Nautica poesis
CÂNTEC DE ÎNCEPUT
Navă albă, – noapte albă, –
alb de balenă,
balul alb, la Poarta Albă
valuri dalbe,
albatros.
Rasă albă,
Casa albă, Marea Albă,
deşteptarea, pescador,
York.
TIARA DE CORAL
În părul ei se încurcau,
de fiecare dată simetric,
trei crabi şi stelele-de-mare
şi ea le vorbea silabisit,
cu o plastică limpezime,
iar cuvintele,
rotunjite cu terminaţii de sticlă,
pluteau în derivă
dorinţe ascunse sub marea
ochilor ei întunecaţi şi calzi,
valurile, – umeri încovoiaţi.
Delfinii înotau împrejurul ei,
de parcă nu mai aveau îndoieli
cu orizont,
rostind binecuvântări
în carturi nemărginite,
dar pentru că l-a preferat nehotărât,
noaptea a rămas fără trei ţărmuri,
cerul a rămas fără retină.
Un pescăruş ciufulit
s-a cuibărit în inima ei.
CU PÂNZELE STRÂNSE
Respirând, vorbind, mişcându-se,
cerea imperios să fie reprezentată
de pasiuni care să se întreacă unele pe altele.
Minciuna înţelegerii mele
exprima acuzaţiile celorlalţi,
însă trăiam într-o continuă schimbare
a posibilităţilor fiecărui cuvânt
şi în timp ce încercam să-i pătrund în minte
mă dădeam bătut o singură dată,
de fiecare dată,
iar ei îi era de-ajuns clipa mea.
În definitiv, de ce n-aş putea fi adevărul ei
lăsându-mă dus în locul destinat personajelor
care au învăţat să se apere de propria lor voinţă
şi care vorbesc fără să respire, mişcându-se.
MERIDIAN
În mare, lucrurile se văd aşa cum sunt :
subacvatica stare nu haine ude poartă,
totdeauna liberă, încântătoare şi totală,
în acord cu viitorul furtunii desăvârşite,
cum focul care arde sub punte dimineţi
pe-o mare fără nume când orizont nu este.
Numite sunt coverta, Octombrie, ori ceasuri,
şi chila ce trosneşte în mările vecine
cu tot cu azimutul gândit adevărat.
Desigur, în mare se văd lucrurile aşa cum sunt,
dar trebuie oare să rămână, la nesfârşit, astfel ?
EXTINDERI CONCENTRICE
Oglindă circulară împărţită în carturi-vitralii
prin care aparenţa renaşte veşnicia
sub vise bleumarin,
aflux de păsări prin treizeci şi două de piese
modelând imaginarul prejudecăţii
în adevărate iluzii.
Şi ţipătul, simţit de prisos, preschimbat
în vedere înconjurată de unde…
Vibraţii-vitralii prin care
totul se întâmplă
pentru ca marea să fie mare
pe cât dorim să fie.
MARGINEA TERASELOR
Încărunţeşte marea în fiecare seară
şi în fiecare seară în faţa ei mă plec
cu sufletul, cu vorbele,
cu percepţiile şi amintirile, cu noi.
Ascult pe dană, lângă portic, plopii
cu sorburi-rădăcini întinse către ghiol,
iar gândul din viitorul liniilor curbe
desenează cochilia melcului de mahon,
deschizând larg spaţiul pentru senzaţii,
spre orizontul de care marea se leagă cu noduri.
Orice motiv de tristeţe controlează ceva,
în timp ce vocile străine îşi întind hamacurile serii
peste asfodele, între palmierii din sens giratoriu.
Dezordinea lăsată de înţelepciune în valuri
dă naştere acelui învinuit cu inimă albastră
ce va păşi, totdeauna, pe punte, pe stele.
TĂCUTĂ AŞTEPTARE
Drum parcurs cu acelaşi velier,
drum cu bordee, tăcere fără cusur,
înserare ridicată din mări cu ghiordelul
spre ţărmuri conturate imatur.
Ploua. Ploua cu var pe umbrele noastre rebele
ca să ne ferim cât mai uşor de concreteţe
şi să ne numim privindu-le, –
esenţial din care aş sări
fără a şti unde anume.
Priveşte ! Plouă înluminat dinspre argintul de lună
infatuată, de bună seamă,
nu-ţi fie teamă, dă-mi mâna
să ţi-o sărut !
ZONĂ CARTOGRAFIATĂ
Zori. Cufundat în fluidul organizat
orizont, nisip şi măgură deasă.
Privirea iniţiată de o nelinişte blândă
nu poate fi surprinsă de culoarea evenimentelor, –
înţeleptul a traversat criza morală
cu scopul de a influenţa cursul cunoaşterii
oprit la treizeci şi opt, –
ochii, deschişi în ritmuri
de lipsa prejudecăţilor,
sunt atotvăzători şi indiferenţi
până când insomnia
va îndepărta reperele sigure,
iar vârsta va reclama
luciditatea.
SUNET ACVATIC
Curentul Benguela,
polipi şi alge, nave mici,
caridele, surori rătăcitoare,
se întorceau dintr-un abis, –
două insule
sub tălpile mele, ţestoase
şi martori admişi
să aprindă torţele
pentru răscumpărarea
sfioaselor acostări
într-un concert
din care s-au născut
sirene.
LAGUNĂ GALBENĂ
EPISOD HAIKU
*
Drumul Selenei, –
îngeri aristotelici
numărau stele.
*
Spadă, – elita
ştiinţelor oculte
în ochi sarazin.
*
Balene pe ţărm, –
Azariel invocat
de pescari smintiţi.
*
Rombul, – de Sabat,
grup de vrăjitori dansând,
Sefirot dual.
*
„La Crama-Suta”, –
un Pub mirosind a lei
şi Vamă-veche.
*
Conul de umbră, –
Euridice-n Ereb
candidă prană.
