note

note

 

”Un om este bogat în funcţie de cantitatea de lucruri de care se poate lipsi.”

(Gustave Thibon)

 

 Bogăția la care se referă Gustave Thibon este de natură spirituală. Dacă vrem să găsim spiritualitatea, o căutăm cât trăim în lume, printre oameni, având puterea de a ne detașa în interior și de a renunța la tot, în vreme ce, în afară ne bucurăm de toate ca toți oamenii. Cu alte cuvinte, în mintea și în inimile noastre nu mai suntem prizonierii lucrurilor materiale, oricând putem să renunțăm la ele. Doar în aceste condiții suntem liberi. Sunt oameni care se retrag în viața monahală, dar asta nu este neapărat o condiție să ne găsim libertatea interioară, cel mult putem găsi doar pacea. Lecția deplină a spiritualității se învață în lume, printre oameni de care oricând ne putem desprinde. Viața în sine e o școală a spiritualizării pentru că ea ne antrenează și ne instruiește cel mai bine. Viața e un câmp de luptă în care se manifestă atât forțele materiale cât și cele ale sufletului și nu de lume trebuie să ne detașăm, ci de sclavia ei. Aceasta a fost și lecția finală pe care a învățat-o Gogol. De aceea și îndemnul lui: ”Fiți vii!”

 

 

”Dumnezeu lucrează prin om pentru om”, spune Meister Eckhart.

Nu există cale mai bună de a te apropia de Dumnezeu decât întîlnirea și conexiunea cu El prin intermediul cuiva. Mai  ales când acel cineva este bunul Samaritean  și își face milă cu tine în numele Maestrului său Iisus Christos. Există o lege a naturii ca puterea divină să se manifeste printr-o altă ființă umană, astfel ea devine  instrumentul, unealta divinității lucrând la deschiderea acelui canal prin care Tatăl să poată vorbi. În marea de ignoranță în care se scaldă umanitatea e un mare  noroc  să întâlnești un astfel de canal uman care să provoace trezirea, adică, dorința de a ști și de a înțelege. Nu e neapărat nevoie să fie vreun mare inițiat spiritual pentru că nu de gândurile și ideile unui astfel de om ai nevoie, ci trebuie să fie un suflet curat și generos prin care să treacă Lumina, Iubirea.  Și ”mulțumesc” e o rugăciune puternică.

 

Ceea ce Rumi  a trăit alături de Shams, arderea care l-a consumat și l-a transformat este ceea ce dăruim și împrăștiem din noi atunci când aripa Îngerului se întinde protector deasupra noastră. Ne-am arătat trupurile și sufletele focului și i le-am dedicat fără rest.  A urmat apoi ordinul oniric al Tatălui nostru: ”Nicht  raus sondem durch!” Și nici o celulă nu s-a sustras focului care a făcut adevărate ravagii din noi zi și noapte. Nu mai știam nici cine eram noi, nici cine era focul. Eram în afara Timpului.  Am fi vrut să-i spunem precum Iov lui Dumnezeu: ”Depărtează-te de la mine puțin!”, dar nu mai era cu putință. Pierdusem și sufletul, și vocea, și nu se mai auzea decât vuietul  flăcărilor. Focul slăvit de Rumi și de Ioan al Crucii se revela în realitate lipsit de orice poezie.  Pârjolea totul în jur. Astfel de experiențe ne fac să pătrundem mai mult în misterul sufletului pe care nimeni, niciodată nu-l va putea dezlega. Atât vom putea ști despre el: e un mister al unității și, în esență, e un mister al Iubirii. Prin intermediul consimțământului nostru pentru abolirea limitelor simțim o fărâmă din Fiat! În noi se operează consumarea întru unitate, evaporându-se barierele ce despart ființele individuale. Vasul se dilată la dimensiunea Universului, nu mai este loc pentru eu și celălalt, pentru tine și mine,  pacea cosmică se instalează într-un mic punct, undeva într-o inimă nouă care începe să palpite în ritmul sunetului unic al Universului.

 

”Am de gând să-i cânt un umil cântec dragului meu Schubert, cel mai mare cântăreț al tuturor timpurilor, drept mulțumire pentru tot ceea ce-i datorez. Căci îi datorez totul. Chiar în nesfârșitele săptămâni când zăceam în beznă, aproape fără nădejde că voi mai ieși dintr-însa, obișnuiam să fredonez pentru mine însumi, unul după altul, cântecele lui, ca școlarul care trece prin pădurea întunecoasă fluierând pentru a se amăgi că nu i-e frică. Schubert avea 19 ani când a compus Erlkonig a lui Goethe și i-a trimis-o cu modestă dedicație. Nu voi ierta niciodată celui mai mare poet al timpurilor moderne că n-a răspuns un cuvânt de mulțumire celui ce i-a făcut nemuritoare poezia, același Goethe care a avut timp să compună scrisori de mulțumire lui Zelter, pentru o muzică mediocră. Goethe n-avea deloc gust muzical, după cum n-avea nici pentru artele plastice. A trăit un an întreg în Italia fără să priceapă nimic din arta gotică...Schubert n-a văzut niciodată marea- și totuși nici un compozitor, nici un pictor, nici un poet în afară de Homer nu ne-a făcut să simțim mai bine ca el liniștea și splendoarea, misterul și mâniile ei năprasnice. N-a văzut niciodată Nilul și totuși primele măsuri din minunatul Memnon ar fi putut răsuna în templul de la Luxor. Nu cunoștea arta și literatura elenă decât din cele ce-i putea spune prietenul său Mayrhofer- și totuși Die Gotter Griechelands, Prometeu, Ganymede, Fragment aus Aeschylus sunt capodopere din vremurile de aur ale Eladei. N-a fost niciodată iubit de o femeie și cu toate acestea nu ne-a fost dat să auzim strigăt de pasiune mai zguduitor ca cel din Gretchen am Spinnrade, resemnare mai sfâșietoare ca în Mignon, mai dulce cântec de iubire ca în Standchen. A murit la treizeci și unu de ani, sărac lipit cum trăise. Cel care a scris An die Musik n-avea măcar un pian al lui...”

(Axel Munthe, Cartea de la San Michele)