Insemnari - Gabi Schuster

Insemnari

Little Boy

 

După atacul japonezilor din 1942 asupra flotei americane aflată la baza navală Pearl Harbour, a fost iniţiat peste noapte Proiectul Manhattan.
La mijlocul anului 1944 peste 200.000 de oameni lucrau, în nouă localităţi dierite ale SUA, la acest proiect. Scopul era construirea unei bombe atomice împotriva lui Hitler. Era o sarcină extrem de grea dar frica de o eventuală victorie a Germaniei şi instaurarea lui Hitler ca dictator al întregii lumi era enormă. Unul dintre demersurile cele mai importante care s-au făcut în acest sens a fost scrisoarea adresată în vara anului 1939 de către Albert Einstein Preşedintelui Roosevelt, care a dus la înfiinţarea Comitetului Uraniului.

Cu participarea masivă a ştiinţei şi industriei americane a fost posibilă în termen de cinci ani şi cu ajutorul a două miliarde de dolari, construcţia primei bombe atomice din lume.

Centrul Proiectului Manhattan se afla la Los Alamos unde cei mai mulţi oameni erau foarte tineri, conducătorul ştiinţific fiind J. Robert Oppenheimer. Un gard dublu înconjura terenul, şi la poartă paznicii militari controlau permisele, atât la intrarea cât şi la părăsirea complexului. Scrisorile erau cenzurate sever, plicurile trebuind să fie predate nelipite.

Aici au lucrat,...Read more

Prezenţe româneşti la Târgul de Carte de la Frankfurt

 

19-23 octombrie 2005

Un târg de carte nu este un loc unde se vând ustensile casnice sau maşini, ci un loc al cărţilor. Un loc unde oamenii vorbesc despre conţinutul vieţii şi despre diferitele moduri de a trăi.

Read more

Războiul stelelor - Cazul Ioan Liviu Stoiciu

 

Urmăresc cu strângere de inimă ceea ce aş numi, cu un titlu din cinematografie: Războiul stelelor, disputele prea îndelungate, asemeni tranziţiei României către democraţie, schimburile de replici, mai mult sau mai puţin academice, din sânul comunităţii scriitoriceşti române. S-au conturat două tabere, ce îşi încrucişează spadele deasupra unui somn al raţiunii. Cităm adesea sintagma „la început a fost cuvântul”, fără să ne pătrundem de adevărul că el, cuvântul, este izvorul tuturor lucrurilor, şi, implicit, originea multor neînţelegeri între care nu există întotdeauna diferenţe de fond sau, dacă ele există, îl mânuim ca pe o armă a cărei forţă o ignorăm mai degrabă deliberat decât din inocenţă. Fiind vorba despre cuvinte, entităţi abstracte cu care trebuie să operăm în procesul comunicării, simt nevoia să observ că, în ciuda faptului că ele sunt şi instrumentele de lucru ale celor care scriu, pot deveni săgeţi otrăvite, de a căror ţintă nu se prea îngrijeşte nimeni. Războiul stelelor noastre scriitoriceşti stă din plin mărturie. Disputele stârnite de publicarea paginilor de jurnal semnate de Paul Goma au căpătat aspectul unor răfuieli mai vechi sau mai noi, care nu au prea multă legătură cu literatura.

Potrivit canoanelor teoretice,...Read more

De ce trebuie să avem şi să luăm atitudine

 

Istoria ultimilor 50 de ani a descalificat continuu noţiunea de naţiune şi naţionalitate cu vârful ei cel mai ascuţit naţionalismul. Şi nu este nimic rău până aici, într-o perioadă istorică a scăderii importanţei graniţelor de stat, a limbilor folosite, pe fondul ascendent al unei globalizări economice însoţită de interferenţe multiculturale. În lumea modernă ideile iluministe despre naţiune, preluate şi dezvoltate de paşoptiştii români ai secolului XIX, romantici şi revoluţionari, pot fi socotite depăşite, ba chiar născătoare de extremism. Şi totuşi sâmburele real şi pozitiv al acestor idei există. Suntem o naţiune sudată prin limbă, tradiţii şi situaţie geopolitică. Spaţiul istoric românesc rămâne o dimensiune. Atunci, ca şi acum, avem nevoie ca naţie ce ne aflăm, de o clasă de intelectuali care să scoată România dintr-o înapoiere datorată, de data aceasta, unei îndelungi perioade scurse sub semnul totalitarismului roşu, pentru a o reintegra în circuitul valorilor occidentale. Şi cine să facă aceasta dacă nu o mână de oameni de bine, integri, cu ştiinţă de carte, cu dragoste de neam şi cu o conştiinţă curată, necoruptă şi necoruptibilă, care să ne arate nouă, românilor, drumul de urmat spre vindecarea rănilor şi înscrierea în corpul viu, organic al lumii moderne. Şaisprezece ani...Read more

