Despre patriotism
Nu o să vă vorbesc despre patrie, patriotism, dragoste faţă de ţară şi popor în modul în care am fost obişnuiţi în trecut...Au fost vorbe, idei şi lozinci care ne-au intoxicat ani buni mintea şi sufletul, încât şi acum, când le auzim, ne cuprinde un sentiment de constrângere, lehamite sau saţietate propagandistică.
Astfel ele şi-au pierdut adevăratul înţeles, adevărata semnificaţie şi sens profound. Astfel nişte cuvinte minunate, adevărate şi pure, pentru care strămoşii noştrii nu au pregetat să-şi dea viaţa şi să-şi verse sângele, au murit. Au căzut în desuetudine şi au devenit un banal eufemism.
Nu este nimic rău în a fi patriot. Nu e nimic rău în a-ţi iubi ţara. Este chiar sublim! Dar atunci când în spatele cuvintelor, idealurilor şi sentimentelor nu stau fapte şi realităţi concrete, totul devin apăsătpr, sâcâitor şi obsedant. Chiar frustrant. Ceea ce demonstreaza încă o dată valoarea înţelepciunii antice: "În toate bună e măsura"!
Mă găndesc deseori la două afirmaţii contradictorii:" Ubi bene, ibi patria" şi cea a lui Nicolae Iorga: "Acela ce-şi părăseşte ţara pentru una mai înaintată seamănă cu omul care şi-ar alege altă mamă printre femeile mai chipeşe" şi încerc să aflu cine a avut dreptate.
Nu cred că am săvârşit un act de laşitate venind aici şi desprinzându-mă într-un fel de toate problemele, greutăţile şi necazurile traiului de zi cu zi a celor rămaşi acasă. Şi aici mă refer la cei necajiţi şi cu adevărat împovăraţi de nevoi şi preţuri mărite lunar, de facturi astronomice pentru bugetul lor de pensionari care au muncit cinstiti o viaţă întreagă şi care acum sunt constrânşi la o subzistenţă dureroasă. Nu-i plâng pe cei care au 2-3 vile, una la munte, una la mare şi una la ţară - pentru diversificare, pe cei care au 2-3 maşini superluxoase, escortă, conturi bine burduşite în diferite bănci din străinătate în monedă uşor convertibilă...Nu! Lor nu am ce le spune decât să fie foarte atenţi la faptele, gândurile şi vorbele lor: " Cine seamănă vânt, culege furtună!". Cine face sau a făcut un pas greşit, va trebui, vrând-nevrând, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, să plătească pentru el.
Cred că singurul lucru care ar trebui să ne îngrijoreze pe noi, cei din diasporă, este dezinteresul faţă de ceea ce am lăsat în urmă, faţă de cea ce se întâmplă acolo, faptul de a nu lua atitudine, de a nu protesta - fiecare cu minimul de resurse, posibilităţi şi idei de care dispune. Nepăsarea şi insensibilitate ne costă. Nu acum şi nu aici. Ea înseamnă în timp, dezrădăcinare! Iar aici sesizăm nepăsători cum zilnic moare lângă noi limba şi neamul românesc..."Fiecare pasăre pe limba ei piere" zice un proverb. Se pare că aşa este: noi vom "muri" prin moartea graiului românesc.
Mulţi vor spune: "Ce mi-a oferit mie ţara aceea, în afară de mizerie şi corupţie, pentru a mai fi interesat de ea"? Chiar dacă nu ne-a dat nimic altceva, ne-a oferit măcar posibilitatea fizică, palpabilă de a putea ajunge aici. Alte state şi alte popoare nu au nici măcar această deschidere. Şi, în plus, poate că am lăsat acolo nişte părinţi, bunici, fraţi, surori, prieteni, amintiri, o mare de un albastru întunecat, nişte arini, primul sărut, o copilărie...
