[[wysiwyg_imageupload:374:]]Dr. Cornelia Păun Heinzel :

”24 DE ORE ÎNTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE”

 Mă numesc Manuel Ursu, ca numele animalului ce trăiește in pădurile din vârfurile înalte ale munților și care, alungat din habitatul lui, ajunge de foame, chiar pe străzile orașelor. Se pare că un strămoș de-al meu era puternic și vânjos, ca un urs și așa l-au denumit cunoscuții. Am treizeci și cinci de ani și tocmai sunt pe cale de a muri. Trăiesc totuși, încă nu mi-am dat ultima suflare… ca prietenul meu, ziaristul, care a făcut infarct în somn. Aici, pe patul de spital pe care sunt întins, nemișcat, cu multe perfuzii înfipte în corp, pot vedea acum, lucrurile altfel… diferit de cum le vedeam, până în prezent. Şi, dacă aș relua totul, de la început, nu m-aș mai supăra pentru orice fleac… pentru serviciu… cu vecinii… în familie…cu amanta…cu copiii…

-Lasă-l! Nu vezi că e pe ducă? spuse colegei sale, cu răutate in glas, o femeie dură, de vreo cincizeci de ani, cu trăsături masculine și sprâncenele unite, ca la bufniță. Nu te mai chinui, degeaba, cu el! A păşit déjà în altă lume. Nu putem nici verifica. Aparatura nouă, scumpă, cumpărată din străinătate au stricat-o noii medici angajaţi, care şi-au plătit diplomele şi posturile şi nu ştiu nimic. Specialiştii buni au fost daţi afară odată cu restructurarea spitalelor. Iar în locul lor au fost angajate cadre auxiliare, directori ingineri şi economişti cu salarii astronomice. Înainte, la Salvare, era şef un medic. Acum, este un director general, un director medic, un director inginer şi un director economist, fiecare având salariul cât zece medici foarte pricepuţi, restructuraţi, adică daţi afară cu desfiinţarea spitalelor.

Şefa mai tânără de la celălalt spital, unde lucrez, a vrut ieri să introducă în gura pacientului, sonda care se introducea în… şi şopti ceva colegei la ureche. După care amândouă râseră cu poftă.

- Şi ce s-a întâmplat ? întrebă aceasta, continuând să râdă.

- S-a sculat pacientul, care de abia se mişca şi a prins-o disperat de mână.  ”Nu în gură, nu în gură, îngâimă el ”, răspunse femeia.    

--Înainte de revoluţie, într-adevăr, pentru a intra la Medicină trebuia să cunoşti perfect Anatomia corpului uman. Acum mulţi dintre absolvenţii de Medicină, nu cunosc pe unde sunt organele în corpul omenesc. Dar, uite, tocmai a venit acum o femeie cu un bărbat, să-l viziteze pe noul pacient. Zic că sunt colegii lui de serviciu, răspunse cealaltă asistentă medicală, cu figură dură de gardian de la închisoarea de siguranţă pentru femei.

 ”Dar, uite-o pe Mirela, amanta mea. Şi nu e singură. A venit cu noul ei amant, Tiberiu, colegul nostru, de la compania multinațională ”Computer Life”, unde lucrăm toți”, observ eu. ”Nu a așteptat mult..  și-a găsit imediat pe altul! Sau… sau… era cu el…și cu mine… în același timp?”. 

O femeie slabă, cu bărbie ascuţită, nasul lung și coroiat, gură mare, păr lung, puțin, șaten, râdea cu indiferență, aruncând ocheade galeșe bărbatului de lânga ea, vesel și el.

• Se pare că nu mai are mult de trăit, după cum arată, spuse Mirela.   

Şi privi fugar bărbatul frumos, brunet, cu constituție atletică, intins pe pat, nemișcat, care acum, așa nebărbierit, părea mai masculin, mai atrăgător ca niciodată.

