”spune-mi cât ești capabil să jertfești ca să-ți spun cine ești”

”spune-mi cât ești capabil să jertfești ca să-ți spun cine ești”

Cu ceva vreme în urmă am înțeles adevăratul sens al expresiei  ”a fi capabil să-ți dai viața pentru ceva”. ”A-ți da viața” pentru ceva nu înseamnă a muri, dimpotrivă. Cu gândul la un bun și drag prieten care mi-a predat aceeași lecție de omenie, când credeam că sensul vieții se pierduse pe undeva pe cale,  voi povesti o parabolă:

Se spune că într-o oază pierdută în mijlocul deșertului stătea în genunchi lângă niște palmieri un bătrân. Într-una din zile, unul din vechii lui prieteni, negustor renumit, oprește caravana în oază să-și adape cămilele. Îl vede pe bătrân cum scormonea  pământul  cu o lopată asudând din greu.

-Ce faci aici, l-a întrebat negustorul, plin de mirare că pe un așa soare arzător prietenul lui trudea asudând și respirând cu greutate

- Semăn curmale i-a răspuns acesta foarte preocupat de munca lui.

- Curmale? Dragul meu, trage-te la umbră cu mine să bem un pahar din anasonul pe care-l am în calabalâc, i-a zis negustorul convins că soarele puternic îi afectase gândirea bunului său prieten.

- Să termin de semănat și apoi vom bea...

Văzând că așa n-are spor, negustorul îl ia pe ocolite.

-Ce vârstă ai?

- Are vreo importanță? 70- 80...nu știu exact.

- Îți doresc să trăiești de o sută de ori câte o sută, dar știi că nu-i cum vrem noi. S-ar putea să n-ajungi să mănânci din curmalele astea pentru că unui curmal îi trebuie vreo cincizeci de ani să crească și abia apoi să rodească.

- Uite ce este, dragul meu, îi spuse bătrânul, și eu mănânc acum din curmalele sădite de alții. Chiar și în cinstea necunoscutului care a sădit pomii de roada cărora mă bucur eu și tot trebuie să continui munca. Merită toată osteneala.

Negustorul a stat puțin pe gânduri și apoi și-a îmbrățișat prietenul oferindu-i o pungă plină cu monede. Era singurul mod în care putea el să-și răsplătească prietenul pentru lecția primită.

-Ascunse sunt căile Domnului, spuse bătrânul cu un zâmbet în privirile în care tot cerul se oglindea. Vezi, nici n-am terminat de semănat și deja am cules o pungă cu monede, recunoștința și bucuria unui prieten.

 

 

Și pentru că nu orice roade și oricum ne ajută să sporim cu adevărat, am extras câteva fraze dintr-un articol al lui Mircea Eliade, autor pe care-l recitesc acum.

 

”Un distins scriitor român îmi mărturisește de curând:

-Nu-mi pot niciodată ierta că timp de treizeci de ani am citit literatură.

Scriitorul acesta continuă totuși să scrie și să publice. Nu e un renegat; nu și-a trădat vocația, nici nu și-a părăsit profesiunea. A încetat, însă, să mai citească literatură.

Timpul de care  poate dispune îi este în întregime dedicat lecturilor substanțiale sau documentare: istorie, biografii, geografie, știință.

Scriitorul român, în genere, descoperă destul de târziu această insuficiență nutritivă a literaturii. De aceea se mai pot întâlni astăzi scriitori care au citit mii de cărți, și care sunt totuși de o profundă incultură. Au citit necontenit literatură. Au citit cu pasiune, cu fervoare, cu încăpățânare- au citit mai ales cărți contemporane, fie străine, fie românești. Dacă măcar a zecea parte din timpul dedicat acestor impresionante lecturi l-ar fi petrecut recitind pe Dostoievski, Tolstoi, Proust, Stendhal, Balzac, Goethe, Stern, Racine, Shakespeare, Dante, Cervantes – ca să nu menționez decât câțiva dintre scriitorii evului creștin- mai precis. Dorința, necesitatea de a fi contemporan, de a trăi în contemporaneitate, de a nu pierde nimic din tot ce aduce-bun sau rău, prezentul- este mai puternică decât orice disciplină. Scriitorul anevoie- și cu mari riscuri- se poate libera de  această necesitate. Este un instinct de solidarizare cu tot ce se face într-un anumit ceas în țară; solidarizare cu parlamentul, cu strada și cu vitrina. Cât ar fi de efemere și de inutile aceste fulgurante evenimente- ele contribuie totuși la intuirea ”prezentului”. Și scriitorului- mai mult decât oricărui intelectual- i se pare că a fi în  prezent este cea dintâi datorie a sa.

Sânt multe de spus asupra acestui fel de a înțelege necesitatea de solidarizare cu prezentul. Scriitorul ar trebui să se preocupe, mai ales, de ceea ce e ascuns, de ceea ce e încă latent în jocul evenimentelor. Scriitorul ar trebui să aibă rol de clarvăzător, de profet, de anticipator. Dar problema aceasta e prea serioasă ca să o atingem în notele de față.”

 

(Mircea Eliade, Cultura scriitorului)