*
Meteor de schit, –
călător prin cer, purtând
o veche rasă.
*
Sobrietate, –
popas în catedrala
versului pios.
*
Antimaterii, –
atracţii înserate
într-un mezanin.
*
Cu lebăda cerc
la carul lui Apollo,
spre Trakia, – vers.
*
Giulgiu de gheaţă, –
graţioasă lumină
pentru secundă.
*
O cupă de fag, –
vise, străbuni închinând
pentru Medeea.
*
Gânduri de bazar, –
locul transcendenţei gol
pe rafturi la mall.
*
Esenţele seci, –
cunoaşterii comune
scapă limbajul.
OSCILAŢIE
Albatros eclozat dintr-o scoică
purtând catargul de argint
al unei corăbii
ce nu mai poate naviga
înconjurată de stele,
vis-toană rămas impersonal
în care nimeni
nu trebuia să dezmintă spiritul mării.
Albatros eclozat dintr-o scoică
purtând conştiinţa lumii întreagă
prin nori de algă albastră. Ploua.
Picătura mare cădea în clepsidră,
picătura mică lovea în bordaj.
CAP COMPAS
Pentru a înţelege Cauza
inefabilă a adâncului
pierd dreptul de sfânt
şi nu mă mai tem de pământ.
Renasc printre superbe cuvinte,
cu literele numărate, eu însumi bătrân
în lumea cifrată,
cu figurare geometrică
şi timp circular precum acvatoriul
pe care tu îl vezi aşa cum vrei să îl vezi ;
desigur, corala se cântă pe punte,
triumful este triumf posesiv,
numele, însă, rămâne
şi în imersiune,
de sfânt.
JUMĂTATE RUGĂCIUNE
Cântam celula ei albastră şi absolută,
pastelata ninsoare de cărămidă,
înălţam fumuriul dintr-o lăută
sub pânza aprinsă, efeboidă.
Îmi cadenţam adulmecarea pe fereastra rotundă
însoţind portretul devale dus de ponei
şi frig, rugam urmele să se ascundă
sub numele ei.
Măsuram dialogul cu geana de lună
ca pe o toană tăinuită în crez,
ori pe ultima vetrelă diurnă
ce părăsea emisfera pentru botez.
Schimbam şi farul stins în defecte
şi veghea, visul livresc,
să nu mă amestec cu obiecte,
prea cosmice, fără să mă trezesc.
POTOP DE PĂMÂNT
Plouă peste deşertul mării divine
cu asfalt, cu pământ,
apartenenţa mea acvatică
vulgar este răscolită
de o tristeţe ocrotitoare
până ce spuma conştiinţei sublime
se pietrifică sub acoperişul exagerării...
nu, nu mai adie briza, nici cartul nu se mai bate,
spasmele mării au încetat,
branhii lipite închid orizontul
şi clocotul spiritelor s-a ridicat,
de sub Pietrele Doamnei
renaşte sisiful pentru albastrul
stins cu semne căzute spre amintire
tocmai din vârfuri
de Ararat.
GRAD DE AGITAŢIE
Treceau caracatiţele încălţate
cu împărăteşti conduri,
ca o poluare exacerbată, –
amplificare tăcută
a punctelor de vedere
evadate din absolut.
Alge de mucava împleteau
în genune speranţa şi timpul,
eleganţa unduirilor mângâind
emanciparea senzorială,
puncte de vedere albastre
favorizând magicul,
subacvaticul imaginat
în acte, curgând ireversibil,
convenţional,
numai şi numai, spre larg.
CU FIECARE
Amfibieni ce pot atinge luna
şi contrariul şi indiferenţa
şi pe ultimul alb
care face pe sfântul
plecat pe o sângerie ispită
înconjurat de Pâclele Mari…
Amfibieni ce pot ajunge la pânze
în gabieri cu placheuri de gheaţă
şi în tricouri dungate
cu albastru de ceruleu.
Amfibieni ce se pot înlocui în carturi
navigând peste suflete umede, uscate,
ori aparente,
pe cer şi pe eu.
MAREA ERA LINIŞTITĂ
Timpul s-a scurs în talazuri
şi te ascult, te ascult la timonă, cutumă albastră,
ora lacrimii o secundă de pe punte plângea
exact peste această mare şi atunci,
ceaţă s-a făcut, de toamnă şi nautofon,
iar valul bordajul gri săruta,
miroseau răspunsurile a ciudă şi alge,
vântul între pavilioane...
brusc, sosia s-a aruncat peste balustradă
în mare, crezând că este altceva, sau cineva,
eu reparam hublourile la stele
sperând că poate nu se va afla,
apoi pavoaze, rinite şi vele,
delfinul răscumpărat mă însoţea,
sosia, sosia, s-a aruncat în mare…
observatorul la prova veghea.
FURTUNĂ DE NORD-EST
Neptun tulburase albastrul,
ploaia turna,
bucata de stejar să dezlege,
ploaia turna,
gândul să facă
mai nefericită moartea
decât viaţa
cu miros de solzi, de nesomn.
Steaua fără nume
se rotea pe buza unui vârtej,
Neptun se tulburase albastru
invocând premise de rădăcini
prin care seva legată la ochi
să urce pe schela unui ponton,
Neptun se tulburase,
Delfinul nu-l mai asulta,
ploaia, –
stimul pentru simţuri,
unde
pentru suflet,
pentru cuvinte, –
albastrul se retrăgea,
ce linişte !
câtă nelimitare a negaţiei,
candoare !
Fiii lui Hieron
anunţau în pont
sărbătorile Delphice.
ZONĂ PERICULOASĂ
Se uită algele, contorsionate,
spre luna ascunsă de convoaie,
deodată, încordatul orizont :
„Nec plus ultra !”
Drumul adevărat se despică în două,
caravelele cad.
