Scrisori de la Paris

Scrisori de la Paris

contribuţie Gheorghe Bogdan

Emil CIORAN: Ecartelement (Paris, Galimard)

Cum se poate traduce ecartelement? Sfâşieri, rupt în patru bucăţi, de patru cai, ca cei osândiţi la moarte. Frângere? Prima problemă pe care ţi-o pune un text de Cioran, este o problemă de traducere. Tocmai pentru că este un autor care nu traduce nici în franţuzeşte astăzi, nici în româneşte, altădată. Nu traduce, ci rosteşte formulat nişte rupturi interioare, nişte cugetări, nişte paradoxe, uneori chiar nişte poeme în proză care ar putea fi semnate Baudelaire, vreun instantaneu – adică un moment esenţial al omului în lume, păţit, sfâşiat de contradicţii, dar lucid şi hilar, care ar fi putut fi semnat Kierkegaard sau Caragiale sau Shakespeare, sau Ion Barbu, sau „Monsieur Teste” ... ”il faut venir de loin pour ecrire un francais aussi pur”, spune despre el J. Grosjean în N.R.F. (Ianuarie 1980); il pousse la language de tous cotees au bout de ce qu’elle peut dire”, (Trebuie să vii de departe ca să poţi scrie o franceză atât de pură; Cioran croieşte o limbă, elaborată din toate părţile până când parvine să spună ce vrea). La un moment dat Cioran scrie despre Pascal: „nu se poate cita Pascal decât în franţuzeşte. Este singurul prozator care, chiar perfect tardus, îşi pierde accentul, substanţa, unicitatea – şi asta pentrucă CUGETĂRILE lui (les Pensees) au devenit refrene des repetate. Clişee fulgurante. Strălucitoare, sau nule, totuşi clişeele trebuiesc servite în expresia lor originală” (p. 164). Reflecţia i se poate aplica lui-însuşi. Lui Eminescu, cum poţi traduce: De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii? - Vezi, rândunelele se duc...?