”Nu este însă nicio persoană in jur, care să observe acest lucru, să mă admire. Nici Mirela, nici personalul medical feminin din spital nu este sensibil la așa ceva… iar pacienții… săracii sunt mai mult morți decât vii” gândesc eu. ”Ĩn ziua de astăzi nici frumusețea, nici inteligența, nici cinstea nu mai au nicio valoare! Amanta, nu mă iubea, pentru că ea nu era genul să se îndrăgostească de vreun bărbat. Era atrasă numai de banii mei. Acum este cu Tiberiu”, imi continui eu gândurile. ”Salariul lui este mai mare decât al meu. Că a fost promovat șef de compartiment. Are bani mai mulţi, nu este însurat și nici nu a fost vreodată, are casa lui și una moştenire de la bunici. Poate să cheltuiască banii așa cum dorește și pe ce vrea ea. Şi ce idei ciudate are Mirela! Oare cu ce m-o fi atras, că prea frumoasă nu e, nici prea deșteaptă. Cred că m-am sincronizat și eu cu valorile actuale, ca tot omul... adică m-am dereglat. M-am îndrăgostit pentru că era o femeie rea și frivolă… cu experiență la bărbați… parcă am fost vrăjit! A trebuit să dau ochii cu moartea, ca să-mi dau seama acest lucru. Dar e muiere dată dracului! Câteodată, însă, paradoxal, dacă mă gândesc, atracția răului poate fi incredibil de puternică, incomparabilă cu binele. Toate femeile malefice pe care le cunosc și le-am cunoscut vreodată, deși urâte, sunt mult mai iubite de bărbați, decât oricare frumusețe feminină, cu sufletul foarte bun. Dacă meditez bine, combinația aceasta de urât și rău, poate fi incredibil de atrăgătoare și poate dura o veşnicie! Pe mine, om cu suflet bun, dacă încerc să judec lucrurile, Mirela m-a cucerit conform legii atracției contrariilor. Dar cred că un bărbat rău este atras de ea mai puternic, pentru că două persoane la fel de rele, pot forma un cuplu malefic indestructibil, pot să-și împărtășească împreună visurile, pot fi uniți în înfăptuirea lor... și Mirela cu Tiberiu așa sunt! M-au lucrat pe mine în companie, dar și pe Andrei, fostul șef, om cu suflet bun. Au mințit amândoi superiorilor, că este prea îngăduitor cu toți. Şi că astfel, eficiența grupului nostru de soft-işti este diminuată. De mine, au spus că întârzii la serviciu, deși nu este adevărat. Eu, săracul, nici pauze nu îmi luam. Dar nu aveam cum și cui să dovedesc adevărul. Eram            într-o situaţie chiar mai rea decât aceea a personajului Karl Rossmann din ”America” lui Franz Kafka. El era măcar foarte tânăr, începător și era emigrant”.      

- Trebuie să-l pregătim! Este tânăr și are organele foarte sănătoase. Va fi un donator minunat! se auzi o voce groasă de femeie. 

”Donator? Dar eu nu am semnat niciodată, că vreau să-mi donez organele! Şi aş putea fi tratat. Aş putea fi vindecat cu tratamentul potrivit! Dar cine să facă acest lucru? Ĩn străinătate sunt ținuți în viaţă, cu aparatele și cei care sunt foarte bătrâni, chiar dacă nu le mai funcționează bine organele. La noi numai vedetele au parte de asemenea favoruri. Mie numai mi s-a ridicat puțin tensiunea la serviciu, când am fost criticat de şefi... din cauza minciunilor Mirelei și ale lui Tiberiu. Nu meritam acest lucru. Şi tot atunci am aflat de legătura lor. Nu știam că Mirela mă inșeală. Cum de nu  mi-am dat seama de acest lucru! Am crezut că, dacă este mai urâtă, este mai serioasă. Fosta mea soție, Diana, era prea frumoasă… fura ochii tuturor. Probabil că este greu cu fizicul ei, să fie fidelă unui bărbat…în ziua de astăzi. Frumoase și serioase… raritate! Dar şi urâtele văd că sunt…” 

• Luăm bani buni pe el! se auzi din nou o voce bătrânească.

