dintotdeauna,
spune Borges, trei coşmaruri m-au urmărit
trei balauri îmi cotropesc fiinţa
de câte ori
învăluiţi de noaptea din câmpiile Argentinei
ochii mei de orbete
cad pradă morţii câte puţin

uneori,
visez că mă cheamă Dedal şi sunt sclavul cumplitului Minos
pun cărămidă peste cărămidă
şi uit de unde-am pornit jocul

dincolo de râu

noaptea cea neagră coboară

ca un cheag de sânge

pe fundul inimii

de-a lungul apei

printre arbuştii ţepoşi de măceş

păşesc alături

pribeagul şi câinele său

-ochii rotunzi, câineşti poartă-n adâncuri

chipul

inima

şi suferinţa stăpânului

în sufletul lui de pribeag

omul simte

cum se avântă-nsetate sute de păsări

suspendat între două lumi

îşi numără singur

orele putrede

aşa cum râul învolburat

îşi numără

pe-acel strâmt promontoriu
unde idealurile au capitulat
se-ntinde-acum o linişte
ca un tunet istovit!

în spate moarte
în faţă
moarte iarăşi-
o moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!

soarele
roşu aprins
ca plânsetul acelui copil
întinat de greul viselor de dinaintea tăcerii
se-aruncă în mare!

în jur
aerul e tot mai rotund
şi noaptea
pulsând ca o rană!

de o vreme

tot mai stingheră printre oameni mă simt

pielea-mi miroase aspru a ger

şi a ploi arse

trupului meu lovit

ciopârţit

îngenunchiat de nenumărate ori

în loc de aripi

i-au crescut  ghimpi

ani la rând am hoinărit

încoace şi încolo

adunând răni şi experienţe

viaţa mi-a fost numai chin

în spatele acestor urme străine

ce-au străbătut oraşul

pudrat de o tristă ninsoare.

acum,

în singurătate,

ruinele mele ascunse ochilor lumii