lui Publius Ovidius Naso
nopţi şi zile corabia morţii plutise-n derivă...
de sub puntea rece şi umedă răzbătea duhoarea acră a vărsăturilor şi gemetele marinarilor în agonie un scâncet de căţel se auzea tot mai stins din întunericul calei
dintotdeauna, spune Borges, trei coşmaruri m-au urmărit trei balauri îmi cotropesc fiinţa de câte ori învăluiţi de noaptea din câmpiile Argentinei ochii mei de orbete cad pradă morţii câte puţin
uneori, visez că mă cheamă Dedal şi sunt sclavul cumplitului Minos pun cărămidă peste cărămidă şi uit de unde-am pornit jocul
să nu mă naşti, mamă!
am îmbătrânit în pântecul tău
te rog pune-mi aripi în loc de braţe
şi-n loc de inimă pune-mi un zeu
să nu mă naşti, mamă!
luna îmi umblă greţos prin oase
îmi numără coastele
şi-mi pipăie sângele amorţit de spaimă
să nu mă naşti, mamă!
mâinile tale tremurânde
mângâie pântecul în care zac eu
cel care va fi ucis într-un asurzitor asfinţit
să nu mă naşti, mamă!
într-un fel sau altul
schimbă-mi destinul
dincolo de râu
noaptea cea neagră coboară
ca un cheag de sânge
pe fundul inimii
de-a lungul apei
printre arbuştii ţepoşi de măceş
păşesc alături
pribeagul şi câinele său
-ochii rotunzi, câineşti poartă-n adâncuri
chipul
inima
şi suferinţa stăpânului
în sufletul lui de pribeag
omul simte
cum se avântă-nsetate sute de păsări
suspendat între două lumi
îşi numără singur
orele putrede
aşa cum râul învolburat
îşi numără
pe-acel strâmt promontoriu unde idealurile au capitulat se-ntinde-acum o linişte ca un tunet istovit!
în spate moarte în faţă moarte iarăşi- o moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!
soarele roşu aprins ca plânsetul acelui copil întinat de greul viselor de dinaintea tăcerii se-aruncă în mare!
în jur aerul e tot mai rotund şi noaptea pulsând ca o rană!
de o vreme
tot mai stingheră printre oameni mă simt
pielea-mi miroase aspru a ger
şi a ploi arse
trupului meu lovit
ciopârţit
îngenunchiat de nenumărate ori
în loc de aripi
i-au crescut ghimpi
ani la rând am hoinărit
încoace şi încolo
adunând răni şi experienţe
viaţa mi-a fost numai chin
în spatele acestor urme străine
ce-au străbătut oraşul
pudrat de o tristă ninsoare.
acum,
în singurătate,
ruinele mele ascunse ochilor lumii
Comentarii