”Bani pe mine? Unde am mai auzit recent replica asta? Aaaa.. la un bărbat care dădea fluturași pe stradă, prin care mă invita la o clinică particulară, pentru investigaţii medicale gratuite. Mă grăbeam și l-am refuzat rapid. Mi-a spus imediat, aceleași cuvinte ”Şi ce bani buni aș fi luat pe tine! ”.

• N-are pe nimeni! N-a venit nimeni, care ţine la el! Doar colegii de serviciu! Indiferenţi! Unii se și bucură că-i vor lua locul! Ca şacalii ! Așa că-i putem folosi fără probleme organele! am auzit în surdină o altă voce.

”Creierul meu! Superdotat pentru matematică și informatică! Dar pe care l-am solicitat incredibil! Nu cu învățătura, ca întotdeauna am învăţat uşor și bine. L-am terminat cu problemele din zilele noastre. Să fii inteligent, nu este niciun câștig în ziua de astăzi. Ĩn orice epocă era apreciat omul deștept. Ĩn epoca primitivă, cuvântul lui era ascultat de toţi, era sfânt. Toți ii cereau sfatul. Şi de aceea oamenii au şi progresat. Ĩn Grecia Antică, Roma Antică, Egiptul Antic, conducătorii aveau mereu în preajma lor înţelepții, pe care îi respectau şi cărora le cereau sfatul, părerea. Şi în evul mediu, omul inteligent își avea locul lui. Cu puterea minții lui, s-au realizat toate descoperirile, invenţiile din domeniul tehnicii, care au condus la capitalismul dezvoltat. Şi chiar în socialism, dacă erai deștept erai în postul corespunzător, încât chiar securiștii regimului te invidiau. Acum însă, există locuri nelimitate la universități. Având același carton, nu mai este nicio diferență între prost și deștept...                                        

Dar ce tare m-am supărat aseară, la supermarket. Am făcut cumpărături de valoare mare și vânzătoarea, o tânără, m-a înjurat tot timpul, că am cumpărat atât de mult… înloc să se bucure, că primește salariu din vânzările realizate. Paradoxul zilelor noaste! Bineânţeles că nu m-am gândit să o reclam. Ştiu de mulți ani, că ar fi degeaba! Că nu se mai rezolvă nicio reclamație, de muţi ani! Am dorit să-mi fac o mică plăcere, să mănânc un păstrăv, deși era foarte scump. Acasă, l-am pus în cuptor și după ce s-a făcut, mirosea îngrozitor! Era stricat! Şi l-am aruncat. Plătisem, 500.000 de lei degeaba!