VIBRAŢIE
Dacă n-ar fi orgoliile, febra ambarcării
ar sfârşi în răceala
discursivităţii declarative
unică formă de identificare.
Abilitatea candorii, angelicul,
conduc definitivul,
clipa concentrată la maximum, –
amprentă a realităţii definitorii,
cu sublimul respirat în careuri.
Orgolii şi întinderi de apă,
navigaţie fără disimulare a spaimei.
Subtil, cinismul, –
răspuns monoton.
MARE DULCE
De-abia m-am cufundat
şi vrei să mă vinzi
cu ceasul,
cu tăcerea şoptită,
pe-o amforă pătată cu stele,
cu ancoră de viridin.
Mi-e sete.
Umbrele care mă ţin
ating cu degete oarbe
monede-de-nisip
evocând idoli,
obraji lăcuiţi,
tu iarăşi mă cumperi,
şi iarăşi mă vinzi.
MIRAJ
Iată şi toamna cum fără umbre înalţă
flori de polipi şi viţă de vie din alge ;
cinci luni de arşiţă
într-un vas de nisip,
flamuri arzând pe întâiul catarg
pier în miresme de trandafiri,
patima verde, îndelung îngheţată, fără cuvânt
iar le aprinde.
Ochii tăi mari siajul cuprind
sute şi sute de mile, deasupra,
norii cum trec pe lângă pataraţine, –
dor răscolit în abis, –
şi groaznic de rece e valul
căzut peste puntea încinsă,
groaznic de simplă şi dăruirea
cu care ne-am învelit.
VÂNT DE USCAT
Adâncul acesta era numai al meu,
acoperit cu trupul meu, carapace goală
scrijelită de stânci şi de corali adormiţi,
obosit de înotul copiilor de rândunici
şi de plutirea corăbiilor,
camuflat cu nisip.
Cineva l-a tulburat şi a trebuit să-l împart.
În adâncul acesta plin de cicatrici
asemenea cheului cu dane
împrejurul cărora
curentul rece umblă predestinat,
nu se distinge nimic,
zorile şi apusul îi hrănesc iluziile,
nimic nu poate privi prin apa închisă în afara ei
şi totuşi, adâncul acesta, care era numai al meu,
l-am împărţit.
ORDIN DE AMBARCARE
Într-un abis, nicicând profund şi limpede,
s-au prăvălit grămadă anii
cu arca amintirilor
pavoazată cu patimi şi miresme.
Luna m-a legat cu argintul la ochi.
Am rămas în picioare
aşteptându-l pe celălalt
şi repezit, am închis hubloul
ca mitul să se alcătuiască posibil,
apoi… am întrebat-o.
…şi ea, ambarcându-şi instinctele
cu tot universul
pe vechea epavă a neliniştii mele,
a răspuns… afirmativ.
FENOMEN DIRECT
…Şi, mai gândim şi în perioade umane divinul
nu luăm, nu dăm nimic dintr-o mare autistă,
pretext să integrăm în conştient ultramarinul
şi timp să consumăm în ambarcări tot ce există.
Îşi tatuează, albi, delfinii Danaide
şi pare că toţi orbii de epave-s căpitani,
pe marea care încă se deschide
plutirea legănată-i fără bani.
Ce v-am adus ? Nisipuri noi, meduze colorate,
sub pleoapa tăiată-n destin-zagara,
din fantezia voiajelor abandonate,
pentru scadenţa maculatului ceva.
Cum, nu se mai poate emoţie în fiecare zi ?
legaţi-vă de insomnii premaritale
ca să plătiţi strigările-n pustii
eu să rămân cu taxele vamale.
MENIRE
De ce-am plecat ? Voiam să înot
de pe Marea Neagră într-o mare străină,
în insula nopţii, refugiu, să pot
să mângâi, pe braţu-mi, frumoasa ondină.
Treizeci de mile mai sunt de undit
într-un fluid de lumină şi piatră acvamarin,
adânc suspina-voi iubind, osândit
la trecere mută, în chip anodin.
Ochii ei vor cunoaşte roua de pică
urmărind până în adânc ultimul cameleon,
va creşte anemona-de-mare pitică,
dugongii vor paşte înfloritul plancton.
ŞENAL SUBACVATIC
Navigăm în imersiune
luând un relevment adevărat sinuos.
Bancuri de scalari mărşăluiesc peste noi
în strălucirea verii întreţinută cu greu,
fără să se ştie de unde a pornit
mirajul umbrelor lichide
devenit neplăcut dar şi prietenos,
precum viaţa care ar depinde
numai de răspunsuri afirmative ;
fiecare simte nevoia să i se spună ceva,
fiecare nu ştie cum să restituie
ceea ce a primit,
deşi câţiva pasionaţi de principiile lor
reanimă, încă, cel mai periculos lucru :
speranţa.
PRIVILEGIU
Iubirea, care mă face să cred uneori
lucruri neadevărate,
m-a părăsit în pulberea ţărmului ;
astfel, mă amăgesc numai în amintiri
şi mi te aduc din ce în ce mai greu
în carturile nopţilor golite de stele.
Un albatros îmi deschide hubloul,
mă laud că prind întâiul val dantelat,
apoi mă plâng că s-a ascuns sub ponton,
tu m-ai uitat.
ADÂNC DE OCEAN
Adânc de ocean înăuntrul nopţilor
în care lipseşti de pe punte
furtuna chemând, –
înţeleasă ispită
cu gust de ofrandă,
suspinul amintitei dorinţe.
Timp de argint cu suflet domol
şi ochi de compas
pe roza fără secunde, –
adânc de ocean cu suprastructuri
înăuntrul nopţilor în care apari
din azimuturi contrare
asemenea setei cu gustul amar.
DECEMBRIE
A căzut întâia dată în an şi în Crâng,
candoarea din lirica „zăpezilor de altădată”,
o lume feerică se convoacă îngheţată
într-o îmbrăţişare, ramuri se frâng.
