[img align=left]https://www.atheneum.ca/sites/test7.atheneum.ca/files/uploads/img44cb066f52170.jpg[/img]- " Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit?"

O singură întrebare, ca un blestem. Câte cuvinte sunt? Unul, două, trei, patru... Ce importanţă mai are? Totul se sfârşeşte în aceeaşi moarte inplacabilă. Acelaşi final unic căruia îi suntem cu toţii supuşi.
- " Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit?"

Cât de sec şi de absurd sună. Cât de groaznic şi terifiant. În primul rând panica. Teama. O singură zi. O singură zi cu toate cele 24 de ore ale...

- Să ne scrii dragul mamii, să ne scrii, şi lacrimile îi abureau privirea topind contururile şi amestecând culorile. Se şterse cu batista şi îsi suflă nasul cu putere, icnind şi suspinând zgomotos.

Nemo pleca în America, iar familia şi prietenii stăteau pe peronul gării şi îl priveau aplecat jumăte în afara ferestrei, privind de sus grupul pestriţ şi galagios.
- Măi, când o să te însori, nu uita să mă chemi la nuntă, spuse râzând Tomasi, prietenul lui din copilărie, da" plăteşti tu biletul de avion ... şi se ţinea tare să nu plângă; doar e bărbat şi nu se cade să se smiorcăiască în rând cu muierile care transormau deja plecarea lui Nemo într-o dramă..

Partea a treia, în care se povesteşte cum domnul Veronel Popleaţă, primar vechi, uns cu toate alifiile, sesizează importanţa unui eveniment de calibrul sosirii cometei Halley şi intră în acţiune