Tot ieri, de la o firmă de electronice, mi-am luat o plasmă, mare cât un perete. Am dat o groază de bani pe ea! Şi cum am ajuns acasă, am văzut că nu funcţiona. M-am întors la magazin și vânzătorul, un tinerel obraznic, a râs ironic. ”Mergeți cu el la service”. Şi mi-a dat adresa. Era a unui bulevard cunoscut din capitală, și am crezut că voi ajunge repede. Așa că am luat-o pe jos, de la mall, pentru că mă enervasem… să mă mai liniștesc puţin. Merg, ce merg și clădirea cu numărul căutat, nu mai apărea. Am parcurs câţiva kilometri și au început să apară vechile uzine socialiste… sau mai bine zis, ce a rămas din ele, printre buruieni, câini maidanezi. Şi fiecare fost mamut industrial avea un număr! Deci mai aveam de mers. Am ajuns apoi la capătul troleibuzelor. Déjà ieşeam din București. Şi firma de reparații tot nu apărea. Numai terenuri cu ierburi, dăramături, resturi de construcții ale foștilor coloși industriali. Se întuneca déjà. Oameni pe stradă nu prea erau, cu excepția a câte unui paznic, aflat la câteva sute de metri distanţă. Şi privindu-i cum arată, am realizat ca aceștia nu prea îmi ofereau siguranță. Ĩn jurul fiecărei mici căsuțe de la intrarea păzită, era și câte o haită de maidanezi turbați. Aşa că, treceam cam speriat prin dreptul lor, să nu mă muște vreunul. Iar zonele cu ierburi și resturi de clădiri, unde nu se vedea nici țipenie de om, prin întunericul care se lăsa, erau chiar înfiorătoare. Am mers încă vreo doi kilometri. Şi iar o fostă întreprindere socialistă. Numărul corespundea celui căutat de mine, dar nu se vedea numele firmei. Doi portarii tuciurii și cam ciudați, au râs tâmp și mi-au spus ”Aici este firma. Mergeți de la poartă, pe drumul acesta – și-mi arătară o potecă printre buruieni cât casa - cam un kilometru - doi și veți gasi firma de service. Acum însă nu mai au program. Au închis la orele cincisprezece. Veniți mâine dimineață”. Am rămas stupefiat! Cum? Firma puternic mediatizată, care era pe toate panourile din oraș și care îşi face reclamă, toată ziua, pe posturile de radio și televiziune, aici, la capătul pământului, își are service-ul? Am văzut roşu în faţa ochilor, exact culoarea aleasă ca siglă, de firmă. Cu cei de la conducerea firmei, nu e nicio șansă să vorbești! Parcă nu ar exista! Sau poate nici nu există?” mă intreb eu. Între timp m a apucat o durere groaznică de măsea. Merg la primul cabinet. Medicul, un tânăr cu figură de retardat mă refuză imediat ce îi spun problema. Caut pe internet cu mobilul alt cabinet stomatologic. Colind jumătate de oră, pe nişte străduţe şi în sfârşit ajung în faţa medicului. Este unul în vârstă. “Nu pot să vă extrag măseaua”, îmi spune stomatologul. Realizez că, deşi în vârstă, omul este proaspăt absolvent şi meseria nu prea şi-a însuşit-o. După ce am mai vizitat disperat câteva cabinete şi am văzut că nu găsesc medic să mă ajute, iau cleştele şi-mi extrag singur măseaua...  şi apoi mă gândesc: ”Aici, în București vecinii mei, nu sunt localnici. De unde or fi apărut, din ce sătuc de margine, din ce cătun uitat de lume? Nu au avut casa lor niciodată. Toți au venit în ultimii ani și         s-au dotat cu apartamente de la bătrânii singuri, fără copii sau cu copiii aflați în străinătate, de la decedaţi… Eu am încercat de ani buni să-mi cumpăr un apartament, că am bani. Dar, în afacerile imobiliare sunt numai excrocherii. Nu prea ai șansă, în mod cinstit, să devii proprietar. Ai mei au cumpărat casă mare, frumoasă, în vremea socialismului. Păcat că nu este în capitală. Mai am și casa bunicilor, tot central situată, aproape de a părinţilor. Iar eu trebuie, să mă agit, să plătesc o chirie enormă, mai mare decât cea pentru o vilă de lux din străinătate, pentru o garsonieră, cu condiţii precare. Dar aceasta este situația! Şi trebuie să mă consolez cu ea!

Să trec puțin pe la mine, pe la bloc, dacă tot este posibil, acum!

Uite și bătrânele de la ”Asociația de proprietari! ”Oare ce tot vorbesc, acolo? ”.