În strigătul vesel al instituirii de sine,
înflăcărată vedere cu mierle, prigorii,
omnisciente şi zvelte alegorii
petrec cu geneza concitadine.
…apoi prin starea materiei fine tăcere,
un obelisc ce pare îmbătrânit
odată cu trecerea păsării Phoenix, la asfinţit
scuturând zimţate criosfere.
De azi spre Mai, până la maturitate,
răspântii strigând neoromantici
vom rostogoli speranţa în bulgări gigantici
să intre cu alb, cu eleşteu şi chioşc în diate.
VIZIBILITATE REDUSĂ
De jur-împrejurul Mării Negre nimic nu mai era ;
n-am mai strigat pe ce neprihănire
se opriseră ochii împrăştiind cenuşa,
graţioase, şapte luni pluteau în derivă
şi ultima dorinţă aluneca odihnindu-şi braţele
deprinse să te cuprindă.
Guvidul mirosea a piatră proaspătă,
leii-de-mare, a lei,
planctonul mirosea a pitură,
viaţa mirosea a varec răvăşit de furtună.
Un monument de marmură albă
s-a ridicat atunci în adâncuri,
ai râs, îmi amintesc,
cu toată făptura tristeţii, suavă,
ca nimeni, fisura, curând,
să nu vadă.
ORA BORDULUI
Dacă n-aş fi urmărit îndelung
acele vinovate de Nord, nu aş fi ştiut
că împotriva aparenţelor
straniul cuvintelor tale
împodobeşte zbaturile epavelor cu statui.
Sângele înserării s-a revărsat
peste ţărmuri
şi a trebuit, bufonul pe oase,
de la semn, să cobor ;
stau chiciură vorbele tale
pe copastia întâiului gând,
statuile, renegate pe punte,
zâmbesc de pe zbaturi
prudent, ciudat şi profund.
DEBARCARE
Şi, iată că, brusc, cel ce este albastru în mine
şi în care eu sunt obosit,
a răspuns odată cu dangătul de furtună :
„Adjuro te ! Sinele teroarei nu va mai lucra
începând cu ziua aceasta de Septembrie,
verigile onoarei, care ţintuiesc orologiul,
să fie sfărâmate, apoi citite presupunerile, norii,
ploaia, fulgerele, pescăruşii şi să li se atribuie litere,
caractere, indicii, noduri marinăreşti, ave, carmace,
pentru a fi sesizate cu simţurile, reprezentate în vise,
în grindină şi în după-amiaza aceasta de bronz !”
Toate instalaţiile de punte s-au înnegrit,
hula de gradul cinci s-a luminat ; ochilor mei plăpânzi
le-au trebuit cincizeci de ani să deosebească apele
de literele majuscule şi acum, dintr-o dată,
am lăsat călătoria în manuscris şi în proiecte,
dorinţa la apus.
MANEVRĂ FIXĂ
Desface caracatiţa tăcerii
tentacule de înserare
ca să cuprindă adâncul întreg,
ochii opacul măsoară
într-o cădere duioasă,
într-un înot de îndoială
şi cu cât învaţă mai multe,
cu atât
concepe tot mai puţine.
TRANSPARENŢE
Mă uit şi nu văd nici măcar un străin ;
părăsirea, această neşansă,
îmi pare un ocean prin care trece
ceva definitiv, inevitabil
şi rece,
ceva ce poate fi un vis prea mare,
pasiune, ca revoltă, ecou.
Simţindu-l, se poticneşte vibraţia
şi dintr-o dată, rostindu-l, îmi dau seama
că am uitat toate motivele
pentru care nu îi mai zâmbesc …
şi trece,
n-am cum să pun chiar totul la-ndoială
aşteptând singura-ntâmplare,
şansa de a-i împleti un careu din alge,
iar umbrei sale zeghe,
n-am când,
uitarea, această hoţie,
hrăneşte răzbunarea unei idei,
iar liniştea poate fi numai promisă,
da, n-am timp ;
se coboară nedumerirea
îmbrăcată în zdrenţe
să-mi spună cum că miracolul
nu precede credinţa,
deşi ambiguitatea mai poate fi
îndestul percepută, n-am unde…
mă supun, indolent, probelor morale
de parcă aş vrea să-mi amintesc
o dată.
Mă uit şi nu văd nici măcar un străin ;
careul devine noroc, închipuire de gen
şi trece.
ALEGEREA TĂLPILOR
Aş fi putut să-i fac o umbră,
aş fi putut să-i fac şi un nume,
pânza rămâne o mare întinsă.
Zadarnic îi fac semne ;
stăpână-i doar luna peste maree
asemenea regretului peste albă idee
născută dintr-un regal.
Un gest de roz, o mână lascivă,
mătasea albastră, lumina nativă,
lipicioasele stele.
Aş fi putut să-i fac din gene
propria-i nedumerire, camee...
LANSARE FANTASTICĂ
1. Descriere :
Doar corăbiile din adâncuri,
pline de… cuvinte
menite a fi profunde,
ţin mările să nu se scufunde.
Pe punţile de sticlă subţire
se produc spectacole,
în lojă amante de amanet
respiră din evantaie.
2. Minutul :
Cineva tace esenţa
şi subîntinde părerea
cu volte de taină
sfârşind în amintiri.
3. Părţi componente :
Pe puntea-tarabă
albatrosul mânjit
cu noroi antireumatic
nu mai încearcă plutirea, –
penele uscate ciudat
sunt numărate.
Se aude secundul Umbră-pelin
şi „vira!” prin portavoce,
iar ancora dintr-o fântână
ajunge la pic şi se smulge
fără culoarea
de colmatare,
pentru disimulare nativă,
apoi fântâna devine o mare
şi numai corăbiile din adâncuri
nu o lasă să se scufunde
într-un ocean.
