deşertăciune
ne-am adaptat lumii deşertului
traversându-l zilnic cu privirile-nceţoşate de praful înecăcios
ridicat în văzduh de copitele bietelor mârţoage
pe care ne-am dezobişnuit să le mai călărim
plesnind de atâta poftă de viaţă.
sperietori sfâşiate de vânturi fluturăm zdrenţele în mijlocul câmpului
arlechini obosiţi cu beţele acelea în loc de mâini
ridicate ameninţător către impasibila viaţă
ce trece pe lângă noi dându-ne cu tifla.
ne tot amăgim că noduroasele vreascuri
-simulacre de mâini
altădată loc de odihnă pentru cârdul de grauri-
ar putea să mlădie într-o mângâiere
blândă ca atingerea razei de soare strecurată prin dantela perdelei
în dimineţile somnolente de vară
când abia mijeam ochii şi-o apucam drept prin pârleazul
făcut în gardul din fundul grădinii
aplecat într-o parte ca o casă părăsită
pe care nicio mână nu se mai obosea să-l îndrepte
că tot venea anotimpul ploilor
şi scufunda pământul amestecând lumile.
un înger cu aripi pleoştite stă acum
pe hotarul atât de subţire dintre viaţă şi moarte
- îngerul de pază al fericirii noastre ambigue-
în care întotdeauna am crezut şi de fiecare dată ne-a dezamăgit
cuvintele lui magice s-au preschimbat în litere moarte
scrijelind auzul ca un căluş înfipt în gâtlejul copilăriei
uşa neclintită a timpului
rămâne mută în faţa bătăilor noastre zdrelindu-ne pumnii
într-o ultimă încercare de-a evada peste marginile vieţii.
în liniştea surdă a singurătăţii
doar vântul mai poartă cu sine ecoul unui glas cristalin...
Iaşi, 8 martie 2016
Comentarii