- Ne cumpărăm acum și câte o plasmă mai mare, cât peretele de mare, din banii asociației. Şi o cameră de filmat, ultimul tip! Ai trecut consumul de căldură de la apartamentele noastre, la prostovanul de Manuel? Să ne plătească el, că muncește, este tânăr şi are bani. Dar locuieşte într-o garsonieră, iar noi în patru camere! Ha, ha, ha! Şi i-am și închis căldura, pe coloană, de-a stat în frig toata iarna. Şi fetelor, zise una din bătrâne! Să aduceți bonurile fiscale zilnice de la alimentele cumpărate, de la cheltuielile pe care le facem! Le decontăm din veniturile asociației! Că nu ne controlează nimeni, în ziua de azi! Putem să facem ce vrem cu banii! Să ne scoatem cât putem de mult! ”

”Mă mai fură cu nerușinare și băbătiile astea, care nu au muncit deloc toată viaţa lor, nu au învățat, nu au avut nimic și s-au făcut cu apartamente gratuite de la săracii bătrâni, singuri, morţi în condiţii neelucidate. Cum este vecina de sus, femeie singură, de peste optzeci de ani, care a dispărut într-o noapte, fără urmă. Şi în zilele următoare, apartamentul femeii era déjà inchiriat la alţii”, mă gândesc eu.

”Spun că mă fură cele doua babe care conduc ”Asociația de proprietari”, pentru că, îmi pun în fiecare lună apă în plus, căldură în plus, pentru garsoniera mea, de câteva ori mai mult, decât pentru apartamentele lor de patru camere. Președinta stă cu fiica și nepoatele sale în apartamentul unui moș singur, pe care nu-l lasă nici să iasă afară din casă. Vrea probabil numai apartamentul acestuia, gratuit. Cealaltă bătrână a intrat în apartamentul unei perechi, care a murit în mod straniu, datorită gazului metan degajat. Iar din banii asociației, din întreținerile pe care le plătim, femeile îşi cumpără mâncare, haine și aparatură scumpă – de fotografiat, de filmat, computere, televizoare cu ecran mare, plat, aparate de uz casnic şi gospodăresc sofisticate”.

• Ai controlat gunoiul vecinilor. Să ştim tot ce consumă! spune  curioasă una din bătrâne, cu părul vopsit roșu aprins, cu o coadă de păr împletită, atașată, fardată puternic la ochi cu negru şi rujată strident.

• Desigur! Trebuie să-i mai urmărim și în apartamente, să vedem ce și-au mai cumpărat nou. Le spunem că facem citirea apometrelor”, răspunse cealaltă cu răutate în glas. ”Cât o fi câștigând Manuel ăsta, de are atâta aparatură electronică. Noi ne cumpăram așa ceva, dar din banii asociaţiei, că o conducem...  și normal că trebuie să avem privilegii… că așa este în ziua de azi! Dar el, ce e ca noi? A învățat și muncește ca prostul! Sper să nu moară, că nu mai avem pe cine excroca.”

”Aș vrea să-mi văd locuința, acum că spiritul meu poate să se deplaseze liber. Deschid ușa! Ce bine-i acasă! Dar, se aud zgomote din dormitor! Nevasta-mea nu ar trebui să fie la seviciu? Diana nu e singură! Este cu directorul ei! Aha! deci cu el mă înşeală? Soția mea e cu altul! Ce greu este în ziua de astăzi, să găsești o femeie serioasă! Fetele incep acum viața sexuală de la zece-doisprezece ani. Doar se mediatizează peste tot că, cu cât o desfășoară mai intens, cu mai mulţi parteneri și sunt mai cunoscătoare în domeniu, e mai bine! Şi fetele se conformează. Bine că eu am băiat! Altfel       m-aş stresa și pentru acest lucru! Dar, ce se întâmplă acum? Un străin la mine in pat… dacă aș fi sănătos, mi-ar crește în mod sigur tensiunea și aş ajunge din nou pe patul de spital!

Mai bine plec de-aici! Merg la mine la serviciu!”

Aud o voce cunoscută, care se destăinuie fericită: ”Ce bine că avem un post liber! Şi nu mai poate nici să ajungă Manuel șef peste noi! Era prea deștept! Mult mai deștept decât noi! Ei, și ce-a făcut cu asta? Că pe lumea cealaltă nu-i folosește! Acum, pot să-mi angajez și eu fratele la firmă! Dumnezeu să-l odihnească! ”.

”Este Mirela! Şi Tiberiu, noul iubit! Oare de mine vorbesc?” mă întreb.