Dosariada şi manierele elegante

 

De ce nu îmi dă pace gândul trădării ? De ce iese istoria din cărţi şi se aşează la masa contemporaneităţii pentru a ne arăta că nu am învăţat nimic din trecut? Să ne fi dezvăţat şi de exerciţiul miturilor şi al basmelor în care binele şi răul se despart ca uscatul de ape ? Invocaţia adevărului poate fi condamnată la inconsistenţă ? Într-o lume a diversificării ştiinţifice şi culturale fără precedent să-şi fi pierdut adevărul valoarea sa de reper ? După revoluţie, timp de 16 ani pare să ne fi pierit graiul, de unde până atunci, de-a lungul a kilometri întregi de dosare ne forfecam în limbă de lemn prietenii, colegii de şcoală, cunoştinţele, ba chiar rudele fără să ne gândim la pierderi, ci numai la câştiguri. Compromisurile, mari sau mici, nu ne tulburau somnul. Paradoxal era bine în nebine. Dosariada ne dezvăluie, cel puţin pe unii dintre noi, din nou gata să înţelegem ceea ce nu este de înţeles, în numele unui cod îndoielnic de maniere elegante, îmbăiat într-o melasă de creştinism prost aplicat, defectuos de plural. Provocarea dosarelor, aruncate în mijlocul cetăţii ne împrăştie din nou, prin şi în separatisme de atitudine, fiecare pentru sine. Cu...Read more

Nenea Iancu la 155 de ani

 

„Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!”

„Curat murdar !“

I. L. CaragialeA intrat deja în limbajul nostru de toată ziua, că dacă ar mai trăi nenea Iancu... nu s-ar minuna prea tare de ceea ce ar vedea. Personajele lui au rămas de aceeaşi actualitate, ca şi cum timpul nu s-ar fi mişcat din vremurile când au ieşit de sub pana marelui dramaturg pământean care a fost Ion Luca Caragiale. Poliţaiul însărcinat cu pavoazarea care numără de 2-3 ori aceleaşi steaguri ca să îi iasă la numărătoare şi cele furate, coana Joiţica ce sprijină opoziţia pentru a-şi salva reputaţia precară, politicienii care se pupă în piaţa mare pentru a da iluzia unei colaborări înfloritoare spre binele patriei, cetăţeanul care citeşte gazetele pentru că ziariştii atacă puterea cu motiv sau fără, de dragul cifrelor de vânzare, elevul repetent salvat de o mătuşă înţelegătoare, care pune în mişcare...Read more

Au trecut deja 17 ani...

 

...Şi câţi vor mai trece ?!

Ediţie specială la televiziunea română publică: "13-15 iunie, Piaţa Universităţii". Ne-am amintit cu spaimă de anul negru 1990 când, după victoria în alegeri din luna mai, pentru a-şi consolida puterea şi a speria opoziţia, proaspătul preşedinte Ion Iliescu s-a hotărât să pună capăt demonstraţiei paşnice din Piaţa supranumită km 0 sau zonă liberă de comunism şi să le arate românilor viitorul. Cine a avut ochi să-l vadă, l-a văzut... bătăi şi crime, distrugeri materiale şi înfricoşarea populaţiei, abnormităţi comise la comandă politică, în  numele apărării patriei şi democraţiei de un "fascism" iminent ce trebuia eradicat în faşă. Respingerea dialogului cu demonstranţii din motive de "securitate" arăta limpede că FSN-ul de atunci, PSD-ul de astăzi, luase deja hotărârea de a asmuţi forţele primare ale societăţii împotriva oponenţilor fostelor cadre de partid şi de stat. Nu mai exista cale de întoarcere. Ce-i aia dialog? Dialog înseamnă compromisuri...  Iar breşa dintre intelectuali şi muncitori trebuia bine adâncită. Şi după cum am văzut cu toţii, dictonul "dezbină şi stăpâneşte" şi-a arătat eficienţa pe chipurile celor care au aplaudat actele de violenţă ale minerilor infiltraţi cu persoane care ştiau ce trebuie...Read more