4. Funcţionare :
Mai moţăie un cormoran pe geamandură,
mai sunt şi câţiva, invitaţi
să personalizeze epuizarea,
ceilalţi, doar în teorii,
ştiind întrebările greu de-nţeles,
Februarie, Martie,
şi alţi dansatori
la cina de taină.
ALBASTRU-CRONIC
Crezi tu, că dacă mor sănătos
nu mă mai doare ? Crezi, tu ?
Chiar dacă nu mă voi folosi,
crezi că pot fi timbrul imaginaţiei tale ?
Mă simt şi mă văd în fiecare secundă emoţie,
albastră, desigur, numai pentru cuvânt ;
am trecut de miezul nopţii
şi nu corabia este cel mai nefericit loc
în care adevărul, – egoismul scadent
cu perseverenţa statisticii, –
învăluie cu mustrare de paradis
faptele ce sunt de prisos,
crezi tu că dacă vrei să mor sănătos,
nu mă mai doare ?
HARTĂ NAUTICĂ
Prea multă apă la temelia viselor policrome,
deasupra, prea multe secole,
luna de argint,
ochii, de-o vreme, parcă mă mint.
Ofrandă, corabia care pluteşte pe stele
cu atributul tinereţii într-o cabină
adulmecând nisipul adâncului iernii devreme,
un fulger, risipă după furtună.
Transparente epave renasc dedesubt
şi gheaţa sărată se despică pentru răul de mare,
fugar scăpat cu amintiri,
sus, gânduri ridicate la semn.
TRANSMUTARE
Ancoră, lanţ (za cu pod)
strângându-se în jurul meu,
în jurul umerilor mei ;
păşesc rar, trăgând după mine
această epavă cu portul ei cu tot,
păşesc sacadat şi pasul răsună
cum tunetul într-un ecou.
Gorgona Meduza se odihneşte
pe singurul catarg rămas cardinal,
acum, când perfect
este doar ceea ce gândesc eu
despre ce fac.
Păşesc greoi, trăgând după mine
epava ce-mi pare a fi bântuită
de indolente mişcări fără sens.
CE ALBASTRU
Dacă n-aş urî de suprafaţă,
aşteptând o singură întâmplare,
m-aş ambarca de tot
cu vara sentimentului trecut
pe prima filă a registrului de cală ;
agitată, cu tâmple într-o robie târzie
şi palme de spumă, orgoliu rănit,
marea mângâie puntea tristeţilor
cu tălpile goale, privindu-mă fix.
Dacă aş iubi cu vorbele tale
aş rămâne constant
în dăruirea de sine
sub privirea cu aripi de albatros,
la orizont,
pe ultima geană a înserării.
PORTAL FLUID
Eram atât de înecat şi inert
încât devenisem posibil şi albastru
precum lumina filei
dintr-un jurnal scăpat peste bord
iar tu, – impresia diferitelor vârste,
niciodată destule, –
te agitai declinând un alter ego
cu toată emfaza sinelui tău ;
îmi spuneai despre nu ştiu care port
şi cum că abisul ar fi pentru luntre şenal,
dar eu eram atât de albastru de sentiment
şi desprins cum ceaţa
în pânza de velă,
sub incantaţii lipsite de vânt ;
mai citeai despre stele-de-mare fără pistrui,
despre polipi hrăniţi în sensul unei elice,
despre cadrane ce Estul nu vor să indice.
Eram atât de absent, tu citeai...
dar nu curajul poetic sau zorii,
te motivau.
Eram atât de absent
încât ocrotirea celui îngrozit
de un spirit imediat
şi posesiv,
încărunţea, cu demnitatea
ajunsă la măr.
UMBRĂ EXTATICĂ
Ţărmurile, cu siguranţă,
valuri ascund retinei conştiente.
Sub această anestezie, deznodământul
dă mită auzului meu
şi n-am voie să scap printre degete
vocea gâlgâind într-un suspin-dialog,
n-am dreptul să curăţ nisipul de pe ponton.
În mijlocul imensităţii şarmante
le numesc aventură
chiar dacă pericolul nu a trecut,
apoi le redenumesc
şi le trec în registrul de bord
în care înscrişi sunt numai străinii.
Ţărmurile, – iluzii remanente, –
cu certitudine, valuri ascund.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ARCTIC
φ = 081o47’30”N
λ = 120o 30’14”E
Din fracturi legănate cu aerul că ar fi silabisite,
ori din alte mii de chinuri dezarticulate,
se alege semnul de întârziere,
ispita concordanţelor ostentative
şi albă, normalitatea acordului lăuntric.
Veghea obosită de îngheţ,
suflet în sine,
cu indiferenţă pentru străini,
se arată dorinţă împotriva altei dorinţe.
Fiecare se predă observaţiei
după sfera de oxigenare,
iar contemplaţia poate să nască
reîntorcându-se la suprafaţă.
Mai întâi au sosit cei care ar fi trebuit
să croiască o cale,
pe urmă, îmbulzeala şi căldura
separării în elemente.
Se striga, se urla, se înjura,
cu o unitate fonetică,
dintr-o singură suflare.
Unii mărturiseau
pescăruşul alb
aflat în vârful catargului alb,
alţii încercau să întindă
picioarele lor,
picioarele altora,
înnobilând mărturia nonexistenţei
care îşi etala înţelesul
în relevment adevărat.
Pe urmă au sosit săniile
şi de atunci, n-au mai venit.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ATLANTIC DE NORD
φ = 048o60’N
λ = 036o06’W
Volturno. Dimensiunile reperului
pe o scară neconvenţională – zero !
nicio guvernare,
presiunea, densitatea şi căldura
au hotărât soarta răzleţelor vestigii.
De aur aripile celui care se reîntoarce
şi pleacă imediat,
într-un dialog mut
cu eul destinului său.