”Nu mai este nimeni care să ne deranjeze, iubitule! Nu mai avem de cine să ne ascundem! ”, spune femeia, așezându-se cu fundul pe biroul meu, în timp ce îşi încolăcește braţele în jurul gâtului lui Tiberiu și picioarele în jurul trunchiului acestuia.                   

”Aici nu are cine să plângă după mine! Chiar se bucură! Ce răi pot fi oamenii! Ca nişte hiene! Mai ales când este vorba de locul de muncă!

”Mă intorc mai bine la spital! Uite, a venit și doctorul! ”.

În spital, pe hol, de o parte şi de alta a pereţilor, tineri şi tinere în halate albe, cu capul plecat şi privirea în jos, ca nişte sclavi care aşteaptă parcă venirea împăratului. Unii stau chiar pe scări. “Sunt stagiarii. ”Trebuie să vină şeful !” aud vocea unei infirmiere. Apare la un moment dat un bărbat grobian, cu nasul în sus şi mândru de parcă ar fi fost însuşi Caligula. Toţi s-au înclinat cu smerenie atât de umili, încât dacă le-ar fi cerut, toţi ar fi lins cu plăcere pantofii bărbatului.  Cred că într-adevăr, medicii cu puţină demnitate şi care cunosc meserie nu mai sunt demult în spital. Au rămas cei care sunt în stare să-şi dea toţi banii şi să facă orice numai doctori să fie, pentru că, dacă ar fi corectitudine, nu ar fi profesat. Povesteau nişte studente studioase, de la Medicină că ele n-au nicio şansă          să-şi găsească post, comparativ cu cele care nu învaţă şi nici pe la cursuri şi laboratoare nu dau, dar au pile şi dau bani. Vecina mea, profesoară, spunea că mulţi foşti elevi care nu vroiau să înveţe şi nici nu frecventau şcoala, au ajuns să posede diplomă de medic.

Bărbatul în halat alb, cu mustacioară, doctorul, semăna incredibil cu Hitler. Intră în salon şi spuse femeii bărbătoase și celei cu aspect, ca cel al unei femei gardian de la închisoare:

• Scoateți-l de la aparate. Duceți-l în sala de chirurgie, să-i prelevez organele.

• Desigur, domnu’ doctor Copârșău, răspunseră în cor asistentele medicale.

 ”Ce faceţi? Sunt viu! Sunt tânăr, plin de viață! Nu încercați să mă salvați? M-am enervat și eu puțin! Ca tot omul în ziua de azi! Şi       mi-au cedat și mie, câteva vase de sânge! Dar pot fi salvat!             Ajutați-mă! ”.

”Şi mă uit neputincios, cum femeile îmi scot perfuziile rapid și mă deconectează de la aparate. Dar inima mea bate în continuare. Sunt viu! Sunt viu! Ce bine! Sau… nu? ”.

• L-ați adus? Foarte bine! Sunteți libere! Puteţi pleca, spune tăios bărbatul cu figură de Hitler.

”Hei, domnule Copârșău, sunt viu! Uită-te te rog! Nu mă tăia încă! spun eu disperat”.

”Uite că mă deconectează. Dar inima mea bate în continuare. Sunt viu! ”

Asistentele mă duc pe hol. Acum sunt in sala de operații. Doctorul cu faţă de Hitler, le spuse unor tineri, cu priviri tâmpe, care se hârjoneau printre elementele de mobilier de spital.

• Bă, neisprăviţilor! Astăzi vă las pe voi să încercați! Numai să aveți grijă să nu secţionați organele! E important să fie întregi. La cât sunteți voi de neândemânatici, probabilitatea să le tăiați este foarte mare. Şi nu mai căutați inima în partea dreaptă și ficatul în partea stângă, ca de obicei. Mai citiţi şi voi câte ceva. Nu staţi toată ziua pe jocuri şi pe reţelele de socializare de pe Internet”.

