Revista Atheneum

Lumea în care trăim. O iau așa cum este, dar nu pot întoarce privirea și nu pot să mă prefac că răul nu există. Sigur că există și o parte frumoasă a lumii, acea parte care ne mai ține pe linia de plutire. Lăsând arta la o parte, iată că și un lucru simplu, mărunt, poate da speranță că nu suntem pierduți definitiv. Privesc pe fereastră și văd pe cineva care-și plimbă pisica, imagine care contrazice afirmațiile unora că pisicile nu se pot adapta și acestor condiții. Uneori, tabloul se completează, domnul în cauză are și un bebeluș în brațe.

”Passa la nave mia, sola tra il pianto

De gli Alcion per l’acqua procellosa”

(Carducci)

Sper ca cei care citesc aceste rânduri să nu se simtă jigniți pentru ceea ce voi spune.  Poate cei care au animale de companie vor înțelege. Am trăit vreme de șaptesprezece ani alături de doi câini. Și acum, la câțiva ani de la dispariția lor, încă îi mai visez (așa cum s-a întâmplat în noaptea asta), încă îmi amintesc de clipele trăite împreună. Cel mai important lucru  care mi-a rămas de la ei a fost lecția de iubire.

Cu ceva vreme în urmă am înțeles adevăratul sens al expresiei  ”a fi capabil să-ți dai viața pentru ceva”. ”A-ți da viața” pentru ceva nu înseamnă a muri, dimpotrivă. Cu gândul la un bun și drag prieten care mi-a predat aceeași lecție de omenie, când credeam că sensul vieții se pierduse pe undeva pe cale,  voi povesti o parabolă:

A înțelege, a empatiza, a accepta...Ești perfect atunci când nu faci eforturi să devii perfect.

Înțeleg... ceea ce spui, ce faci...înțeleg obiectivul comportamentului tău.

Pot să accept sau nu. Asta ține de minte. Intellego, intellegere...

A empatiza...simt în interiorul meu ceea ce simți tu. E mai mult decât temerar să empatizezi cu celălalt. ”Eu” să fiu ”tu”. Ce miracol! Ce minune! Dar câtă nebunie și cât curaj să-mi frâng orgoliul și să mă așez în papucii tăi. N-am cum să simt întocmai cum simți tu, dar voi fi pe aproape.