Ca o lumină care bate între două carturi,
copleşitoarea linişte
în care totul se trezeşte
fără a te duce cu ea până se pierde,
fără să mângâie nesfârşirea trecerii ei.
Sunt ochi care veghează competenţe
arborate drept pavilioane eterne,
umbre scuturate de tremur
şi ridicate din ceaţa gălbuie, –
ultimele care mai cred
în existenţa noastră.
În calitate de martor,
cel desemnat să indice Nordul
cobora odată cu sine
marca de identificare.
Rugul fusese înălţat
pentru familiile înrudite
chiar în faţa hublourilor sparte,
iar unii şi-au asumat sărbătoarea
în timp ce alţii consultau manuale
de tactică navală.
Din refuzul de a mai căuta ce nu se află,
pentru prima dată, apa obosi până în adânc.
Vin zorii.
Cel desemnat să indice portul
notează penibilul realităţii
ca pe o falsificare planificată.
În faţa rugului stins
trebuia continuată vorbirea,
pavilioanele erau coborâte în bernă,
iar pe platou jucau reflexele lunii.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ATLANTIC DE SUD
φ = 006o37’S
λ = 033o58’W
Alberta. Pe punţi, polipi şi alge,
chefalul galben şi rândunica ;
stânjenitor, bucăţi de bordaj
dezveleau osatura,
trepte străjuite de sidefaţi,
primejdioasă încordare.
Nu este ademenit decât ceea ce se destramă
din spiritul destinului
şi numai potrivit slăbiciunilor dintâi.
Ca nişte nori încărcaţi de mânie,
zorii răbufneau în adânc
redescoperind ceea ce se crezuse
împovărare într-o rigidă xilogravură.
Nimic nu este acuzat că ar fi,
nimic diafan ori miraj,
un punct liniştit, în ciuda altor lucruri,
eroare, pur adevăr.
Rechini nereuşiţi închideau hublourile
cu durerea tandreţii de-a preveni.
Ameţitoare lumină .
Cei care încă stăteau în picioare,
cu orizontul nehotărât,
deveniseră cunoscătorii
unei largi respiraţii.
Nu ar fi fost indicat să se cânte
”cincisprezece erau pe lada mortului,”
prieteni şi duşmani,
păzeau masa plină cu iluzii,
iar deasupra lor,
tambuchiuri deschise larg
să iasă fumul de pipă.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL PACIFIC DE NORD
φ = 023o20’16”N
λ = 122o54’53”E
Ca fumul diurn, nimic mai statornic
peste Marea de Est, nimic mai vizibil
şi nimic mai real ca umbra ce încerca,
obsesiv, să o purifice de opacizare.
Nu, era o femeie, vă jur ! Cheng I Sao,
închinând desăvârşirii influenţa totală.
Fără îndoială, marinarii trebuiau să realizeze
o unitate de profunzime
care să se orienteze către adânc,
iar ea avea tatuate înscrisuri
pentru existenţa tăcută
de dincolo de răsăritul Mării de Est.
Cu toţii primeau a treia zi, răsplată,
irumperea ritului.
Cu un gest se suspendă adierea
şi fumul coborî în adânc,
sus, steaua de vară.
Este normal să te poţi rătăci astfel.
Umbrele stăteau ghemuite
înaintea numelor şi amintirilor,
stăpâne doar pe registrele
atmosferei încinse.
Descendenţii ordinelor medaliate
priveau sacadat circulara tăcere
numărând grupurile de vele
care prevesteau o nouă furtună.
Scheletele soldaţilor
încărunţiseră la pândă.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL PACIFIC DE SUD
φ = 026o01’S
λ = 111o16’E
Cea mai adâncă depresiune
suferă de aer adiţionat
şi de trupuri rigide
cufundate într-un somn amniotic.
Pe Sydney,
seră de alge expertizate,
vinciul de ancoră spart,
iar în imediata apropiere
George Booth ordonând
strigătele către farul
ce se aprinde la răsărit.
De pe luciul mării cad făclii aprinse
spre adânc deosebit
şi nimeni nu se uită într-acolo,
limbile se preling peste punţile epavelor,
sfârâind ca o tânguire,
cerşind facila şi statica fericire.
Ceva izbuteşte să deschidă
cu incursiuni polarizante
un spaţiu imens.
Cu primul răgaz, stafiile,
cum vor martirii să-i mai insulte,
pierd din vedere şi din transparenţă
un grad,
la al treilea răgaz,
sarea nu mai este gemă
ci unic principiu conservator.
Imaginea fricii şi a disperării –
niciun damnat,
nimeni care să-şi prindă
cu mâinile craniul,
toţi dorm în cuşete,
aliniaţi.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL INDIAN
φ = 011o10’05”S
λ = 084o25’47”E
Catarg, martingala desprinsă,
sarturi peste corali
şovăieli îndelungi,
umbre mucegăite, –
suprastructuri.
Un singur delfin
ascuns semnificaţiei
de anemonele-de-mare,
ceilalţi îmbrăcaţi în părinţi,
stropii de ploaie,
fierbinţi.
Starea gripată
împinsă de-o stea în genune
depăşeşte raza
riscând să-i iasă nume rău,
de perfecţiune.
Gravitează rândunica-de-mare
trasând hotar pentru absidă,
pe stânci vor monta catargele albe
sfinţite la treceri
prin întunecatele strâmtori.
Preasăraţii pe punte se strâng
sub o ploaie de perle.
Amiralii aţipeau, gesticulând
din ce în ce mai rar, în hamacuri,
fiecare sub valul competenţei sterile,
epavele par de argint
sub porturi şi faruri stelare,
o singură cale îşi caută ochiul
conştient devenit în ritmul moralei.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ANTARCTIC
φ = 054o29’13”S
λ = 082o58’20”E
Se face o dană, dragată de păsări,
la care se ascultă tic-tacul
cu o răceală tăioasă, glacială şi ostilă,
unde hibernează abstractul,
curentul ce domină
independent de curent.