- Comewell to Căscioarele Village!
- Nu, domnule Veronel! Iar aţi greşit! Le-aţi inversat! Aveţi grişală, ca-n banc!
- Care banc?
- Bancul cu evreii.
- Păi dracu-l ştie?
- Nu-l ştiţi?
- Nu-l ştiu! Hai să facem o pauză, să mai bem şi noi o cafea, să ne odihnim, că de-atâta engleză, mi s-a-ncins dracului mintea ca târtiţa la cloşcă. Hă, hă, hă. Cum ziceai, domn" profesor, că-i bancu-ăla?
- Păi cică doi evrei se retrag în vipia după-amiezii într-unul din hanurile de prin Moldova. E o căldură de moarte, aşa că s-au dezbrăcat şi, goi-puşcă, stau întinşi unul lângă celălalt, acoperiţi cu un cearşaf, ca să le absoarbă năduşeala. Unul dintre ei gândeşte cu voce tare: "Dăci, două găini, trii zăci di lei, o vacă, patru sute di lăi, o gâscă, cinci zăci di lăi, trei curci, o sută di lăi, avem... cincisutioptzăci di lăi." Nu-şi termină vorba, că aude: "Ai grişală!".
- Hă, hă, hă, domn" profesor, da" bine-i mai imiţi pe moldoveni! Aşa, şi?
- Ce credeţi?
- Păi dracu ştie? Ce să cred? Ţi-am zis că nu ştiu bancul? Zi!
- Zic. Evreul cu socotelile o ia de la capăt, pronunţând mai rar: " Două găini, trii zăci di lei, o vacă, patru sute di lăi, patrusutitrizăci di lăi, o gâscă, cinci zăci di lăi, patrusutioptzăci di lăi, trei curci, o sută di lăi, în total dă...". Colegul de pat îi zice din nou: " Ai grişală!"
- Hă, hă, hă... dom"le, parcă eşti actor! Zău!
- Este? Şi nevastă-mea mi-a zis că...
- Las-o pe nevastă-ta! Cum e cu bancul? Să nu-ţi uiţi vorba...
- Aşa. Staţi să vedeţi, domn" Veronel. Evreul reîncepe calculele, de data asta vorbind mai repede, ca şi cum ar cunoaşte totul foarte bine: " Dăci, două găini, trii zăci di lei, o vacă, patru sute di lăi, o gâscă, cinci zăci di lăi, trei curci, o sută di lăi, suma di cincisutiopt...", când celălalt se repede şi-i zice: " Ai grişală!". Supărat că nu-i iese calculul, o ia din nou, de data asta rar şi hotărât, apăsând pe fiecare primă silabă a cuvântului: " Dăci, două găini, trii zăci di lei, o vacă, patru sute di lăi, o gâscă, cinci zăci di lăi, trei curci, o sută di lăi, avem...cincisutioptzăci di lăi." Termină să vorbească şi încheie privind grăitor spre vecinul său care îi spune: " Ai grişală!!! Te scarpini la ali meli!!!"
- Hă, hă, hă!!! E tare, dom"le! Zi aşa, şi eu am grişală, ă?
- Eu zic că da! Într-un fel... Nu e comewell, e taman invers! Wellcome!
- Domn" prefesor...
Domnul profesor, simţind în glasul primarului urme de supărare şi desluşind în râsul său puternic şi ceva forţat, parcă, se grăbeşte să dreagă macaroana:
- E... mai facem şi noi un spirit de glumă, să mai râdem şi noi un pic, domn" primar, să ne mai descreţim frunţile.
- Să ştii că ai dreptate, prea multă concentrare strică. Da" de ce-oi fi apucat eu să ţin minte aşa, pe invers... Te pomeneşti c-oi avea... grişală şi când or sosi americanii, ă? Dracu ştie? Şi m-apuc să-i scarpin la... Hă, hă, hă... Cum să fac, dom"le, să nu mai uit? Să-mi scriu în podul palmei? Pe manşeta cămăşii? Cum să fac, ai vreo idee?
- Păăăi... repetiţia e mama studiului.
- Pe dracu! Ori le ai, ori nu le ai!
Primarul din Căscioarele, domnul Veronel Popleaţă, poreclit de cei mai tineri, în ascuns, Stevie Wonder, pentru că purta ochelari cu lentile negre, ca de orb, ca să nu se vadă că un ochi îi fuge în stânga în timp ce celălalt caută rătăcitor în direcţia opusă, s-a apucat de învăţat limba engleză, în cinstea venirii americanilor. Regretă foarte mult că în cei douăzeci de ani de când împlineşte această funcţie (cu întrerupere de o jumătate de an, când a fost viceprimar), nu şi-a găsit mai devreme timp liber pentru învăţătură. La Ştefan Gheorghiu unde îşi desăvârşise el studiile şi culturalizarea, i se păruse prea mare bătaia de cap să urmeze şi cursul de limbi străine, care era facultativ. Aşa că acum, la bătrâneţe, şi-a luat meditator. Chiar pe profesorul de limba engleză de la şcoala din sat. Totuşi, îi este foarte greu. Mai ales când i se spune:
- Nu ză! Nu e z, ca în româneşte. Băgaţi-vă limba-ntre dinţi, domn Veronel, şi ţineţi-o acolo, ca şi cum aţi fi peltic.
Domnul Veronel aşa face, dar sunetul tot nu-i iese. Îşi ţine limba între dinţi, îşi umflă obrajii, suflă, pufăie, nimic! Sunetul din limba lui Shakespeare refuză să se lase rostit cum cere domnul profesor. Oboseşte de-atâta încercat, îşi scoate batista, îşi şterge fruntea, palmele. Îşi scoate şi ochelarii, îi pune pe birou, îşi freacă ochii încercănaţi de nesomn şi stres, că, de când a fost anunţată delegaţia de americani, nu mai are nici un pic de odihnă şi linişte. Numai la asta se gândeşte, numai despre asta vorbeşte. Şi tot despre asta visează, aproape în fiecare noapte.
- Vin americanii! Vin americanii! Trebuie să ne pregătim! Să le arătăm noi lor ce înseamnă ospitalitatea românească!
Toată lumea a fost pusă în mişcare, de la mic la mare.
