot e sistemul canadian şi ce proşti au fost că au emigrat! Oameni care urăsc totul în jur, veşnic nemulţumiţi!

- Vino Koko! şi câinele se aşează suflând greu la picioarele scaunului stăpânei lui. Lisa mănânca din curcan încet, cu graţie şi mestecă îndelung fiecare bucăţică. De unde eşti? mă întreabă.

- Din România! îi răspund.

- Aaa, România! şi zâmbeşte misterios. Câinele scoate un sforăit neaşteptat care aproape ne sperie şi începem să râdem. Stăm tot pe întuneric şi aştept povestea următoare care nu întârzie să apară. Deja este cel mai ciudat Crăciun pe care l-am trăit!

- Săracul Koko! Respiră greu câteodată dar prin căte a trecut bietul... v-am spus ca semănăm! Vreţi să vă spun povestea lui?! întrebarea retorica nu aşteaptă de fapt nici un răspuns aşa ca Lisa contiună. îl am de cinci ani şi când l-am luat eu avea deja şase. De fapt este câinele celor care locuiesc în casa care se află între casa mea şi a Laurei. Lisa se uită în ochii mei şi zâmbeşte iar. Nişte oameni nu prea drăguţi, continuă ea, mai ales când ştii cum l-au tratat pe bietul Koko. îl ţineau legat în lanţ, iar lanţul era prins pe o sârmă prinsă pe lăţimea curţii, care nu e foarte mare, şi mă uitam de la fereastra dormitorului în curtea lor, cum bietul animal se plimba de la un capăt la altul al sârmei, scheunând. Nu avea nici cuşcă, sărăcuţul, şi atunci când ploua stătea cu blana udă zile şi zile în şir, zornăind lanţul pe bucata de sârmă, scâncind încontinuu... Nu am mai suportat şi l-am pus pe Jack să construiască o cuşcă din lemn. M-am dus la ei a doua zi şi i-am zis lui Doris: "Ştii, am o cuşcă de lemn. Pot să ţi-o dau pentru Koko, dacă vrei". Normal că a luat-o - dacă n-o costa nimic! Au trei copii şi doar el munceşte, aşa că mereu sunt în nevoie de bani! "Dacă vrei, pot să îl plimb afară din când în când; mi-a recomandat medicul să fac mişcare!" Nu aveau nici măcar lesă pentru el, aşa că am mers şi am cumpărat una. Am început să îl plimb zilnic şi nici nu pot să vă spun ce se bucura bietul câine când mă vedea. După ce le-am dat cuşca, nici măcar nu au pus paie sau altceva ca să îi ţină de cald. Au pus o bucată de burete, care era mereu udă de ploaie, şi îl auzeam în fiecare noapte pe Koko cum scheuna... nu mai rezistam! Am ieşit într-o noapte în curte şi am slăbit o bucată din gard. Ştiţi ce făceam... şi Lisa începe să râdă ... mă duceam noaptea, mă strecuram prin gard în curtea lor şi îi duceam o pătură uscată. în zori mă duceam şi o luam în casă şi o uscam pentru seara următoare... Râde amuzată... Au găsit şipca slăbită din gard şi au reparat-o, aşa că iar nu mai puteam să dorm; îl auzeam scâncind şi scheunând toată noaptea! într-o dimineaţă nu am mai răbdat şi i-am zis lui Jack: "Vindem casa şi ne mutăm! Eu nu mai rezist!" Mi-a zis să nu fiu prostuţă, că mai bine cumpărăm câinele, e mai simplu! Le-am oferit două sute şi nu au acceptat, pentru că zicea soţul lui Doris, îl păzeşte de hoţi şi când vine din schimbul de noapte e bine să ştie câinele în curte! Când mi s-a plâns iar Doris de bani într-o zi, i-am oferit iar bani, de data asta trei sute. Parcă ar fi vrut, dar deja ştiau că îmi doresc câinele, aşa că trăgeau de preţ. Am venit acasă şi m-am aruncat în pat, plângând! "Jack, nu mai pot, ne mutăm!"... A plecat furios şi după o vreme intră în casă cu Koko în lesă: "I-al! E al tău acum!" Le dăduse şase sute, dar îi pusese să semneze o hârtie că nu mai au nici un fel de pretenţii. Cu oameni de felul lor e bine să fii precaut!

Mă aplec şi mângâi câinele trântit pe o parte! Koko se ridică greu şi mă priveşte cu nişte ochi mari şi frumoşi, aproape umani după care îşi pune botul pe genunchii Lisei, scâncind uşurel.

Globurile bradului sclipesc magic reflectând lumina lumânărilor, iar întunericul este dublat de o linişte profundă care este tulburată doar de vocile copiilor.

Jerry, care are ascendenţă menonită şi are ca limbă maternă un dialect german pe care îl numeşte "low german", o roagă pe Lisa să îi amintească primele versuri din Stille Nacht. Lisa începe să cânte cu o voce bătrânicioasă, mică şi tremurată:

"Stille Nacht ! Heilige Nacht!
Alles schl...ft, einsam wacht"

După care i se alătură şi Jerry, cu o voce gravă, bărbătească:

"Nur das traute heilige Paar.
Holder Knab im lockigten Haar,
Schlafe in himmlischer Ruh!
Schlafe in himmlischer Ruh! "

Afară vijelia se înteţeşte şi în casă începe să se facă frig. Mă uit la chipul Lisei luminat de flacăra lumânărilor, cântând frumosul colind german zâmbind cald, plină de seninătate. îmi aminteşte de un documentar românesc "Memorialul durerii", un excelent serial în care au fost strânse mărturii despre ororile petrecute în închisorile comuniste. Ce m-a surprins, a fost faptul că toţi cei care trecuseră prin umilinţele şi torturile comuniştilor nu vorbeau cu ură. Cu chipurile senine, ce semănau ciudat cu faţa ridata a Lisei, vorbeau despre dragoste... Nu urau, deşi ura lor ar fi fost justificată! "Să îi ierte Dumnezeu, că noi nu avem dreptul să îi judecăm!" şi această atitudine profund creştină, plină de iubire, m-a contrariat! Cum să îţi iubeşti călăul, torţionarul?! Cum poţi să îl ierţi! Unde găseşti atâta dragoste în tine, atâta putere de a îndura!

Puterea de a trece peste încercările destinului şi de a-ţi păstra totuşi umanitatea eliminând tentaţia urii, această putere nu este dată decât caracterelor puternice, sufletelor nobile!

- E timpul să plec!, spune Lisa. Vă mulţumesc pentru tot! Crăciun fericit! Se întoarce spre mine şi îmi pune mâna pe umăr. Ai încredere! O să fie bine! îl trage pe Koko de lesă, care alunecă pe treptele lucioase, zgrepţănând disperat cu ghearele pentru a-ţi găsi echilibrul. Lisa râde, îl scarpină după ureche şi iese pe uşă pierzându-se în întuneric.

Nu după multă vreme am plecat şi eu. A fost primul meu Crăciun canadian, un Crăciun altfel: frugal, auster şi misterios dar generos căci am primit un cadou minunat: întâlnirea cu Lisa....

Angela Ţapu