Grămezile de şoapte chircite
sunt scuturate periodic de alb.
Aurore de ocazie se aprind sporadic
şi numai pentru ca arborele
să pară real
în faţa miracolelor deja înfăptuite.
Motivul îşi dădu seama că se rătăcise, –
apariţia ipostazelor reclamă
o infinită teamă de sugestie.
Oglinzi multiple, de gheaţă,
coborau umbrele diferenţelor
să înveţe cugetul cum să fie sfânt,
iar a doua zi un altul
să-şi descopere rănile.
Transparenţi, enigmatici şi decorativi,
acvanauţi scheletici îşi exersau vocaţia
numai la această dană
unde putrezirea secundei
mereu se amână
într-o rotire nestăpânită.
Golul sferei umple cerul,
curentul se lungeşte
zăngănind de banchiză
o ancoră, la infinit.
CLEPSIDRĂ HIPERBOLICĂ
Inundă utopia noului val cheul sulfuros
iar plopii, la front, s-au înecat.
Gâlgâie nerăbdarea şi urcă
pe Drumul Robilor, cu strigăt, pe pod,
din Est către Vest, spre Limanu,
plutesc în derivă cupole poleite cu aur
şi nave de îngeri,
inundă impresia un senin sihastru
aruncând scântei pe ultime file
şi aştri în mări colmatate cu adevăr,
prea mult înalt, prea multe abisuri
închise-n careuri cu noaptea,
de nu-şi mai permite dilema
să-şi ningă singurătatea pe dig...
Din toate câte au fost, spre consolare,
farul bate decorativ
un dor circular, bizantin,
tânăra sevă neliniştită şi indiferentă
se disipează în rotunjimi,
în dedesubtul orizontului
şi între marile slăbiciuni,
iar ciudat, nu-i că valul se sparge pe val,
ci ritmul, dobânda rostirii.
INDUCŢIE
Corabia se rătăcise în adânc
chiar lângă geamandura de aterizare,
numele ei, exact, nu ştiu să-l exprim.
Cât de reală este umbra fără simbrie…
(nu uita de exerciţiile de respiraţie !),
pe prova-tribord trebuie să o numim
şi numele, exact, nu ştiu să-l exprim,
(vizualizează plaja, nisipul, albastrul, e cald,
totul o să fie bine, nu uita să respiri !)
şi de-aş avea durere pentru marea aceasta…
iar dana, nu trebuia să fie închisă,
nu se vede nicio lumină, totul pare ciudat !
Cândva ar fi fost salutată venirea noastră,
dar acum… numele nu pot să-l exprim,
am coborât printre alge, cât roşu…
(nu uita să respiri !).
PROIECŢIA FURTUNII
Ţărm prelungit peste presupunerile
ultimului venit,
smulgere din trecutul recentului gri
pentru pregătirea extremului festin
ca unică experienţă asumată
cu ochii stării în care plutim,
deteriorare obscură şi voluntară
predare de sine îmbrăcată în viitor clandestin…
înot cu orca fugită dintr-un statut
devenit slăbiciune,
respirând duplicitar şi strident
din ascendent şi impuls,
eliberând insuportabila presiune
a viziunilor fracturate în melancolii,
restul timpului, bucăţi :
recif în formă de inel, trei atoli, barieră.
NOAPTE EXCLUSIVĂ
Joi, s-a stins o stea triunghiulară
travers de epavă ;
adepţii, cu prescurtări de nume sacre,
au instituit un sinod.
În tâmpla mea stângă sau dreaptă,
în limbă, într-un ochi,
aveam senzaţii de deochi,
fumigaţii se înălţau deasupra mării.
Aleşii căutau să se reîntoarcă
la condiţia de dinaintea furtunii
împrăştiind reflexia ca factor de opacizare,
iar Bora pieri sub tălpile lor.
Atunci mi-am gândit ecoul
spălat de curentul rece,
pentru a scurta cheile lanţului vieţii de iarnă
şi pentru a putea trăi în punctul acesta
rămas dintr-o eternitate albastră,
gheara care poate prinde într-un coşmar
rătăceşte în liniştea de după vacarm.
A căzut o stea triunghiulară,
iar prevestirile tresăririlor revelatoare
s-au înecat în coordonatele
zilelor de naştere,
ori între reperele interiorului
şi exteriorului motivului dual.
NIERIKA BLEU
Aidoma veşniciei ce umple o seră,
ceasul de bord din adânc.
Valurile vor veni cu plângeri
de urme rămase pe scări de cabine,
ori pe panouri de şoapte
călcate de omniprezenţă,
până ce noaptea se va minţi amintire,
până când sufletele care odihnesc în cuşete
se vor deprinde cu pasul peste santine,
dorind să se alcătuiască pe sine
într-o nemaivăzută maree maternă.
Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,
ochii ce nu se pot închide abisul despică,
da, urmele au rămas prăfuite
ca nişte tipare tolerate de unde
sub lumânări cândva aprinse a rugă.
Ocean disperat de epave, aproape şi plin
şi lucitor în luna portocalie
rănită de valuri, melancolie.
Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,
încet, încet, tot ce pare învie
să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,
uşor să fie pasul purtat de curând
şi la ce bun, pe puntea ce nu e.
Intuită albastră cărare adevărată,
drumul compas frizând ridicolul ştiut,
valuri ce trec pe pipăite în întuneric
peste catargele cu lămpile stinse,
unică poartă în singulară maree albastră.
A rămas adâncul neprihănirii gol
lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor
în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost
numită cândva de ceasul de bord.
Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,
ultima patimă cade pe lespedea rece
pledând pentru stânci, pentru anticul dig.
Fumul învăluie o inimă imensă
la care se adaugă iubirea
diminuată cu partea rămasă
în somnul liniştii din adânc,
totdeauna pândit,
apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi
în care se pierde cu teamă ce este.
Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile
pe care va trebui să le răscumpere
cu tot cu bordaj şi catarge,
iar poimâine să le revândă.
Zadarnic se va sorbi la nesfârşit
marea de sub chilă,
harul de a plânge subacvatica stare
fără arginţi, –
sânge peste babale, suprastructuri, –
nu doare, iar ochii ce văd
s-au deschis aiurea
pentru apelul de ambarcare.
Neştiuta albastră cărare, adevărat
neştiută, drumul adevărat, adevărat
nu mai este, relevmentul nu este,
gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină
intră şi ies,
se aşează pe verga de stele
a unui arbore axat diferit
pe optica neconsolării.
Cu vânt aparent, velierul încă răspunde
în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,
şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi
desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.
Plan de plutire, veşnicia ce trece
pe o poluare dezgolită albastru,
timona, schimbând sensul
cu zâmbetul liniştii profunde,
în mâna iubirii de pe covertă.
Ceasul de bord fundarisit
cu piatra legată de suflet, –
candoare amanetată
pentru nedumerire
împotriva tuturor argumentelor.
Nu se puteau închipui porturi,
faleze albe şi goale se înălţau
pe verticală
până târziu.
Insipidă genune şi debarcare,
farul acesta nu se mai schimbă,
păsări care vin şi ies cezarian,
jur-împrejur, –
o vină albastră ce nu e.
BORDUL LIBER
Prăfuit cu polenul siajului, la capătul dorinţelor
născute între astrele mării,
înotătorul şi-a dizolvat însingurarea
anticipând argintul nopţii de pe catamaran.
Ofranda pluteşte albastră
şi gheaţă în gândul verigă de taină
la ancora veşnicului corsar
şi câtă dimineaţă fără secunde
în valuri se lasă respirată pentru suspin ;
tristeţea mării va renaşte pescari,
din compuse imagini,
în ave luna să scoată plină de alge,
melancolia şi setea din avatar.
LAGUNĂ GALBENĂ
EPISOD HAIKU
*
Vânt moale, curent, –
gândul întors, la tribord,
trei pânze pe Dom.
*
Spirite de lemn, –
maurii vor şti că dorm
pe-o mare de rom.
*
Albă chemare :
scoici dezlipite-n amurg, –
aripi de înger.
*
Câteodată văd
mirosind a meduză,
câteodată zbor.
*
Port făgăduit, –
acostare morală,
făclii între plopi.
*
Linişte-n eter,
miros de brad virtual, –
o pânză la ţărm.
*
Lacrimi de slavă, –
luminile de noapte
pe mări de catran.
*
„Homo vapor est !” –
Sub mări neliniştite
epave trosnesc.
*
Deriva sub vânt, –
Dana ce trece-n babord
fără batistă.
*
Răsărit, – reper
generator de viaţă
subacvatică.
*
Navigaţie, –
pe trenele nopţilor,
barcazul cu orbi.
*
Arbore marcat, –
artimon cu albatros
la ţărm levantin.
*
Dublă de clopot ;
un cormoran speriat
scutură zarea.
*
Debarcat, – sub val
voi găsi, fără înger,
urmele mele.
BLEU NEGRANIEL
Înger cu branhii
purtând confesiunile rămase captive
într-un mediu absorbant, colectiv,
înger cu înotătoare protectoare
urmând sensul acustic
al vinei care nu s-a recepţionat
mai sus de firul apelor liniştite
şi numai până la murmur,
în cântecul balenei
ce ieri s-a harponat,
înger fosforescent
navigând cu fantezia
pe marea fără ţărmuri,
într-o cupolă a singurătăţii,
înger, alt înger,
şi-atât.
INDICATIV
M-am ambarcat.
Bătăile de inimă sosite vâslind
n-au cum să mă prindă din urmă…
ce flamuri, ce comandă,
ce ruliu, ce tangaj ?
Voi potrivi cartul acesta
ca pe o prelungire a grijilor,
drept schelă, ca pe un epiu declinat !
În Est, încă mai arde coralul
o utopie rubinie izolată de ape,
în Sud, această antică mare
în care primăvara transpiră,
vegheată de aura sorţii,
cu porturi strâmbe, stânci strâmbe,
voi încotro navigaţi ?
GEANĂ DE FAR
Au fost valuri mari azi-noapte,
tu ar trebui să fii acum de partea mea
cu acea cronică a viselor umede încă
în care chefalul
s-a înconjurat de aurore
şi de năvoade de cherhana
astfel ca orice îngăduinţă să fie veşnică,
priveşte !
Melancolia nu poate să aibă
grijă de sine
până ce clipa nu va fi la travers
să poată sparge Steaua Polară
purificând azimutul luat în secret ;
acoperă marea ironii primejdioase,
îndoieli şi porniri şi chemări şi epave şi ce ?
niciodată nu le va face să dispară,
ochii desfătărilor vor număra
culorile mitului,
ce par să înghită
încărcătura albastră,
amară
şi iedera.
NUMAI O CLIPĂ
Bord drept, vis legănat
pe un plan de plutire recondiţionat,
punct imaginar,
poziţie nelămurită la coastă, terminal.
Mus îmbrăcat în haine de suveran,
de parcă aş fi fost botezat cu lacrimi
sub veghea brumei din an,
respir cu ultimul reflux aşteptând
din abis păsările şi luna
hubloul să ducă spre suprafaţă
şi dacă vei spune
că n-ai vrea să îmbătrâneşti,
mă voi opune maturizării,
ca să m-aştepţi, vibrând,
pe ţărmul ancestral.
CÂNTEC DE SFÂRŞIT
Oarbă pâclă, Mare Neagră,
muriu pustiu,
corb-de-mare, con la semn,
vis bronzat,
lai.
Rău de mare,
luciu de catran, genune,
clar obscur, Nord-compas,
far.
Comentarii