- Prioritatea numărul unu! Repararea drumurilor! Să nu văd băltoacă! Să nu văd fir de praf! Borduri văruite la şosea! Pe drumurile laterale, acoperiţi gropile! Flori la poartă! Curăţenie! Garduri vopsite! Câinii legaţi! Trăienel, preiei sarcina, te ocupi!
- Da, domn Veronel! Da" nu ziceaţi la şedinţa de luna trecută că bani de drumuri nu-s?
- Mă! Ăsta-i un caz de forţă majoră! Deci, găsim bani. Ai auzit?
- Da, domn Veronel!
- Doi! Steaguri! La fiecare poartă! Unu" american, unu" românesc. Să se vadă ideea de înfrăţire, de prietenie! Marinică, preiei sarcina, te ocupi!
- Da, domn Veronel!
- Să iei steaguri de mătase, nu cârpe de-alea ordinare!
- Sunt scumpe rău alea de mătase...
- Eu cred că voi nu pricepeţi ce se întâmplă: îi vezi pe americani în Căscioarele doar o dată în viaţă. Nu mai ai altă ocazie. La fel ca pe cometa Halley.
- Ba a mai fost o dată americanu-ăla...
- Care, mă?
- Ăla de-a luat-o pe fata lu"...
- Ete! Ăla a venit singur, s-a dus drept acasă la peţit şi gata! N-a avut treabă cu satul nostru. Acum e cu totul altceva. E o acţiune la nivel naţional, cu oameni importanţi. Marinică, mi-ai cerut bani de steaguri de mătase şi nu ţi-am dat? Vii la mine şi... se face! Auzitu-m-ai?
- Da, domn Veronel!
- Trei! Mâncarea! Pâine şi sare. Ne trebuie doi tineri în costume naţionale, un băiat şi-o fată, pentru întâmpinare. Să fie frumoşi! Şi tarafu" lu" Polizu, să le facă o cântare de pe la noi! Apoi, mesele. Achiziţionăm porci şi-i tăiem. Chiar eu am câţiva pe care pot să-i pun la dispoziţie. Contra cost, bineînţeles, că nici mie nu mi i-a dat nimeni de pomană, nu mi-au picat din cer! Cele mai pricepute gospodine din Căscioarele să facă sarmale, cârnaţi, gâldăbaşi, ciorbe. Şi băutură! Alea, alea! Valere, ştiu că nevastă-ta e neîntrecută într-ale gospodăriei! Iar tu... le cam ai cu licorile, hă, hă, hă. Preluaţi sarcina, vă ocupaţi!
- Da, domn Veronel!
- Patru! Cazarea! La protocol! Dracu ştie cât rămân la noi? Din scrisoarea oficială, primită de la Bucureşti, nu reiese. Vor rămâne cât va fi nevoie, aşa înţeleg. Se fac ceva cercetări în zonă, aşa că s-ar putea să dureze. Dac-aş şti ce urmăreeesc... aş aranja tot! Să meargă cercetările strună! Dar nu ştiu! Costele! Preiei sarcina, aranjezi cazare ca-n filme. Te ocupi!
- Da, domn" Veronel!
- Întrebări?
- Da, dacă-mi permiteţi, ce facem în continuare cu repunerea în posesie a terenurilor şi pădurilor? E urgent să...
- Incredibil! In-cre-di-bil! Ţara arde şi baba se piaptănă! Domnilor, ce vă tot explic eu aci? Amânăm orice problemă care n-are legătură cu americanii! Aţi înţeles?
Discuţiile continuau şi acasă, domnul Veronel se consulta cu consoarta.
- Cu ce să mă îmbrac? Să-mi comand un costum, două? Nişte craveţi? Azi-noapte am visat că veniseră americanii, iar eu nu-mi găseam pantofii şi am fost nevoit să-i primesc desculţ. O fi de bine? O fi de rău? Dracu ştie? Ă? Nici tu nu ştii? Offf... Oare ce-ar mai trebui? Mai gândeşte-te şi tu! Ajută-mă într-un moment aşa important al carierei mele! Cel mai important, poate. Dracu ştie?
După câteva zile de stat pe gânduri, domnul Veronel s-a hotărât asupra unei probleme foarte importante şi i-a comunicat consoartei decizia sa înţeleaptă:
- La întâmpinarea americanilor, mă îmbrac cu costumul bej, cu cămaşă bej, îmi iau pantofi bej, pălărie bej, cravată bej, ciorapi bej. Că mie îmi stă bine cu bej!
- Da" chiloţi bej nu-ţi iei? Parc-ai înnebunit dracului de când cu ăştia...
- Hm, da" tu chiar nu pricepi? Vin americanii!
- Să vină, să vină! Lasă, să vă ştie toată lumea!
- Ce vrei să spui?
- Picturile-alea ţigăneşti! Mai mare ruşinea...
- Nu pricepi tu ce e arta... Aşa că nu mai deschide gura să vorbeşti despre lucruri la care nu te pricepi!
Tot satul clocoteşte. Oamenii vorbesc necontenit numai despre americani:
- O să le plaaacă la noi!
- Cum să nu le placă? Cu-atâtea pregătiri... Cu-aşa ospitalitate...
- Şi castelele astea frumoase... o să-i lase cu gurile căscate când le-or vedea!
- E, că n-or avea şi ei...
- Or avea, da" altfel! Aşa, n-au! Bag mâna-n foc că n-au!
- Adevăru-i că ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place! Aşa că trebuie să le placă şi americanilor!
Mai sunt câteva zile până la sosirea americanilor. Deşi pregătirile au fost încheiate, satul pare un muşuroi de furnici pline de râvnă, oamenii încă mai aleargă în toate părţile şi pun la punct ultimele detalii, necesare sau (mai ales) închipuite.
Domnul Veronel s-a gândit să-şi pregătească şi un speech, pentru orice eventualitate.
- Domn" profesor, bagă tare! Câteva fraze, dar să fie ticluite frumos. Vii mâine seară la mine, să mă-nveţi!
- Da, domn" Veronel!
- Doamne, Dumnezeule, ajută-ne la nevoie! Ia să vezi mata, domn" profesor, că nu-i degeaba toată căzneala noastră. O să fie o poveste cu end happy.
- Iar aveţi grişală, domn" primar. Invers! Happy end...
- Offf! Happy end...

Carmen Botoşaru