Până nu demult şi eu eram adeptul ideii: "M-am născut în România nu întâmplător, aşa cum nimic nu este întâmplător în lumea asta. Destinul meu este aici şi acum, alfel m-aş fi născut în USA, China, Nigeria sau mai ştiu eu ce alt stat. Scopul, ţelul şi realizarea mea trebuie să se producă aici!" Nu doream şi chiar îi judecam aspru pe cei care plecau şi parăseau România pentru o altă lume şi un trai mai bun. Îmi suna a laşitate, a egoism şi a eşec în faţa vieţii.
Mai târziu, când am avut destul curaj (şi am înţeles că îţi trebuie mult curaj) să fac acest pas, am înţeles că, la fel, nu întâmplător am pornit pe acest drum. Şi acest lucru se aplică tuturor celor din diaspora, indiferent că ne place sau nu. Înseamnă că Dumenzeu a dorit si a dăltuit destinul nostru încat să ne poarte paşii prin lumi străine, unde sărbătorile nu au acelaşi farmec şi sfinţenie, unde oamenii se închid benevol între patru pereţi, ca într-o fortăreaţă spre a se izola de ceea ce se întâmpla în jurul şi în afara lor, neştiind că fuga nu este decât o soluţie temporară.
Şi înseamnă, cu atât mai mult, că avem o datorie faţă de ce am lăsat în urmă. Cum şi ce este, ce înseamnă această datorie? Asta fiecare trebuie să ştie, să simtă şi să caute în interiorul său. Fiecare acţionează aşa cum crede de cuviinţă. Dar chiar şi numai un simplu gând bun către cei de acasă este un imens ajutor, ţinînd cont că gândurile au şi ele puterea lor inimaginabilă.
Ceea ce lipseşte diasporei româneşti este unitatea, comniunea sufletească şi de simţire, spirituală şi religioasă, fapt care duce la lipsa forţei, a încrederii şi a curajului. Dar asta este o trăsătură genetică, fatalistă, specifică poporului român. Niciodată nu am fost un popor unit cu adevărat. Unirea noastră s-a făcut întotdeauna prin forţă, prin sânge şi prin lacrimi. Noi nu suntem un popor unit, de câte ori nu ne-au rămas colţuri de ţară şi suflete de români pe dinafara graniţelor?
Am fost , nu demult, aici, in Vancouver, la un festival anual grecesc. Am trăit şi am simţit bucuria şi forţa uniunii lor. Nu ştiu dacă era adevărată, nu ştiu dacă nu era decât un joc, o mască, dar de mult nu am văzut atâtea îmbrăţişări şi zâmbete de bucurie pe chipurile oamenilor cu ocazia reîntânlirii şi revederii. Faptul că suntem atât de departe de ţară şi de acel sentiment românesc al fiinţei pe care numai acolo îl poţi simţi, ar trebui să ne facă să ne căutăm unii pe alţii aici, să ne ajutăm, să ne îmbărbătăm şi să creştem împreună.
De mai bine de un an, străbătând Granville Street, îi văd şi îi urmăresc pe reprezentanţii mişcării "Falun Dafa". Sunt fantastici! Zi şi noapte, pe ploaie rece, vânt turbat sau frig aspru, sunt acolo, pe trotuar, lansând în permaneţă un semnal de alarmă. Nu cântă, nu strigă, nu vociferează, nu dansează, nu cerşseşc. Citesc, discută, meditează sau îşi execută exerciţiile de relaxare, control şi concentrare. Sunt acolo, tăcuţi ca un zid. Luptă pentru cei de acasă, luptă pentru un ideal, luptă pentru un crez. Ei de ce pot? Pentru că sunt mai mulţi? Pentru că au altă fizionomie? Nu! Pentru ca gândesc altfel!
Noi am pierdut idealul nostru. Am crezut sau credem că totul a constat în a ajunge aici. Acesta a fost pentru mulţi ţelul şi idealul lor. După ce l-au obţinut s-au oprit. Acum zac într-o stare de letargie şi amorţeală spirituală. Până cand? Pînă vor constata că e prea tîrziu şi că nu-şi mai găsesc rădăcinile. Iar aripile le sunt prea slabe pentru a putea zbura mai departe...
Mâine poate fi prea târziu...
Sebastian Stoica
Vancouver - Nov. 5th, 02
Comentarii