Viktor E. Frankl

Viktor E. Frankl

”Altădată, în pădure, la o temperatură de -17 °C, am început să săpăm pământul, foarte îngheţat, ca să tragem nişte conducte de apă. în perioada aceea eram destul de slăbit fizic. Un supraveghetor cu obraji rotofei şi roşii a apărut lângă mine. Faţa lui îmi amintea, în mod limpede, de un cap de porc. Am remarcat că purta nişte mănuşi frumoase şi călduroase pe gerul acela aspru. O vreme m-a privit în tăcere. Simţeam că se apropia necazul, căci în faţa mea se afla movila de pământ care arăta cu precizie cât de mult săpasem. Atunci s-a pornit:

 - Porcule, te-am urmărit tot timpul! Te învăţ eu să munceşti! Aşteaptă numai să sapi ţărâna cu dinţii - o să mori ca un animal! Te termin în două zile! Toată viaţa ta n-ai muncit nici măcar în treacăt. Ce ai fost, porcule? Om de afaceri? Nu-mi păsa de el. Dar trebuia să ţin seama cum se cuvine de ameninţarea cu moartea, aşa că m-am îndreptat şi l-am privit drept în ochi:

 - Am fost doctor - medic specialist.

- Ce! Doctor?! Pariez că ai făcut o grămadă de bani pe spinarea oamenilor!

-Întâmplător, cea mai mare parte a muncii mele am desfăşurat-o neplătit, în spitalele pentru săraci. Dar deja vorbisem prea mult. Se aruncă asupra mea şi mă doborî cu pumnii, ţipând ca un descreierat. Nu-mi mai amintesc ce urla. Prin această istorisire aparent neînsemnată vreau să arăt că sunt clipe când până şi în sufletul unui deţinut, aparent nesimţitor, poate fi stârnită indignarea, indignarea nu din pricina cruzimii sau a durerii, ci a jignirii legate de acestea. In clipa aceea mi s-a urcat sângele la cap, fiindcă eram silit să-l ascult pe omul acela cum îmi judeca viaţa despre care nu avea nici cel mai mic habar, un om (trebuie să mărturisesc că remarca pe care am făcut-o în faţa colegilor mei, după scena respectivă, mi-a adus o uşurare copilărească) „care arăta atât de vulgar şi brutal încât asistenta de la camera de gardă a spitalului unde lucram nu l-ar fi primit nici măcar în sala de aşteptare".