”Ce vrea să facă? Să experimenteze pe mine netoții ăștia! Nu mă lăsați, vă rog! Sunt viu! am vrut eu să strig. Dar nu m-a auzit nimeni. Trebuie să fiu ajutat! Eu am ajutat mulți oameni la viaţa mea! Sunt un om bun, foarte bun…”.

• Mergem întâi la masă, apoi veniți imediat aici, la chirurgie, fără să întârziați, continuă medicul.

Ĩncerc să mă mișc, să mă ridic! Trebuie să reușesc! Mi-am ridicat capul! Uff! Şi trunchiul! Mă sprijin pe stativul cu perfuzii! Uite, am reușit! Dacă mă sprijin de perete, pot să merg! Uite o scară! Trebuie să cobor! Merg acum, sprijinindu-mă de pereţi! Am ajuns la subsol! Uite o ușă! Ce răcoare e înăuntru! Mi-e mai bine! Şi ce miros înţepător! Am obosit… să mă odihnesc un pic pe patul acesta. Ufff! Este un mort pe el! Şi în celelalte paturi! La fel! Dar unde am ajuns, Doamne? Sunt la morga spitalului! Dar eu sunt viu…sau… sau m-au căsăpit totuși, retardații ăia? Să-mi pipăi picioarele. Le simt! La fel corpul! Şi mâinile! Le simt! Şi faţa! Pot să mi-o ating! M-a ajutat și de data aceasta Dumnezeu, ca întotdeauna când am fost la ananghie! Dar ”Ulciorul nu merge de multe ori la apă”! Cât o fi ora? Sunt exact douăzeci și patru de ore de când am ajuns în starea aceasta! Am scăpat cu viaţă… în locul acesta sinistru, în care limita între a fi și a nu fi este atât de subţire. Dar acum ştiu cât este de preţioasă viaţa. Nu mă mai supăr niciodată, câte zile voi trăi, de nimic! Nici dacă unul cu mintea cât o alună, care mi-e şef sau coleg, mă șicanează, şi mai trebuie şi să mă evalueze, să mă aprecieze, dacă partenera mă înșeală și-mi cheltuie banii, dacă meseriașul la care-mi duc ceva la reparat, înloc să repare, strică mai mult și-mi ia și o groază de bani, dacă vreau să-mi cumpăr mâncare sau un lucru, care să-mi facă plăcere şi observ după aceea, că este stricat, deşi m-a costat enorm, şi nu am nicio şansă să-mi primesc banii pe el înapoi, dacă muncitorul care-mi face o lucrare în casă, îmi strică ceva din locuinţă, deşi a primit de la mine o sumă mare de bani, dacă plătesc un serviciu, ca de exemplu Internetul şi nu primesc nimic în schimb, dacă din salariul meu pentru care muncesc toată ziua şi mă stresez continuu, mai ţin şi  ”Asociaţii de proprietari”, care îmi controlează gunoiul, ce cumpăr şi ce fac în casa proprie, dacă oamenii au ajuns ȉntr-un asemenea hal, încât dau şpagă pentru orice, de au ajuns să muncească gratuit, pentru a-şi plăti posturile – şi îmi amintesc că în ziarul din ziua precedentă, am citit că pentru un post de femeie de serviciu sau infirmieră, au plătit unii 50.000 de Euro… dacă… dar mai bine să intru în camera vecină. Uite şi un televizor! Să-l deschid! Este ora de ştiri!

Prezentatoarea cu voce gravă informează: "Pe autostrada Bucureşti-Ploieşti s-a produs un accident de circulaţie foarte grav. Un autoturism în care se afla o pereche, a ajuns sub un tir. Urmează imagini cu mare impact emoţional, de la locul accidentului, cu fotografiile victimelor".

  "Acestea sunt victimele?", exclam eu surprins. "Dar sunt pozele Mirelei şi ale lui Tiberiu! Sunt aproape de firma de calculatoare la care lucram! . Doamne! Ce păcat de ei! ”

 

 

Nota : Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.