Când mă privesc în tine, ce mirare.
Bizare gesturi curg necunoscute
Zidesc palate-n pulberi prefăcute
Zvârlind pe trepte semne de-ntrebare.

Mă ţin dorinţe-n glod, fără virtute
Şi patima se zbate în uitare.
O îndoială urlă şi dispare
Sub cer opac, pe tăinuite plute.

Privirea-mi este gata să aprindă
Scânteia urii-n bulgăre de seu,
Săgeata spaimei şerpuind spre grindă

Şi cercul milei, adumbrit mereu.
Mă văd în tine ca într-o oglindă
Cu haina mea săracă. Sunt chiar eu.

7 august 2004

S-a-nfipt o spaimă grea în trup şi-n minte.
Pe tronul zilei clipa vrea s-abdice.
Agonizând sub ropot de alice,
Scuipate-n jur din ruginite flinte.

Cine-ar putea în jur să se implice,
Să-mi ocrotească trecerea fierbinte
Spre ceas surpat în zid de oseminte
Gemând etern sub şfichiuiri de bice.

Nu mai am timp de contemplări trândave.
Cuprind genunchii orelor supus,
Cerşesc iertare ornicelor grave

Şi îmbrăcat în straiul meu de mus,
Mă-ntorc târziu pe şubrezite nave,
Să prind un fulger care n-a apus.

Particulă-n oceanul de cuvinte,
Cât mi-aş dori să le găsesc măsura,
Să dau consoane-n praf stelar de-a dura
Şi să îi scot confuziei un dinte.

Obscur pion, nesocotindu-şi tura,
Pe câmpul vast, sădit cu oseminte,
Cât aş lupta să le cioplesc morminte
Seminţelor ce şi-au pierdut armura.

Inclus în val, chiar valul mă mai scoate
La ţărmul blând pe care vieţuiesc.
Nescrise legi în mine dau din coate.

De-aş vrea tot zborul arcului ceresc
Să îl supun, va trebui-ntre toate
Întâi pe mine să mă cuceresc.

9 iunie 2004

Iubirea mea de linişte deplină
Apare-n trup din legi mereu înalte.
E o iubire neoprită-n halte,
Îmbietor de tandră şi senină.

Nu caută-ntrupări din strâmbe dalte
De presărat pe suflet în surdină,
Nu se revoltă fără nici o vină
Pe cei ce vor în scări de foc să salte,

Nu osteneşte-n sine, nu abundă
În rod gustat mereu ca antidot.
Întinde-n gând cărări ca să le-ascundă

De tot ce vreau să-mi amintesc şi pot.
Iubirea mea de linişte profundă
Mai crede totul şi îndură tot.

17 aprilie 2004

Pe-un talger Luna, ea este mânia
Şi moartea dulce în desfrâu şi ură.
Tăcerea dreaptă patima mi-o fură
Adăpostind de-a pururi lăcomia.

Pe celălalt, a Soarelui arsură,
Înţelepciunea calmă, omenia
Un foc înalt urcând în cer solia
Cuvântului strivit în grea armură.

Mă lupt umil să-mi decorez pereţii
Cu limpezirea revărsată blând,
Să fiu un Crist în pragul dimineţii

Solar argint în vorba mea turnând.
Abia atunci, urcat pe crucea vieţii,
Voi răsări mereu, agonizând.

27 august 2004