[[wysiwyg_imageupload:96:]]Nu poţi traduce pe Cioran, nici din româneşte în franţuzeşte, nici vice versa. Lacrimi şi sfinţi, bunăoară, ar da: Larmes et saints. Schimbarea la faţă a României, ar da: La Transfiguration de la Roumanie, traduceri onorabile dar nesatisfăcătoare pentrucă sunt situate în două contexte culturale şi emoţionale deosebite. „Sfinţii” lui Bernanos nu seamănă cu ai noştrii. „Lacrimile” lor curg peste Spania republicană!... „Schimbarea la faţă” a unei ţări? Pus în faţa dramei româneşti din anii 1938-1941, un cititor răspunde, când răspunde: connais pas! La fel, din franţuzeşte în româneşte: Precis de decomposition, Tratat de descompunere? Nu, ci de pierzanie... Syllogismes de l’amerture,v Silogismele amărăciunii? Nu, ci Amare, amare îmi sunt cuvintele... După versul lui Blaga, Tentation d’exister, Ispita de a exista? Poate. L’inconvenient d’etre ne, Neajunsul de a se naşte? Poate, dar nu sună original. Original ar fi: Păcatul naşterii, precum Păcatul originar... Sigur că Cioran poate fi transpus ca orice mare creator de exprese proprie - , dar aceasta este o operaţie delicată pe care, probabil, el ar fi cel mai indicat să o opereze. Din această problemă, Emil Cioran nu mai e o problemă ci o problematică. Lectura lui, încântare. O problematică a omului de istorie. „Omul face istoria, istoria îl desface” (p.42). „Dispariţia tăcerii” (silence) trebuie văzută ca unele din semnele anunţătoare ale sfârşitului. Nu din cauza impudicităţii, nici a desfrânării. Marele Vavilon (Babylone la Grande) de astăzimerită să se prăbuşească, ci din cauza zarvei (tintamerre) şi a larmei; din cauza stridenţelor de fiare vechi şi a turbaţilor care nu se mai pot sătura să urle.” (p.57) Un tablou al Parisului de astăzi, ca altădată Parisul matinal al lui Baudelaire? „Parisul se trezeşte. Sfârşit de Noiembrie, mijeşte de ziuă. Zi cenuşie. Pe Avenue de l’Observatoire, o pasăre îşi drege vocea. Mă opresc s’o ascult. Deodată se aud mormăituri din apropiere. De unde? Zăresc, în sfârşit, doi vagabonzi (clochards) care dorm sub o camionetă; unul dintre ei visează urât. S’a rupt farmecul. Mă îndrept grăbit spre Saint Sulpice. Aici, într-o vespasiană, dau peste o bătrânică pe jumătate goală. Scot un ţipăt de oroare şi fug spre biserica St. Sulpice unde, un călugăr cocoşat, făcând cu ochiul, năstruşnic, explică unei cete de desmoşteniţi – adunaţi acolo la vreo pomană – că sfârşitul lumii e iminent...” (p.81) Sau, despre grădina Luxembourg, acest „Gheţimani” a lui Strindberg... „...şi eu, scrie Cioran, văd aici un calvar, care-i adevărat - , s-a întins, troznindu-şi oasele, peste vreo 40 de ani!...” „un Dumnezeu rural plimbându-se în grădină.” (p.81) „Cred în Dumnezeu, când mă dor dinţii” – zicea slujnica noastră... (Când? În Răşinarii copilăriei, cu ţărani dacă nu agnostici, temători de istorie.) Despre arta scrisului, gratuită, un lux sterp... „un scriitor scrie despre fiinţe, despre lucruri, despre fiinţe, despre lucruri, despre întâmplări.Nu scrie despre scris.” (p. 105) Despre popoare, etnii; despre viaţă, ca păţanie cu tâlc, cum ar spune Stan Păţitul; sau înţelepciune stoică, în aforisme cu substrat de gândire răsăriteană, adică neconformistă, magică uneori şi „barbară” (Cioran afecţionează cuvântul metec) sau şlefuiala frazei elegant construite: „...obişnuinţa cu viaţa: a muri la 60 de ani, sau la 80 este mult mai greu decât a muri la 20 de ani sau 30...” (p.141) „În Grădina botanică (Jardin des Plantes) am contemplat multă vreme un aligator. Privirea lui imemorială. Ce-mi place la reptile, este tembelismul lor impenetrabil. Ca la pietre...” (p.143) „Dacă valurile s’ar întreba şi ar socoate, ar crede că ele înaintează...” (p.145) „Zenon, acest părinte al doctrinei stoice, era un fenician helenizat. Şi-a păstrat până la moarte calitatea lui de metec...” (p.148) „O comunitate se consolidează în măsura în care este inumană, ştie să excludă. Cei ‚primitiv’ excelează în astfel de exerciţiu. Iar cei ‚civilizaţi’ care au inventat toleranşa, vor pieri prin ea.” (p.109) „Evreii – prea ambiţioşi pentur a se mulţumi să aibă un răstignit. Ei aşteptau pe cineva mare. Mesia nu putea fi pentru ei decât un împărat biruitor...” (p.109) „Tânăr, visam răsturnări... Azi, sunt la vârsta când nu mai poţi răsturna, ci eşti răsturnat! Între cele două capete ale existenţei, ce s’a întămplat?... această evidenţă nu mai eşti acelaşi că nu mai poţi fi niciodată ce-ai fost...” (p.152) „Bătrâneţea, în definitiv, nu e altceva decât senzaţia de a fi trăit...” (p.169) „Începi să scăpătezi din clipa în care extazul încetează să te viziteze, extraordinarul şi minunea nu-ţi mai ies în cale, în locul lor se aşează o mirare stearpă şi neliniştită...” (p. 171) „Şerb, poporul acesta zidea biserici şi mânăstiri domneşti (cathedrales); „eliberat” (emancipe) nu mai construieşte decât orori...” (p.176) Citindu-l pe Cioran, ca să reiau un vechi refren al unui jurnalist parisian (ţi-aduci aminte, Tudorel?), ai impresia că te plimbi într’o agora modernă, în tovărăşia unor oameni puţin sau rău cunoscuţi astăzi, ba chiar rău famaşi: Epictet, Seneca, Marc-Aureliu, Montaigne; sau cu alţi ‚frenetici’, ‚convulsivi’, ‚flagelanţi’, cum se mai spune astzi: Nietzsche, S-ta Tereza d’Avila, Simone Weil, Chestov, Dostoievski, Pascal... Şi cu alţii pe care dacă autorul nu-i citează, îi zăreşti prin filigramă, îi simţi aproape: Nae Ionescu, Noica, Vulcănescu, Ţuţea, Vianu uneori, Eminescu... Conversaţia lor începe şi continuă în ritmul pasului, adică în ritmul vieţii, al bătăii inimii puţin declinată spre căderea serii. Care e întrebarea ultimă? E de viaţă, nu de moarte; de viaţă devastată de istorie pe care omul o face deplasându-se şi cugetând. Este în cadenţa frazelor de proză filozofică şi muzicală a lui Cioran un zbor cântat de pasăre călătoare. Cântec frânt – uneori ţipăt – pentur că nu poate duradecât atât cât durează spirala zborului pe care-l urmăreşti de-asupra capului. Dar, rătăcitor şi desrădăcinat, eseistul şi filosoful e la el acasă, în mişcarea ideilor, în acordul lor lăuntric, în creionul rapid aplicat just evenimentului, personajului, sau peisagiului. Tonul şi stilul, al unui mare moralist, poate „le plus grand moraliste que nous ayons aujourd’hui” cum spun despre el cei ce-l cunosc – Claude Mauriac, Gabriel Matznet şi alţii – care alimentează presa de idei de astazi a Parisului, în modestia lui, Cioran se apără; se scutură de premii şi elogii publice. Este şi a rămas „un fecior de preot din Răşinari”, statutul lui este de „exilat”, adică „metec” ca Zenon printre Heleni... L’am văzut într’o zi, străbătând cu paşi mici grădina Luxembourg care-i Cişmigiul occidentului, precum Bulevardul St. Michel este astăzi Golgota asiaticilor sau africanilor, cum altădată era al Europei centrale şi danubiene... Avea o carte în mână, deschisă la jumătate. O citea, oprindu-se din când în când în marginewa unei peluze dxu xopii, sub un castan vizitat de mierle. Toamnă, se scuturau frunzele în vântul dulce; în alte părţi, pe valea Siretului, pe valea Oltului bruma se aşezase peste vii. Umbra lui Eminescu, umbra lui Goga pluteau aproape... N’am îndrăznit să-mi semnalez prezenţa, să-i zic ceva pe limba oamenilor. Pe aici trecuserăaltădată atâţia alţii, tot cu vreo carte în mână şi gândurile aiurea, „Monsieur Paul Valery”, „Monsieur Anatole France”... Nu este îngăduit să le întrerupi plimbarea. Cu paşi mărunţi, oprindu-se din când în când sub un castan sălbatic, cu părul răvăşit, cu ochii limpezi peste lume, sub cerul cenuşiu de burniţă privită pariziană, „Monsieur Emil Cioran” îşi făcea plimbarea vesperală.

Titus Bărbulescu