Din fericire, Capul grupei mele de muncă îmi era îndatorat; începuse să mă simpatizeze pentru că-i ascultasem poveştile de iubire şi problemele matrimoniale pe care mi le istorisise în lungile noastre marşuri spre locul de muncă. Îl impresionasem prin diagnoza făcută caracterului său şi prin sfaturile mele psihoterapeutice. Ulterior mi-a rămas recunoscător, şi faptul îmi fusese deja de folos. În alte câteva rânduri îmi rezervase un loc alături de el în unul dintre primele cinci rânduri ale detaşamentului nostru care, de regulă, era format din 280 de oameni. Favoarea nu era deloc mică. Trebuia să ne aliniem dimineaţa devreme, încă pe întuneric. Tuturor ne era frică să nu întârziem şi să fim nevoiţi să stăm în rândurile din spate, căci dacă trebuiau recrutaţi oameni pentru anumite munci neplăcute şi dezagreabile, venea Capul şef şi, de obicei, îşi strângea oamenii de care avea nevoie din rândurile din spate. Aceşti oameni trebuiau să meargă altundeva, pentru nişte munci de toată groaza, sub comanda unor gardieni ciudaţi. Uneori, Capul şef alegea oameni din primele cinci rânduri doar pentru a-i prinde pe cei care încercau să fenteze. Protestele şi rugăminţile erau reduse la tăcere cu câteva şuturi bine ţintite, iar victimele alese erau mânate spre locui de întâlnire cu urlete şi lovituri. În orice caz, atâta vreme cât Capul meu simţea nevoia să-și deşerte inima, aceste lucruri nu aveau cum să mi se întâmple. Aveam garantat un loc de onoare alături de el. Dar mai exista şi un alt avantaj. Ca mai toţi tovarăşii mei de lagăr, şi eu sufeream de edeme. Picioarele îmi erau atât de umflate, iar pielea aşa de întinsă, încât abia de îmi puteam îndoi genunchii. Trebuia să îmi las şireturile desfăcute ca să-mi încapă pantofii în picioarele umflate. Nu mai era loc nici pentru şosete, chiar dacă aş fi avut unele. Aşadar, picioarele mele dezgolite erau întotdeauna ude, iar încălţămintea, întotdeauna plină de zăpadă. Desigur, faptul îmi produsese degerături. Fiecare pas era un adevărat chin. Mărşăluind peste câmpurile acoperite de zăpadă, în pantofii noştri se formau cocoloaşe de gheaţă. Oamenii alunecau mereu, iar cei din spatele lor se împiedicau de ei. Atunci coloana se oprea pentru o clipă, dar nu mai mult. Unul dintre gardieni trecea de îndată la treabă şi, luându-i la învârtit, îi lovea cu patul puştii ca să-i grăbească să se ridice. Cu cât te aflai mai în fruntea coloanei, cu atât mai rar erai obligat să te opreşti şi apoi să te grăbeşti pentru a recupera timpul pierdut alergând, cu picioarele chinuite de dureri. Eram foarte bucuros că fusesem ales drept medicul personal al Excelenţei Sale Capul şi că mărşăluiam în primul rând, doar la un pas de el. Ca răsplată suplimentară pentru serviciile mele, puteam fi sigur că, atâta vreme cât se împărţea supa de prânz la locul de muncă, el, când îmi venea rândul, vâra polonicul până la fundul marmitei, pescuind nişte mazăre. Acest Cap, fost ofiţer în armată, a îndrăznit chiar să îi şoptească supraveghetorului, cu care mă luasem în gură, că mă ştie a fi un lucrător deosebit de bun. Asta n-a rezolvat problema, dar totuşi mi-a salvat viaţa atunci (una dintre acele multe dăţi când avea să-mi fie salvată). A doua zi după episodul cu supraveghetorul, m-a transferat în secret într-un alt detaşament de lucru.”

(Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții)

Woe to him who saw no more sense in his life, no aim, no purpose, and therefore no point in carrying on. He was soon lost. The typical reply with which such a man rejected all encouraging arguments was, “I have nothing to expect from life any more.” What sort of answer can one give to that?

What was really needed was a fundamental change in our attitude toward life. We had to learn ourselves and, furthermore, we had to teach the despairing men, that it did not really matter what we expected from life, but rather what life expected from us. We needed to stop asking about the meaning of life, and instead to think of ourselves as those who were being questioned by life — daily and hourly. Our answer must consist, not in talk and meditation, but in right action and in right conduct. Life ultimately means taking the responsibility to find the right answer to its problems and to fulfill the tasks which it constantly sets for each individual.

These tasks, and therefore the meaning of life, differ from man to man, and from moment to moment. Thus it is impossible to define the meaning of life in a general way. Questions about the meaning of life can never be answered by sweeping statements. “Life” does not mean something vague, but something very real and concrete, just as life’s tasks are also very real and concrete. They form man’s destiny, which is different and unique for each individual. No man and no destiny can be compared with any other man or any other destiny. No situation repeats itself, and each situation calls for a different response. Sometimes the situation in which a man finds himself may require him to shape his own fate by action. At other times it is more advantageous for him to make use of an opportunity for contemplation and to realize assets in this way. Sometimes man may be required simply to accept fate, to bear his cross. Every situation is distinguished by its uniqueness, and there is always only one right answer to the problem posed by the situation at hand.

”Love is the only way to grasp another human being in the innermost core of his personality. No one can become fully aware of the very essence of another human being unless he loves him. By his love he is enabled to see the essential traits and features in the beloved person; and even more, he sees that which is potential in him, which is not yet actualized but yet ought to be actualized. Furthermore, by his love, the loving person enables the beloved person to actualize these potentialities. By making him aware of what he can be and of what he should become, he makes these potentialities come true.”

(Viktor E. Frankl)